Autor: Căpşunăriţa

Fantomele trecutului

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

[17.09, 07:48] ”A trebuit să fii foarte insolent, să-mi ceri sex în așa fel și după atâta timp. Dar, îți mulțumesc pentru asta, căci am înțeles în sfârșit, cât de mult valoram pentru tine.”
[17.09, 08:04] ”Cândva asta îți plăcea, singură m-ai rugat să-ți vorbesc așa, nu aveam de gând să te rănesc, doar că am folosit cuvintele care te-au atras cândva în jocul nostru, dar îmi pare rău că te-am jignit. Nu am avut astfel de intenții, așa că nu te supăra.”
[17.09, 10:01] ”Te iert. Și dacă vei fi in Varșovia joi te invit la un pahar de vin.”
[17.09, 10:04] ”Cu mare plăcere, dar din păcate azi zbor înapoi 😔.”
[17.09, 10:22] ”Zbor plăcut.”
[17.09, 10:24] ”Mulțumesc, pupic 😗”

Fantomele trecutului se încăpățânează să tot revină și nu mai știu să plece. Noroc ca le mai ia câteodată Lot-ul. (Lot = zbor).

***

Câteva ore mai târziu:

„După o reflecție mai profundă: ar fi bine să încetezi să mă mai cauți. Nu mai vreau să mă gândesc la tine, nici nu vreau să-mi amintesc de tine. Tot ce a fost odată s-a terminat. Nu a mai rămas nimic. Iar eu, nu vreau să am treabă cu un bărbat însurat.”

Orbi

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Un roman de Petronela Rotar

Am terminat destul de repede Orbi. Legat nu m-a ținut mai mult de vreo opt ore de citit. A fost o lectura ușoară. Mult prea ușoară, mi-am zis la început, ca mai apoi să înțeleg că, trebuia să fie necesar de ușoară, pentru a putea fi citită, recunoscută și înțeleasă de către cei care ar trebui să o citească, să o recunoască și să o înțeleagă.

Am luat-o pentru că voiam să citesc abordarea autoarei despre abuz. Îmi închipuiam că o să înceapă cu primi pași, cu primele înjurături sau umilințe, ca să am surpriza de a fi aruncată direct în tumultul evenimentelor. Când am deschis cartea, victima era deja conștientă. Știa ce i-se întâmplă și încerca să evadeze din labirintul abuzului. Conversațiile lungi și inutile erau deja transformate în apeluri nepreluate, iar cenușa umilinței i-se scurgea pe frunte în văzul lumii. Era prea disperată, ca să-și mai ascundă realitatea. Răspundea deja cu furie, fiind capabilă de o cruntă violență fizică, căci barierele ei erau de mult trecute, iar realitatea nu mai avea conotația firescului. Mi-aș fi dorit să citesc mai mult despre momentele de claritatea, în care trăia abuzul ca pe ceva real, dar în același timp  realiza că-i ceva anormal, sau despre decizia și factori motivaționali care au determinat-o să înceapă lupta de eliberare. Găsesc că multe femei trăiesc în abuz, conștientizează treaba asta, dar aleg să se anestezieze cu minciuna că ”nu-i adevărat, nu li-se poate întâmpla lor”, decât să-și asume și eventual să schimbe ceva.

Mi-ar fi plăcut, ca lectura să fi explorat un pic mai mult comportamentul abuzatorului, nu doar prin prisma a ceea ce făcea, deși am recunoscut foarte bine stilul în șiragul de mesaje repetitive și insistențele nesfârșite, dar și prin prisma a ceea ce gândea și mecanismele, care se ascund în spatele pretextelor lui. Ca factor motivațional, alcoolismul mi s-a părut o ieșire mult prea ușoară, prea clară și prea explicativă.

