Autor: Căpşunăriţa

Din cultura slavică: religia și degetul mijlociu

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Sosesc cu vreo 40 de minute mai devreme și parchez liniștită strategic mașina, cu spatele la biserică, într-un loc suficient de spațios, cu fața înspre drum. Sunt gata de ridicat și plecat. M-am pus calmă pe o conversație pe Messenger, dezbătând viața cu o prietenă, până a terminat fiică-mea cu îndoctrinarea religioasă (prima împărtășanie). În toiul discuțiilor observ o mașină care oprește fix în fața mașinii mele, blocându-mi ieșirea. Îmi trece o secundă prin gând să ies din mașină și să-i atrag atenția șoferului că tocmai m-a blocat, dar văzând că iese o babă din spate, mă gândesc că o lasă pe la rugăciune și pleacă. Se urcă fiică-mea în mașină și domnul stă pe loc, așa că îl claxonez frumos, după ce văd că nu reacționează la pornitul mașinii mele, deși stătea la volan. Mai claxonez odată, că nu se mișcă de fel omul și se apropie de mașina mea o brunetă strofocată, probabil nevastă-sa, să urle ceva și să mă întrebe de ce sunt nervoasă. Îi răspund că nu sunt, dar domnul respectiv m-a blocat și sunt destule locuri de parcare în jur, desigur, câțiva metri mai încolo, în spatele bisericii și nu în fața ei. Ea îmi răspunde ceva scăpând printre dinți că ”suntem în fața bisericii”, și probabil după valorile ei morale nu se cădea să-i claxonez bărbatu. Nu urcă bine tipa în mașină, și în timp ce eu mă gândesc cum să dau în spate și ce alternative am să-l ocolesc pe nenea cu nevastă nepieptănată ce nu dă semne că vrea să se miște din loc, și iese ditamai șoferul furios din mașină. Alergă spre mașina mea, deja în mișcare, și-mi deschide din mers portiera, ca să urle la mine, nervos.

Mă gândesc o clipă la spray-ul cu piper pe care îl am în cutia dintre scaune, dar scot telefonul din geantă. În timp ce îl pun pe aparat de fotografiat îi comunic omului, cât de calmă pot, că sun la poliție, și-l și înregistrez, pentru că nu are dreptul să-mi deschidă ușa de la mașină. Se schimonosește la moacă instant, lasă mâna de pe ușă și se îndreptă spre mașina lui. În timp ce dau cu spatele îi văd nevasta ieșită din mașină cu degetul mijlociu ridicat. Oamenii bisericoși sunt sensibili la claxoane, dar se pare că le plac degetele, mai ales alea cu semnificații nu prea religioase. Ar fi ieșit bine tipa în poză, dar nu m-am obosit să-i imortalizez pe catolicii ăștia zeloși.

În timp, am înțeles că oamenii răi și fără de bun simț sunt de multe ori bisericoși, și atunci când greșesc, dau vina în mod recalcitrant pe alții, în special pe cei care-i prind cu mâța în sac. Dacă ar fi venit nepieptănata să zică ”vai, ne cerem scuze că v-am blocat, vă rog să ne iertați, dar ne așteptăm boracu de la îndoctrinare” i-a fi zis bine și i-aș fi zâmbit înțelegătoare. Pentru că, eu așa aș fi făcut, dacă greșeam, mai ales intenționat. Mi-aș fi recunoscut greșeala. Bănuiesc că și-o vor recunoaște și ei, la spovedanie sau la Paște cailor.

 Câteodată mă gândesc ce mișto ar fi să am un gagiu din ăla, 2 pe 2, care să mai împartă un pic de ”echilibru” în drepta și mai ales cu stânga în astfel de situații, ca în filmele poloneze clasice de după `89. Totuși, cumva suspectez că, dacă aș fi avut un 2 pe 2 în mașină, domnului șofer religios nu i-ar mai fi ars să mă blocheze tocmai pe mine și să deschidă portiera mașinii mele. Este doar o bănuială, dar până o pun în practică prefer să țin un spray cu pier și o secure în mașină 😊. Mă gândesc serios să-mi iau și o cameră pentru mașină astfel de specimene.

