Autor: Căpşunăriţa

Free Solo

~ Căpşunăriţa ~ 30 comentarii

Free Solo este un film despre performantă. Scenariul filmului explică clar cum se face performanța, care este prețul performanței și modul de gândire al celor care ajung la performanță. Indiferent de domeniul de activitate, principiile performanței sunt clare. Performanța, nu se naște din comoditate și în nici un caz nu este un produs al normalității, nu ”face frumos social”, nu-i nici drăguță și nici romantică. Ea nu ține doar de vise, ci de ambiție, nu-i pasă în mod deosebit de talent, dar este strâns legată de puterea de sacrificiu. Oamenii care fac performanță fac sacrificii, pentru că este singura cale prin care se poate ajunge la performanță, iar viața mi-a demonstrat că, fără sacrificiu nu pot să depășesc media. În momentul în care vrei să fii mai bun decât restul într-un anumit domeniu, sau câteodată doar vrei ca să contezi, să faci ceva mai mult decât majoritatea, trebuie să te concentrezi pe ceea ce ai de făcut și să mergi înainte, luând cu tine toată povara sacrificiului ca pe ceva natural. Sacrificiul este o etapă a succesului, o necesitatea, care trebuie primită fără regret, oricât de mult ar durea, oricât de mult ar aliena și indiferent de frustrările pe care le creează. Dacă te gândești la sacrificiu, vei fi demotivat  și câteodată te poate întoarce din cale. Rețeta este aceeași, indiferent de țel, chiar dacă-i mare sau relativ mic, intelectual sau fizic. Când mă gândesc la sacrificiu, îmi vin în minte nopțile nedormite în care scriam la doctorat, zilele de vară pe care le petreceam în casă și vacanțele, pe care am ales să le petrec în fața monitorului. Nu este de fel plăcut, nici confortabil, mai ales când cei din jurul tău simt că au atins deja nivelul la care vor să fie, iar tu încă mergi. De multe ori te întrebi de ce sau dacă viața ta, chiar depinde de realizarea respectivă. Dacă asculți vocile din jurul tău, foarte ușor ajungi să devalorizezi performanța, nu pe ansamblu, dar pentru tine. Când încetezi să te mai întrebi și să-i întrebi pe alții, iar în loc de asta pur și simplu să faci, atunci te îndrepți spre performanță.

Succesul are calitatea aceasta de a spala ca prin minune toate regretele din minte, odată ce țelul este atins. Succesul, mai ales cel greu obținut ori care presupune un anumit risc, precum Free Solo, se traduce înainte de toate într-un anumit mod de gândire. Pentru succes ai nevoie de o minte rece și detașată, care este în întregime concentrată pe țel, nepermițând altor elemente să o tulbure. Îndoielile sau chestionarea planului sunt nocive în atingerea performanței și cu cât mintea este mai rece și mai concentrată pe țel, cu atât succesul și performanța sunt atinse mai repede.

Am găsit interesant în film momentele în care Alex trecea cu superficialitate peste moartea unor cățărători pe care îi cunoștea, răspunzând în același stil detașat, nevoilor de afecțiune ale prietenei sale. Tipa, devine la un moment dat iritantă, când frica ei de-al pierde și comunicare mesajului respectiv lui, nu-l ajuta să-și atingă țelul. Pe de altă parte, în ciuda nevoii lui evidente de afecțiune, răceala și distanța pe care o punea între el și ceilalți, dădea de înțeles fiecărei persoane din viața lui că, nu va fi luată în considerare și în nici un caz nu se va regăsi pe lista priorităților. Succesul și performanța nu sunt ușor de atins, dar într-adevăr au un gust aparte. Sunt delicioase.

Efectul sexului

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

L-am privit cu zâmbetul larg, imprimat autistic pe buzele mele roșii și l-am ascultat atent cu urechile astupate în timp ce îmi explica teorii ale afacerilor prin țările africane. Gândul meu era la câțiva km depărtare, în apartamentul de peste drum de al meu, unde arhitectul mă apuca de păr cu degetele lui scurte, pe la spate, gol, apoi mă lua de gât, sufocându-mă cu putere, în timp ce mă penetra deasupra mesei din bucătăria lui albastră.