M-a surprins asumarea victimei, căreia autoarea i-a dedicat destul de mult spațiu. Parte  semnificativă a procesului de vindecare, asumarea este cea mai dificilă pentru o victimă. Asumarea e ca și cum ai lua un pansament de pe o rană, ca să o lași să se vindece, să o cicatrizezi. După ce îți asumi, renunți și la furie, dar și la confortul de a fi o victimă. Reflexia de sine, iertarea și maturizarea victimei sunt etape prin care victima abuzului trebuie să treacă, pe care trebuie să și-le însușească, pentru a putea merge mai departe și mai ales pentru a nu deveni rându-i abuzator. Interesant cum multe victime, mai ales in frageda pruncie, devin la maturitatea abuzatori.

Cartea se bazează pe modele concrete de disfuncționalitate a familiei, ce în generația următoare are consecințele aferente, fiind din punctul acesta de vedere mult prea evidentă. Dar în același timp vorbește într-un limbaj universal, cu o aplicabilitate foarte extinsă, într-o societate în care copii au fost crescuți cu o stimă scăzută de sine, umiliți, loviți, jigniți și foarte vulnerabili.

O lectură care merită citită de toți copii generației mele.

Speed date pe cont propriu

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Speed date-ul e conform dicționarului o întâlnire în care ai un timp limitat, de regula vreo 3 sau 5 minute, cu persoana din fața ta, ca să decizi dacă îți place de ea, te place și ea pe tine și dacă vreți să vă mai întâlniți vreodată, ori să vă uitați reciproc.

Ne-am cunoscut seara pe Badoo. Am schimbat câteva cuvinte despre unde lucrăm și am ajuns repede la concluzia că, filmele noastre colaborează și chiar avem cunoștințe comune. Mi-a povestit despre planurile arhitecturale și de dezvoltare a clădirii în care lucrez, căci el îi face proiectul, și am aflat anticipat cu tristețe că, vor fi și mai puține locuri de parcare la muncă. Și cum o parte din birourile noastre sunt în aceeași clădire cu biroul lui, iar eu aveam drum pe acolo a doua zi, într-o pauză de ședințe ne-am întâlnit la o țigară în fața clădirii, ca și doi porumbei la adăpost de ploaie. A fumat el, căci eu doar am inhalat. A vorbit el, căci eu doar am ascultat. Și am mai zis că, ne mai vedem, deși interesul meu a suferit o scădere bruscă în momentul în care și-a luat șapca din cap, care-i masca chelia.

Mi-a plăcut însă jocul, planurile, așteptarea, anticiparea și improvizația, mesajele din timpul întâlnirii, când cu fața serioasă trimiți emoji serioase 🤪🙈😋😅🤣🙄😕😖🥰 unui gagiu, ori căutatul unei gume, pe care nimeni nu o are tocmai când, ți-o trebuie ție, sau flirtul pe ceas, ca să nu se panicheze lumea că ai dispărut subit. Toate chestiile astea imature și adolescentine pe care cu greu, foarte multă trudă,  precum și consistente pierderi, mi-am dat ocazia să le mai trăiesc odată.

Este greu să o iei de la 0, dar și fantastic, pentru că poți alege din nou lângă cine numeri și poate că, de data asta numărătoare nu se va opri nici la 3 și nici la 4, ori la 10, ci va fi infinită.

Rusky

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Era frumos, ca decupat dintr-o reclamă Hugo Booss, probabil cel mai frumos prieten pe care l-am avut. Cu părul negru, bretonul pe mijloc și ochii mici, avea trăsături similare cu Keanu, Reeves desigur, după care au suspinat toate adolescentele pe vremea Matrix-ului. Era bine făcut, nu excesiv de musculos și nici prea slab, excelent de înalt cât să mă țină bine în brațe, dar să nu trebuiască să-l privesc ca pe un avion de pe cer. L-am plăcut din prima clipă când, ni s-au intersectat ochii. Ne potriveam perfect fizic, părând de multe ori ca doi frați bruneți, cu trăsături similare și mâini bine împletite.

M-a învățat empatia, iubirea și sexul, călătorind împreună doi ani frumoși prin viață și încă doi chinuindu-ne reciproc. Aveam caractere diferite, complementare, eu ambițioasă și harnică, el romantic și leneș, eu temperamentală și impulsivă, el calm și mediator. Ne-a prezis  o legătură scurtă, dar intensivă și așa a fost, deși îmi doream cu tărie să-i demonstrez că se înșală.