Pasaje

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Cu cât petrec mai mult timp construindu-mă emoțional pe mine, cu atât observ mai ușor cât de distruși sunt cei de lângă mine, cât de fragili și de afectați. Mi-e frică să le citesc în ochii, printre cuvinte și în gesturi durerea. Îmi este o frică teribilă că doare, că îi doare pe ei și că mă va durea și pe mine. Încerc să-i consolez, să nu le apăs punctele sensibile, să nu le de pansez rănile, dar în același timp vreau să-mi păstrez asertivitatea, integritatea și libertatea mea. Acest echilibru fragil între conștiința de sine pe de o parte și nesiguranța celorlalți pe de alta, este al naibii de greu de menținut, pentru că orice gest de-al meu de independență, orice gând al meu de libertate, orice decizie de-a mea de siguranță, este pentru ei un pas de împotrivire, un cuget de aroganță și un act ce le va provoca frustrare.

Durerea și frica oamenilor se citește cu claritate și ușurință în lucrurile mărunte. Sunt  cuvintele aruncate cu ură, printre rânduri, în spatele cărora depun efort și zel, sunt reacțiile impulsive, defensive și violentele cu care se apără de atacatorii de multe ori invizibili, ori e aroganța pe care o afișează ca să-i ținem pe ceilalți la distanță.

Nu sunt nici pe departe străină de aceste mecanisme de manifestare a durerii, aceste strigăte deghizate, pe care le-am strigat și eu de atâtea ori și atât de tare, până mi-au smintit din loc glasul, rămânând mută de durere și paralizată de frică. Am îmbrăcat și eu haine arogante, afișând o indiferență aparentă, ori o superficialitate falsă, deși în străfundul meu am rămas aceeași persoană minunată și fragilă pe care am încercat de atâtea ori să o ascund, fără de succes.

Limba si comunicarea

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Am început să vorbesc poloneza după vreun an și ceva de locuit în Polonia. Primele două luni au fost ca un permanent înot prin ape necunoscute, comenzi la magazin pe degete și limbajul foarte dezvoltat al semnelor. Obișnuiam să răspund doamnei de la magazin arătând două degete sau repetându-i o sută și o sută, pentru că nu reușeam să pronunț dwieście. Vreo trei ani m-am luptat cu poloneza la nivel zilnic, până am prins-o de coadă și de atunci o exersez în continuu. Fac aceleași greșeli, tipice persoanelor cu o bază latină, repetitiv și iritant.

Învățând poloneza am mai învățat ceva, despre viață.

În procesul de exersare al limbii poloneze am observat că existau două reacții din partea persoanelor cu care intram în contact: majoritatea cu care reușeam să comunic indiferent de neajunsurile mele lingvistice și minoritatea, care nu mă înțelegea în ciuda explicațiilor mele  repetitive sau elaborate, cu aceleași cuvinte, pe care încercam să le perfecționez sau cu altele, pe care le furnizam în scopul de a mă face înțeleasă. La un moment dat, obosită după o astfel de discuție repetitivă cu o persoană care nu mă înțelegea nici în ruptul capului, am întrebat o alta, care mă înțelegea de fiecare dată, ce greșeli lingvistice fac.

”Cine vrea să te înțeleagă, te înțelege!”, mi-a răspuns ea.

Cuvintele acestea mi-au fost spune în urmă cu vreo 12-13 ani și de atunci le port cu mine de fiecare dată când există o neînțelegere. Am realizat în timp că neînțelegerile sunt situații conflictuale în care o parte, pur și simplu refuză să o înțeleagă pe cealaltă.