M-am trezit din servaj excitată, la masa din sticlă a sălii de conferințe de la muncă, cu un domn serios în față, genul cu batistă la sacou și mai multe teorii despre afaceri, decât afaceri propriu zise. L-am privit la fel de binevoitoare și distantă de la începutul până la sfârșitul conversației, ascultându-i calmă prelegerea, iar apoi i-am năruit visele de-a lua bani de-a moaca și i-am înmânat o mică atenție de consolare.

Am urcat la birou, ca să scriu minutele întâlnirii, realizând că seara de marți și-a pus amprenta asupra mea destul de binișor. Sunt un animal sexual. Și, ca fiecare animal, de când am încetat să-mi reprim nevoile, acceptându-le, explorându-le și respectându-le, vreau și mai mult, pentru că-i plăcut și bine.

M-am uitat la ceas și am început să număr zilele până la următoarea întâlnire, de la care în mod inevitabil aveam atâtea așteptări carnale. Arhitectul era încă în Spania urcând stânci.

La mulți ani de ziua României

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Când m-am mutat eu în Polonia, în urmă cu mulți, mulți ani, erau puțini români pe aici, de obicei în familii mixte, care vorbeau ambele limbi și dintr-un sentiment național și dorință sinceră de a-și cunoaște conaționalii se întâlneau la ambasadă o dată sau de două ori pe an, de ziua României sau de întâi martie. În timpurile acelea, lucra acolo un consul foarte amabil, care primea oamenii sâmbăta, cu câteva ore înainte de întâlnirile anuale, așa că cei care locuiau mai departe de capitală, ne puteam bucuram de rezolvarea hârtiilor și de recepție, deopotrivă. Ambasada ținea pe vremuri recepțiile pentru români în clădirea destul de mare pe care o posedă de la statul polonez, pe Chopina 10  în centrul Varșoviei. La întâlnirile românilor se serveau vinuri și gustări românești, după discursurile mai lungi sau mai scurte, de obicei spuse cu limbaj de lemn în română, ale figurilor importante ce reprezentau țara pe teritoriu străin. Recepțiile erau camerale, câteodată artistice, plăcute, elegante, pentru oameni educați, integrați în societatea poloneză, interesați să păstreze în viața lor spiritul național românesc. Aceste întâlniri mi-au dat ocazia de a cunoște câțiva români valoroși, cu care întrețin și acum relații de prietenie. Le-am apreciat și am încercat să particip în fiecare an pentru că erau gura de aer, de normalitate, cultură și educație ce reflecta România pe care o cunoșteam și de care îmi era dor.

Timpurile s-au schimbat, s-au mai înmulțit români prin Polonia, consulii și ambasadorii au fost înlocuiți, iar de câțiva ani ambasada nu mai ține nici o recepție și în nici un caz nu rezolvă problemele românilor în weekend. De fapt, nici în timpul săptămânii nu prea, de când cu linia telefonică automata. În schimb, noii birocrații ai statului român sărbătoresc ziua națională în stil politic tradițional printr-o liturghie ortodoxă. Acest obicei dezamăgitor, ca să nu mai spun neadecvat, pentru că nu toți românii sunt ortodocși, a fost introdus de un ambasador de mult dus, dar care a reușit performanța de a șterge un lucru frumos și a-l înlocui cu o propagandă religioasă, urmată de o întâlnire la repezeală prin ceva cămăruțe neîncălzite de la biserică. Ultima dată când am fost la un astfel de eveniment în Varșovia întâlnirea propriu-zisă a durat 30 de minute, după care oamenii s-au dispersat în bisericuțe și au mers fiecare cu ai lor la câte o cafenea, dacă tot au ieșit din casă să-și vadă conaționalii. Și cum întâlniri la cafenele cu românii pe care îi cunosc putem organiza și local, am renunțat să mai merg la ambasadă.