A înțelege pe cineva este în principal o chestie de voință. Chiar și atunci când nu posezi capacitatea de a înțelege, dacă ai voință, pui întrebări și înveți elementele lipsă, pentru a putea cuprinde corect mesajul. Atunci când alegi să respingi mesajul transmis de celălalt, intri într-o fază defensivă de la început și mesajul său, deși clar, nu mai ajunge la tine ori ajunge distorsionat. Când o persoană ne deranjează, o invidiem, o detestăm, sau pur și simplu ne râcâie cu ceva, nu ne pică bine, mintea noastră nu vrea să comunice cu ea, fiind setată negativ împotriva ei. Și atunci, când persoana respectivă ne spune ceva, fiind deja negativ setați împotriva ei, alegem subconștient sau conștient să interpretăm negativ valoare cuvintelor sale, chiar dacă ele sunt bine intenționate sau clare.

În jocul acesta al cuvintelor totul poate fi distorsionat și interpretat, de aceea intenția arată adevărata lor valoare. Poți să ai intenții pozitive când transmiți un mesaj, dacă primirea este negativă s-a dus la vale toată comunicare. Și invers.

Corporațiile nu apreciază

~ Căpşunăriţa ~ 18 comentarii

Corporațiile nu apreciază mi-a spus, când negocia cu mine să-mi dea două zile de concediu medical în loc de una. Nu lucrez într-o corporație i-am răspuns printre fărâmituri de tuse și suflat de nas, dar nici ăștia nu apreciază. Mi-a zâmbit și mi-a scris rețeta, pe care m-a informat că nu se găsește sirop. Am să-ți dau ceva mai tare mi-a zis calm, siropul e placebo.

M-am uitat la rețeta de antibiotic și am știu că nu am să-l cumpăr. Am cerut restul medicamentelor la farmacie, iar când farmacistul mi-a spus că este compensat antibioticul am făcut ochii mari și am decis că nu strică să cumpăr amoxicilina, dacă tot costă 3 zloți.

Din septembrie am schimbat firma de sănătatea privată. Am renunțat la Medicover, practică, rapidă și eficientă, concentrată pe oferirea de servicii corporatiștilor din al doilea prag de impozitare cu puțin timp la dispoziție, trecând la Luxmed, concentrată pe oferirea de servicii unei game mai largi de pacienți din primul prag de impozitare și cu mai mult timp la dispoziție. Ca rezultat m-am cam ofticat pe coridoare, la cozi și prin cabinete dubioase plasate printre blocuri, până ieri, la farmacie, când am văzut medicamentul compensat. Mi-a picat fața, la figurat. Inutil să mai spun că la Medicover în vreo zece ani de când îi frecventez poate am primit de vreo două ori medicamente compensate, în rest găsind pe rețetă cele mai scumpe boabe de pe piață pe care de multe ori le schimbam la farmacie. Țin minte că odată am cerut compensate, dar s-a făcut doctorul că plouă. Și tot a plouat, cu rețete foarte costisitoare, până ieri.

De la personal la profesional

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

– Hello, how are you?
– Hi. I am sick and not available for sex, but have a great time in town.
– I am in Barcelona, but thanks. I was wondering if you have time for a business meeting actually when I’m next in town.
– Business meeting? What you have in mind?
– Yes. I need someone who could potentially manage locally.
– What you want me to do?
– Well, I can explain all at the meeting …
– OK. Then we can meet.
– But it’s quite a nice role actually.
– OK. We will see.

În agenda mea o terminasem de mult cu englezul, dar pe plan personal. Deși prima idee ce mi-a venit în minte, când am citit cuvântul manage a fost de koks, am zis că pot pierde o jumătate de oră ca să aflu ce vrea pe plan profesional un băiat care nu trage totuși pe nas. Întâlnirea a fost undeva între profesional și personal, cel puțin pentru el, citindu-i fâstâceala cu care îmi vorbea. M-a luat pe ocolite și l-am lăsat, privindu-l cu simpatie și explicându-i pe scurt cum arată în practică planurile lui mărețe de afaceri în Polonia. Se gândește să cumpere, împreună cu doi colegi și ei englezi, câteva apartament pe aici pe care să le închirieze. Chestii fumate de mult, deja învechite local și cu o perioadă de întoarcere a investiției destul de lungă, raportat la prețul apartamentelor momentan. Nu i-am zis eu toată povestea asta, însă l-am avertizat despre cum arată sezonul, destul de scurt în Polonia, chiar și pentru scandinavi, subliniindu-i că mulți proprietari aleg să închirieze pe contract lunar când winter is coming și nu prin Airbnb. I-am zis că-l ajut să cumpere ceva.
Ne-am lungit mai mult de jumătate de oră, dar nu prea mult, iar când el a început cu poveștile uzuale despre Euro 2020 și meciurile pe la care a fost, că-mi trimisese ceva poze din Porto, i-am zis că, din păcate trebuie să plec, căci tocmai m-a lovit tusă brusc. I-am sugerat să-și cumpere o geacă, căci venise din Barcelona în cămașă, iar aici sunt 13 grade și plouă.
E frumușel așa, chiar arată plăcut, mai ales când e treaz.

Soldatii. Poveste din Ferentari – un film care nu merită văzut

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Fiind acasă de câteva zile cu o răceală, am avut ocazia să urmăresc câteva filme.

Prima dată am ales cinematografia românescă, în spirit național mi-am zis, așa că am optat pentru Soldați.Poveste din Ferentari, un film despre care citisem recenzii interesante și pozitive. În recenzii era explorată tema homosexualității în comunitatea țigănească, lăsând o impresie romanțată despre elementele de tabu, dificultate și persecuție pe care le-ar suferi homosexualii și în special homosexualii țigani. O tema care merită aprofundată mi-am zis curioasă, când am dat drumul la film. Abia am deschis proiecția și m-a lovit sunetul, tipic filmelor românești de proasta calitate, cu voci indescifrabile și zumzete puternice pe fundal. Noroc că, am prins subtitrare in limba engleză, caci unele discuții erau indescifrabile, neînțelegând nimic din dialogurile personajelor. Hopul numărul doi a fost acțiunea, care se tot lăsa așteptată. Am așteptat-o vreo 20 de minute, derulându-mi în minte recenziile extrem de pozitive ale filmului, până am înțeles că, realitatea văzută de alții poate fi paralelă cu faptele. Am lăsat filmul să deruleze, în timp ce m-am pus pe gătit, acceptând că în filmul acesta nu se întâmpla nimic. Nu nimic special, pur și simplu nu se întâmplată nimic. Din ce am citit în recenzii, filmul a fost făcut după o carte și bănuiesc că, în ea sunt descrise multe frământări interioare ale autorului, probabil mult prea multe și imposibil de transpus în film, nu de alta, dar acțiunea din film poate fi cuprinsă cu multă voință în maximum 20 de pagini de carte, incluzând dialogurile.

Fac un scurt rezumat filmului cu spoilere, ca să vă scutesc de timp pierdut: toată acțiunea se petrece în jurul personajului principal, un ramolit pe la vreo 40 de ani, homosexual, care freacă menta pe idea că-ți face doctoratul în manele și lucrează pe unde apucă. Și cum el e homosexual, își găsește un gagiu tot homosexual, care-i țigan. Țiganul se comportă ca o gagică proastă și întreținută, și profitând de ramolit in schimbul sexului, iar la final ramolitul îi trage clapa, si-l abandonează, când rămâne fără bani. Toată acțiunea se petrece între pereții unui apartament murdar din Ferentari, ceva cârciumi de pe acolo, mai murdare sau mai șmecherești, casa unui manelist bogat și ceva boscheți, unde gagiul ramolit i-o suge țiganului.

După ce treci de faza cu homosexualitatea, adică nu te impresionează și nu faci din asta mare tam-tam, realizezi că-i un film fără subiect, în care se vrea poate expusă o relație disfuncțională dintre doi parteneri, însă este un film prea prost pentru a reuși măcar asta. Delicat, se mai induce idea că, țiganul a prins gustul homosexualității în adolescenta, fiind făcut poșta la închisoare de băieții mai mari. O teorie interesantă, controversată și singura chestie pe baza căreia se poate reflecta. Oare ar mai fi fost țiganul homosexual, dacă nu ar fi ajuns poștă la închisoare?