Seara de marți

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

M-a așteptat în ușă, cu zâmbetul ștrengăresc parțial vizibil prin barba stufoasă și paharul de vin roșu în mână. Tocmai urcasem patru etaje într-o scară de bloc nerenovată și deja scenariile criminale își făceau loc în mintea mea obosită. M-a liniștit familiaritatea apartamentului în care intrasem pentru prima dată, paharul de vin roșu și naturalețea din conversația noastră. Ne vedeam deja a treia oară, deși nu fusesem convinsă că mai vreau să mă întâlnesc cu el, până când l-am văzut relaxat, zâmbăreț și cu un aer sexy. Atunci m-am potolit. Mi-au trecut toate negațiile din minte și m-am lăsat purtată pe valul chimie ce există între noi. Am vorbit mult, mai ales eu, după ce vinul și-a făcut efectul pe stomacul meu gol, stând la început față în față, iar mai apoi tot mai apropiați. La un moment dat, mâinile lui cu degete aspre de la urcatul pe stânci, și-au început ascensiunea pe corpul meu, de la picioare în sus, cu mișcări circulare, neregulate și îndrăznețe. L-am lăsat, pentru că-mi plăcea, dar nu am participat activ. Aveam un blocaj mental, conștient, legat de apropierea fizică. Eram convinsă că nu am să fac nimic, până când a început să-mi mângăie spatele gâtului, atingându-mi pielea delicată printre firele de păr într-un mod care mă excită de fiecare dată. Atunci am cedat, suspinând de plăcere.

M-a luat în brațe fără să întrebe prea multe și m-a dus în dormitor, unde mi-a dat jos pantaloni dintr-o mișcare, înfigându-și nesătul limba între picioarele mele. Simțindu-l acolo m-am relaxat instantaneu, uitând de toate filosofiile matematico-puerile ce se învârteau inutil în mintea mea. Era curat, mirosea bine, săruta bine, iar eu aveam predispoziție de sex. În timp ce mă lingea, m-a cuprins o stare de calm și bine, relaxându-mă bucuroasă, fără să mă excit, sunt presiunea atingerilor lui. I-am întors favoarea superficial, pentru că-l doream în mine urgent. M-a pătruns de la spate cu putere, simultan strângându-mi gâtul cu mâna lui puternică. M-a excitat poziția lui dominantă, mai ales că în timp că mă penetra m-a prins de păr. Eu am gâfâit de plăcere, dar fără să mă termin, dar la semnalul meu, după încă două mișcări s-a terminat el. A ieșit din mine, m-a îmbrățișat și a început să-mi pupe spatele. Atunci mi-a venit cheful de sex, căci pentru mine preludiul tocmai se terminase și urma să înceapă adevărata tăvălire. Mi-am zis totuși, să nu-mi dau arama pe față de la primul număr, și cum el avea avion la 6:00, eu mă trezeam la 7:00 și era trecut de 12:00, m-am îmbrăcat și am mers acasă. S-a oferit să-mi lase cheia, ca să pot dormi liniștită în patul lui, dar îmi era mai comod să trec strada. A doua zi mi-a trimis o poză din Spania, unde plecase la cățărat.