Pe lângă subiectul lipsă, filmul s-a mai bucurat de un joc actoricesc penibil, in care cel mai convingător a fost țiganul, care nu-i actor. Restul actorilor, în frunte cu colegul de apartament al personajului principal sunt de groază. Și gagicile într-un film porno mimează mai bine orgasmul, decât au mimat actorii cuvintele. Regia sclipitoare si-a luat Oscar-ul la faza cu turele cu biță prin Ferentari, când personajul principal se grăbea la muncă, dar pedala agale printre blocuri. Bănuiesc că, era idea de a transpune viața din Ferentari, doar că nu a funcționat. Lipsește logica montajelor, segmentele sunt filmate pe stilul amator cu o cameră, nu se vede mimica fețelor, dar se arată pula și părul pubian, ca în majoritatea filmelor românești, unde se folosește sexul explicit pentru a reda impresia de profunzime. Un țigan care se joacă cu pula nu salvează un dezastru de film, din păcate, chiar daca își prezintă insecuritățile despre cum o are mica.

Habar nu am cum a ajuns filmul acesta la un festival.

Să dea primul cu piatra, ăla fără vină

~ Căpşunăriţa ~ 31 comentarii

Mi-a trimis un cititor fidel 🙂 linkul spre acest articol, în care o tipă scrie pe blogul lui bărbatu-său, despre ce proaste sunt femeile care înșală. Acuma, cu toată onestitatea și logica posibilă, ce ar putea să scrie o tipă pe blogul lui bărbatu-său, că ce mișto e să te fuți în afara relației/căsătoriei sau că, vreo tipă e îndreptățită în vreun fel, de orice realitate posibilă, chiar și aia în care nu are orgasm cu bărbatu-său, să-l înșele? Dacă ar fi blogul amantului, oare ar arăta la fel textul respectiv sau total diferit.

Îmi place de ăștia și mai ales de astea, pentru că femeile au acest obicei mai des decât bărbații, care dau cu piatra primii, pentru că viața și experiența mi-a arătat că, cei mai fioroși în datul cu piatra sunt de fapt cei care ar păcătui primii. Și de obicei păcătuiesc. Cei care dau primii cu piatra sunt de fapt, cei care ar face ceea ce a făcut păcătosul, dar nu pot și atunci datul cu piatra este singura lor modalitate de-ași  exprima durerea față de limitele în care trăiesc. Limitele, frustrările și lipsa de curaj. Din textul acesta scris cu atâta patimă și în același timp vrednic de milă, eu deduc doar că, doamna autoare respectivă are nevoie urgentă și solidă de pulă, ca să înceteze să judece și să catalogheze alte femei, care din motive știute doar de ele, aleg să înșele.

Ating doar un punct aici, care denotă clar minciuna doamnei scriitoare și îmbătarea ei cu apă rece: mărimea. Am mai spus și sincer vă mărturisesc domnilor, mărimea este o treabă despre care femeile vorbesc, pe care o apreciază, o judecă și în funcție de care decid multe. Eu nu spun că, trebuie să o aibă de 20 de cm ori că, pentru toate femeile contează la fel de mult mărimea sau că, de mărime depinde în întregime atingerea orgasmului la o femeie, dar una care nu poate atinge orgasmul lângă un bărbat care o are prea mică, este o problemă. A judeca alegerea unei femei care, poate nu are aceeași satisfacție cu soțul din pricina mărimii, de a-l înșela, este superficial și rău voit. Fiecare om are dreptul la cele cinci minute de fericire oferite de actul sexul și din păcate societatea noastră de prea multe generații a condamnat această nevoie și plăcere naturală.

Nu sunt pro înșelat și nu cred că, relațiile în care partenerii înșală sunt satisfăcătoare sau fericite. Prefer despărțirea, chiar și divorțul, dacă este cazul, însă am fost de ambele părți ale baricadei, și înșelată, și am și înșelat, dar aș fi ultima care să arunce cu piatra, chiar și în aceea cu care partenerul meu m-ar înșela pe mine. Sunt multe de discutat pe tema înșelatului, dar cu siguranță ”ești proastă” nu denotă prea multă profunzime, ci doar ură, superficialitate și invidie.

Later edit: las asta aici, ca să ne certăm pe studii:

Din ciclul, ce vorbesc femeile?

~ Căpşunăriţa ~ 15 comentarii

– Ce faci fata?
– La muncă și cu gagii. Unii merg, alții nu prea.
– Haha. Ce nebuna ești. Care merg?
– Pai a revenit ăla cu KTM, iar ieri m-am văzut cu unul din Varșovia. A fost pe aici așa că am mers la întâlnire și cu fiică-mea. Ar mai fi încă unul din Varșovia, care mergea bine joi, dar acum s-a împiedicat. Mă gândesc să-l pun pe motociclist să mă ducă pe motocicletă în ceva pădure și să mă fută un pic, nu de alta dar mă prea plictisesc de abureli.
– Da fată! Asta pare bun de futut. Profită de viață!
– Păi e. Și am chef să mă fută pe motocicletă. Pe asta nu am făcut-o până acum.
– Plus în pădure. Senzații tari 😉.
– Știu, stilul meu 😁.
– Păi bagă.
– E în România acum.
– E român?
– Nu, e în România în vacanță pe motocicletă și mi-a scris de acolo. Pe KTM … hm … motocicletele funcționează pentru mine ca un preludiu. Un tip pe o motocicletă mi-se pare mi-se pare atât de masculin …ah 😆
– Ce nebuna ești! Fute-l atunci. Daca are exact ce iți trebuie sa te ude direct!
– Are motocicleta :)))) și stil.

Abuzul, iar și din nou

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Am scris despre abuz și am să mai scriu. Este un subiect delicat, tabu, dureros, rușinos, neplăcut și greu de dezbătut, dar este prezent în viața noastră de zi cu zi, mișună prin casele și sufletele noastre, sub diferite forme, în cuvinte neatente, gesturi necugetate sau atingeri nedorite. Suntem în acest moment al omenirii și al dezvoltării noastre ca societate, în care avem cunoașterea necesară recunoașterii abuzului. Îl putem vedea clar, cu ochii eliberați de ochelarii indiferenței. Suntem la acea etapă a dezvoltării nostre individuale în care putem diseca abuzul, îl putem dezbate și avem puterea de-al corecta. Este o șansă fantastică atât pentru noi ca parte a unei societăți care se dorește mai bună, mai înțeleptă și mai corectă, cât și pentru noi ca indivizi, care ne dorim să fim mai educați, mai înțelepți și mai buni decât strămoșii noștri.

Abuzul este o boală pe care o ducem cu noi de generații, o proastă educație similară unei haine murdare pe care o preluăm din moși-strămoși și o purtăm fără să ne întrebăm dacă ni-se potrivește, ne ajută, ne facem bine sau ne place. O preluăm în tăcere, inconștient și-o dăm mai departe în același mod de nepăsare copiilor noștri.

Particularitatea ciudată a abuzului este că nu-i un fenomen neapărat vizibil, conștient și dureros, fiind mai des întâlnit în formele sale subtile, de finețe inconștientă, în care liniile de manevră ating deopotrivă coardele lipsei și ale răsplății, fiind greu de identificat și rușinos de acceptat.