Culoarea favorită

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

”Care-i culoare ta favorită?” mă întreabă el într-un joc imatur, încercând să despice firul în patru la 38 de ani, cum l-ar fi despicat la 18, doar că atunci era probabil prea timorat, șters și nesigur pe el ca să-l despice cu altcineva decât cu prietenul lui imaginar. A mai continuat cu banalitățile, până m-am uitat la ceas și am decis să mă ridic de pe fotoliul moale din Starbucks. Seara dinainte o petrecusem în fața monitorului, terminând raportul proiectului pentru România. M-am culcat la 1 noaptea, m-am trezit la 6 dimineața, am dus-o pe fiică-mea la școală, m-am încheiat socotelile cu o firmă, apoi am petrecut 8 ore la alta, iar acum stăteam în Starbucks cu o cană de chai latte în mână și un idiot cu dinții strâmbi și cariați în fața mea. Individul, ceva manager la un restaurant de autor din oraș, tocmai îmi expunea cum lui îi place să meargă la cumpărături, pentru că-l interesa moda, în timp ce privirea mea ocolea hainele lui banale, neîngrijite și vechi, pentru a admira mai bine un tip în palton, elegant și cu îngrijit, ce tocmai intrase pentru o cafea. Am realizat brusc că au trecut două ore de când stăteam acolo, cu creierul amorțit de oboseală, în fața unui individ imatur, care-mi povestea despre visurile lui de a se îndrăgosti și de a se ține de mână cu iubita lui, pe care ar fi alintat-o cu diminutivul de pisicuță. Îmi era foame, mă simțeam rău de la chai latte-le cu gust ciudat și aveam în plan să merg și la sală încă în seara respectivă. M-am ridicat, mi-am verificat geanta, căci individul stătuse prea aproape de ea ca să nu-mi trezească suspiciuni, m-am îmbrăcat rapid și i-am întins mâna. Mi-a luat-o și s-a apropiat un pic de mine, ca și cum ar fi vrut să mă îmbrățișeze, dar nu i-a ieșit.

Gagiul se cunoștea la vinuri, bănuiesc, căci eu nu mă pricep, dar cum preferatul lui era roșu sec, presupun că era ceva sens în ce mi-a îndrugat pe subiect. În rest era moartea pulii și pentru un pușcăriaș în izolare. Am avut instinctul de-a mă căra instantaneu de cum ne-am văzut la ochi și ne-am zâmbit, când dinții lui strâmbi și cariați mi-au zgâriat retina. Pentru că încă oscilez între politețe și instinct de conservare, m-am așezat politicoasă pe fotoliu. A venit cam repede chai latte-le și am început să-l beau printre răspunsurile la întrebările lui banale. Intimidat de mine, a dat-o pe glumițe ieftine, după ce s-a săturat să privească în altă parte în timp ce-mi vorbea. A prins curaj și m-a luat cu întrebările banale despre culori, anotimpuri și zile de naștere. Singura chestie interesantă despre el era că făcuse în tinerețe contrabandă cu medicamente, alături de alți polonezi în Cehia și că, lucrând în Anglia ceva vreme nu avea instincte rasiste și nu și-a ridicat sprâncenele când i-am spus că sunt româncă, ca și majoritatea polonezilor votanți ai PiS. M-am gândit să-i recomand un dentist, ca să-i fac un bine, dar nu cred că ar fi avut capacitatea emoțională să înțeleagă gestul meu. În schimb el a fost foarte sincer, căci în timp ce-i admiram unghiile netăiate și murdare, mi-a mărturisit cu onestitate că sforăie.

M-am întors acasă cu durere de cap și idea de a-mi defini mai bine profilul pe Badoo. Îmi doresc să optimizez cumva procesul de selecție, ca să nu ies după cinci minute din local, situație care mă tentează tot mai tare, dar care poate fi periculoasă, dacă dau peste un dereglat fragil emoțional. M-am convins de la întâlnirea precedentă că Badoo nu este locul în care-mi voi găsi eu ceva, nici măcar de un futai. Știu că există teorii din astea abstracte, care spun că, orice întâlnirea este valoroasă, cel puțin pentru stima de sine, dar eu nu am nevoie de astfel de confirmări, preferând să nu-mi pierd timpul, decât să-mi îmbunătățesc cunoașterea a posteriori în misterele naturii umane.

PS: povestind la muncă, am aflat că și un coleg a pățit-o cu o cariată, ce se râdea cu palma la gură. În timp ce el o credea o doamnă misterioasă, la a doua întâlnirea a aflat care-i era misterul.