Nașul nașelor

~ Căpşunăriţa ~ 59 comentarii

Am vorbit vreo două ore cu ea la telefon, disecând firul în patru. Am băgat toate teoriile de muieri posibile despre relații, sensul vieții, scopul căsătoriilor, nevoia aventurilor și al tuturor dorințelor oamenilor. Am întrebat-o de câteva ori ce vrea, iar ea îmi repeta într-una că, nu sunt bărbați de calitate in Oradea. La care, eu îi răspundeam de fiecare dată filosofând că, precis sunt, doar că nu caută ea unde trebuie. Ba, îi mai băgam și dume că-i prea indecisă, că nu știe ce vrea și de aia sigur nu se bagă bărbații serioși în seamă cu ea, că o văd măritată și fără gânduri concrete de divorț. În ping-pong-ul ăsta de teorii muierești, mă sună maică-mea:

– Ce faci?
– Vorbesc cu o prietenă la celălalt telefon?
– Despre ce?
– O sfătuiesc cum să-l înșele pe bărbatu-său.
– Frumos.
– Păi dacă asta vrea? S-a săturat și ea, după 20 de ani de căsnicie.
– Așa puteai să faci și tu.
– La mine a fost altceva, eu nu voiam să rămân măritată cu el. Pe mine mă deranja să trăiesc cu el, deși l-am și înșelat. Dar nu-i ăsta stilul meu. Eu prefer să fiu liberă, decât să înșel.

Închei conversația, și-mi pică fisa că, am colecționat nu de mult de pe Badoo un gagiu din Oradea. M-a aburit tipul la greu și tot mă freacă la cap de fiecare dată când eu îi dădeam eject, considerând posibilitățile lui reale de a fi cu mine în Polonia nule. În schimb tipul se încăpățâna că, vrea să mă cunoască și rămânea tare pe poziții, ba chiar a aruncat texte lacrimogene, cum dragostea nu are frontiere și mi-a zis de câteva ori că ar veni în Polonia să mă cunoască. Și-mi zic, hai să fac un bine oamenilor și să-i combin pe ăștia. Tipul, arăta bine, plăcut la înfățișare, i-a plăcut și ei, așa că-i scriu că, uite care-i treaba: ”am o prietenă în Oradea, care își caută jumătatea. Se plângea ea că nu sunt bărbați OK prin zonă, dar eu i-am zis că ești tu. Eu oricum locuiesc în Polonia și poate vrei să cunoști și tu pe cineva local”.

Și în timp ce vorbeam cu tipa și îi explicam eu cu dăruire, cum să se decidă odată ce vrea, în car, în căruță sau pe jos, că uite i-am și găsit un potențială dragoste, pare serios, nu-i însurat, nu are copii (din declarațiile lui), și ea se se arăta suspicioasă la greu, îl caută pe Facebook, după numele de pe Badoo.

Și, surpriză! Nu-i deschide bine pagina, că și-i pică ochii pe poza tipului îmbrățișându-și cu zel iubita. Iubită, care avea profilul construit din numele lor comun, cu poze romanțate de iubire, cometarii cu cățeluși ce se ling, citate filosofice de la alții putere și inimioare cu baloane roz bombon. Cuplul ideal de oameni, ce respirau doar sudoarea amorului relației, prin toți porii disponibili. Noroc cu o poză a capotei merțanului ruginit, pe care-și făceau veacul două pisici leșinate, că altfel făcea scurt circuit calculatorul de la atâta iubire. Mi-am tras cenușa pe cap, admițând că m-am făcut de cacao, în timp ce ea râdea cu spume, comentând marele amor și demonstrându-mi în practică, cum stă treaba cu bărbații serioși de la Oradea. Ca să nu mai întindem inutil mălaiul, i-am și scris domnului respectiv, nu de alta, dar să nu-și facă speranțe inutile:

”Te-a găsit deja prietena mea. A zis că ești frumos, dar și însurat”

”Nu sunt însurat”.

”Atunci te-a găsit pe tine și pe prietenă-ta”

”Auau.”

”E plin Facebookul cu iubirea voastră. Ce să fac eu acum, mi-am retras recomandarea.”

”Lucrează în IT?”

”Mai rău, la poliție. Si vezi ca, ți-e ruginita capota la mertan!”