Tăiatul frunzei la câini pe LinkedIn

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Mă uit la pozele de pe LinkedIn cu toți fomiștii din business și îmi dau seama ce mare rahat e toată chestia asta. Ca și pe Facebook-ul, pe LinkedIn e doar reclamă, simularea muncii, ca dincolo simularea fericirea. Sunt câțiva care chiar se promovează, dar sunt puțini și mici, căci oamenii cu adevărata putere de decizie, care chiar fac afacerile, nu se afișează pe LinkedIn. Puterea nu se afișează, ea se execută. În schimb, pe forumuri este plin de tăietori de frunze la câini ce-și simulează importanța în poze: uite-mă la conferința lui pește belit, la întâlnirea de la ambasada altei țări din Africa, la forumul despre nimicuri sau în poză cutărică. Toți incompetenții cu care am lucrat sunt mari barosani pe LinkedIn, cei mai activi și mai fotogenici. Pe cât de varză sunt în viața reală, pe atât de beton se trag în poză. Când ai mult timp liber și nu se prinde de tine munca, o poți freca la greu online și ai timp să te pozezi lângă realizările, de preferință ale altora.

Recunosc că și eu o mai ard boem câteodată pe la evenimente și întâlniri, și știind că, nimic nu iese de acolo, mă mai trag în poze simulând munca, ca să justific anumite deplasări neîntemeiate. Eu însă în loc de LinkedIn foloseam Instagram. Știu că sună bine să faci, să dregi, să mergi, să vorbești și să promovezi, mai ales când te vinzi pe tine și cumva tipele astea de la HR pun rău botul la treaba asta. Interesant că, atunci când trag din greu la jug și chiar fac chestii care chiar pot schimba traiectoria companiei, mediul online este ultimul loc în care  împărtășesc la ce lucrez.

România paralelă: burtoșii politici

~ Căpşunăriţa ~ 19 comentarii

În copilărie, am asociat imaginea bărbatului burtos, posedând de obicei o fața schimonosită de grăsime, vreo dâră de chelie în creștetului capului și vorba apăsată, cu o persoană importantă. Nu spunea multe, dar exista, iar dacă mai venea și echipat la costum, cravată și cămașă călcată la dungă, cu siguranță trebuia să fie cineva de vază locală. Cu privirea arogantă, era din clubul celor care discutau treburi cu bărbații,  aruncându femeilor un ”ce faci doamna?”, fără a se deranja să mai aștepte răspuns. Oamenii ăștia cu ”greutate”,  purtau între ei o fraternitate masculină, dându-ți mâna apăsat și spunându-și pe porecle: domn primar, domn consilier, vice, pădurar, contabil sau ce altă funcție s-o mai nimeri să umple. Poreclele, purtate cu mândrie, aveau rol în a sublinia importanța lor pe scena socială a orășelului sau comunei în care-și duceau veacul. Mulți dintre ei le purtau cu mândrie și după ce cariera lor lua calea pensionării. Ca fiică de polițist, toată copilăria mea m-am întâlnit cu astfel de specimene, știindu-i după porecle, dându-le sărut-mâna și privindu-i de jos în sus cu distanță, ușor umilă și un fel de respect impus de părinți. Pe atunci, nu m-am gândit prea mult la acești indivizi  cu burta mereu rotundă și proeminentă și nici la rolul lor în viața comunității, la funcția pe care o îndeplinesc și în ce capacitate intelectuală. Erau un fel de cineva, iar cei din jur aplecau capetele și închideau pliscurile la văzul lor. Erau oamenii de vază locali.

În tinerețe, pe când studiam și lucram în politică, am făcut cunoștință cu importanții de la oraș, care spre deosebire de concetățenii lor de la orășel sau sat, nu aveau doar burțile mai mari și titlurile mai pompoase, dar și învârteau mai mulți bani. La oraș, am făcut cunoștință cu domnul senator, deputat sau consilier județean, pe care l-am privit prin același filtru de distanță, umilă și respect impus, dar și cu un ochi mult mai sceptic. Mă formam deja ca om, studiam, gândeam și învățam să mă exprim. Judecam, analizam și trăgeam concluzii, despre toate aceste lichele de vază ale națiunii, adunătură de oportuniști burtoși, cheli, schimonosiți și plini de aere, incapabili de a realiza ceva pe cont propriu, pentru care statul era vaca perfectă de muls, potolindu-le și nevoile financiare și frustrările personale.

E plină România de burtoșii politici când am lăsat-o în urmă cu 15 ani, a căror calitatea de gol intelectual și aroganță tupeistă, le asigură un trai liniștit în sânul unui stat corup și falimentar. O găsesc și am găsit-o la fel.

1.jpg

Între timp, în același stat, după colț, dar într-un loc mai puțin pompos, lipsit de aroganță, mai interesant și sincer, dau din aripioare albinuțe. Ăștia-s de-ai mei :).

2.jpg

Soluții

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Duminică după-amiaza, o zi frumoasă de toamnă cu frunze gălbui scuturându-se din copacii semeți în așteptarea iernii. Petrecusem un weekend la malul mării, într-un hotel de 5 stele cu amici din Varșovia, iar acum admiram pescărușii la o cafea, înainte de a porni spre casă. Mă întorceam doar ca să mă împachetez pentru București, așa că am condus lin două ore pe muzica lui Cohen cu gândul la logistica bagajelor, căci după ce reveneam din București, urma să plec la Berlin. Am parcat în cel mai bun loc din parcarea privată a blocului și pe când despachetam, mă întâmpină vecinul ginecolog (care are un cabinet extins pe trei apartamente la etajul unu) să-mi spună că a chemat deja paznicul pentru femeia fără adăpost, ce-și găsește regulat adăpost la noi în scară. Locuiesc central, într-o zonă comercială din oraș, printre bănci și mall-uri, o zonă scumpă și foarte bine comunicată logistic. La primele două etaje ale blocului meu sunt firme, iar intrarea se face prin două uși, având cameră de supraveghere conectată la monitorul unui paznic ce stă la 300 de metrii, 24 din 24.

Am găsit-o pe primele scări ale parterului, umede de la urina ei, ce lăsase o dâră gălbuie în holul dintre uși și zona de sub cutiile poștale. Era beată, vorbea incoerent și puțea. Era starea standard, pe care o cunoșteam deja. A venit paznicul și a scos-o afară, iar a doua zi, pe când eu eram deja în avion, femeia de serviciu a curățat mizeria lăsată în urmă și urina uscată de pe gresie. Până să o curețe însă, am parcurs-o de câteva ori, cărându-mi bagajele din mașină și spre mașină, în mirosul îmbâcsit al scării blocului cu geamurile larg deschise și murdăria resturilor de mâncare ce căzuseră în urma ei. Se adăpostește în scara blocului nostru de când s-a terminat renovarea, iarna sau vara când plouă. Intră, sunând la firme, ce deschid fără să se uite cine-i clientul. Prima dată când am găsit-o, era într-o dimineață. Se auzea un zgomot ciudat de pe casa scării (sforăit, aveam să aflu), iar pe coridor la mine se simțea o duhoare grețoasă.

De fiecare dată când intră în scara blocului se simte prezența ei, pentru că mirosul îmbâcsește toată scara. E neplăcut, frustrant și obositor să ai de furcă regular cu treaba asta. Am vorbit și cu paznicul și îmi povestea cum nu poate să facă nimic, căci la jandarmii nu răspunde nimeni după-masă, și deși el o alungă, ea se întoarce. Pe de o parte ți-e milă de ea: un om distrus de alegerile făcute, de o potențială copilărie defectă și de alcool, care-și duce zilele pe străzi și caută un loc unde să poată dormi în căldură lângă sticla de alcool. Când se așează iarna în Polonia, afară e ultimul loc în care ai trimite un câine și în nici un caz un om. Pe de altă parte mi-e milă de mine: un om ce merge zilnic la muncă, ce s-a străduit dintotdeauna și a ales să lupte, pentru ca într-o zi să-și poată permite un anumit stil de viață, o locuință centrală și curată.

Este ciocnirea stilurilor de viață și a alegerilor, atât de evidentă pe străzile Manhattan-ului din New York, unde în fața magazinelor cu mărfuri scumpe și sofisticate dorm homless-și întinși pe trotuar, și atât de frustrantă pe scara mea de bloc, unde pătrunde ilegal o alcoolică murdară. Tot în NY am observat arta ignorării ridicată la rang de stil de viață, deși mie personal mi-e greu să abordez situația indiferent, emoțiile mele oscilând între milă, pentru situația precară a oamenilor ce trăiesc pe străzi și frustrare, față de comportamentul lor ce mă afectează pe mine. Privind obiectiv întreb: care-i soluția, prin care putem conviețui toți, fiecare în armonie cu alegerile sale, dar și cu ale celorlați?

Noi ăștia bogații, educații și ordonații, oare putem în mod real să-i integram pe cei care nu se doresc integrați, iar dacă nu, cum ne putem apăra de ostilitatea lor, pentru că inevitabil, atâta timp cât sunt lângă noi, nu-i putem pur și simplu ignora. E inuman.

Din ciclul: români pe Badoo

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Am dat peste un caz original pe Badoo, cu rădăcini în patria mumă, din ce-mi zice aplicația localizat în Pitești. Tipul îmi trimitea regulat poze cu flori, cafea, soare și inimioare, genul de prostii pe care oamenii le publică pe Facebook, când nu au nimic de spus, dar vor sa se bage și ei în seamă.

Drăguț, ce să zic, poate chiar plăcut pentru unii, să primească urări regulat, seara și dimuneața, însoțite de flori și cești cu lichide virtuale. Pentru unii, căci eu nu pot să nu mă gândesc la ocupațiile pe care le are un astfel de individ, ce vânturi îi bat prin mintea lui creativă și cât de fake este profilul de pe care trimite astfel de urări.

L-am blocat cu brio și acum nu mai primesc urări, iar domnul probabil este trist că nu are la cine trimite.

Oamenii

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii

ryoji-iwata-n31JPLu8_Pw-unsplash

Photo by Ryoji Iwata on Unsplash

Dintotdeauna mi-a fost greu să înțeleg oamenii care fac ceva rău și după aceea se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ba chiar, cu tupeu le spun celor care le atrag atenția, că ei au o problemă. După fazele astea de obicei urează atacul la persoană, denigrarea că ”tu” le atragi atenția, agresivitatea în răspunsuri și gălăgia. Fac gălăgie, ridică tonul și îți vorbesc tare și urât, ca să creeze o situație din care să te retragi pentru că nu-ți dorești să escaladeze conflictual. Doar că, cu mine escaladează. Pentru că mie nu mi-e frică de conflict, nu mi-e teamă de scandal și pot urlă la fel de mult ca și ei, ba chiar mai cu spor. Nu are de ce să-mi fie frică pentru că știu că am dreptate.

Pe moment, când se întâmplă, răspunsul meu în același ton cu al lor îmi alimentează adrenalină, dar ulterior mă deranjează. Regret că am răspuns la fel și mă tulbură cuvintele lor nedrepte, ca să nu mai spun că-mi pare rău de energia risipită pentru oameni de nimic. Și mai este o problemă, foarte tristă, că nimeni nu-ți vine în ajutor. Toți privesc de pe margine și mai apoi îți spun cum ai greșit răspunzându-le la fel agresorilor, ba chiar te sfătuiesc să-i lași în pace. Sunt tâmpiți, nesimțiți, răi, asta e! Se comportă așa pentru că nu li s-a întâmplat lor. Pentru că lor le este indiferent, iar a-ți da o mână de ajutor gratuit este prea mult.

Nu există dreptate, nu există corectitudine și măsura cu care te evaluezi pe tine, nu este măsura potrivită pentru cei din jurul tău. Cu cât înaintez mai mult în vârstă, realizez tot mai mult cât de răi sunt oamenii, și cei care agresează, și cei care stau pasivi.