L-am iubit cu pasiune, patimă și încăpățânare, în ciuda avertismentelor, doar ca să ajung la aceeași concluzie indubitabilă, care mi-a fost repetată necontenit de la începutul relației și care a ținut să-mi fie demonstrată de viață, în ciuda insistențelor mele. Când am început relația eu eram o studentă proaspătă, venită dintr-un orășel în orașul mai mare, iar el era un băiat din orașul mai mare, întrat în câmpul muncii cu o slujbă modestă la CFR. Când am terminat relația, eu era studentă la masterat și lucram ca secretară la un birou senatorial, iar el era tot pe aceeași poziție la CFR. Am intrat în relație desconsiderând potențialele implicații sociale și emoționale ale diferențelor dintre noi. Am ieșit din relație înțelegând că, pe termen lung diferențele dintre ambiția personală, puterea și mai ales voința de muncă, precum și modul de gândire și felul în care acesta se schimbă, creează într-un cuplu discrepanțe, obstacole, foarte greu de depășit. Nu neg excepțiile și cunosc câteva, dar în balanța dintre femei și bărbați, când ea este mai educată decât el, este foarte dificil pentru un cuplu să supraviețuiască.

La nivel fundal, am avut parte de familii diferite, eu trăgându-mă din mândrii bugetari, în timp cel el a experimentat patologia alcoolismului, alături de un tată vitreg, însă partea aceasta a contribuit prea puțin la potențialul nostru evolutiv și din păcate, prea mult la deciziile noastre. Adevăratele discrepanțe și-au făcut simțită apariția când eu am evoluat mental, educativ și profesional, luând contact cu o altă lume, a intelectualilor, o lume în care el nu s-a mai regăsit. Și nu, pentru că nu era inteligent, posedând o excelentă inteligență emoțională, fiind foarte empatic și bun judecător de caractere, ci pentru că se simțea depășit. În lumea lui îi era confortabil, era stăpân pe sine și punct de referință pentru ceilalți, dar ca să o depășească, trebuia să iasă din zona de confort, să o ia de la zero printre alții. Alții la fel de ambițioși și poate cu un start mai bun în viață. Alții care îl intimidau.

Pentru mine a fost o lecție de viață dureroasă și în ciuda efortului depus nu a funcționat. Frustrările mele s-au născut nu doar imposibilitatea lui de a se ridica la nivelul așteptărilor mele pe termen lung, ci mai ales din perspectiva cu care a abordat rolurile noastre în relație, care pentru mine s-au schimbat odată cu modificare balanței dintre noi, în timp ce pentru el au rămas aceleași. Contrastele m-au frapat și mi-au dat de înțeles că ceea ce alegem să ducem cu noi, cum decidem să ne modelăm, este parte esențială a cine suntem și cu cine ne potrivim.

Intimidez

~ Căpşunăriţa ~ 23 comentarii

Am petrecut după amiaza foarte plăcută în care am învățat să fac diferența între tehnica Raku și Raku Naked, între arderea oxigenată și arderea cu reducție în ceramică, și am aflat despre dadaism și m-am familiarizat cu munca lui Yves Klein. Dar, înainte să fac toate chestiile astea mișto am fost la o întâlnire de pe Badoo, a doua, în care am intimidat din nou.

Mi s-a spus mai de mult că, intimidez bărbații, nefiind conștientă de treaba asta. Am râs neîncrezătoare, însă după ce am început să-mi analizez interacțiunile, mi-am dat singură seama că, într-adevăr, intimidez bărbații, nu doar pe teren amoros, dar și în alte circumstanțe. Interesant este că, pe teren amoros nu am intenția de a intimida și nici nu am avut-o vreodată. De când am conștientizat însă că intimidez, am încercând să evit situațiile de genul acesta, dar e greu să fiu eu însumi și în același timp să ascund anumite părți ale mele.

Procesul de intimidare începe cu înfățișarea, iar trecerea la casual a fost și mai dezastruoasă decât, imaginea sexy pe care o afișam înainte. Prezentându-mă sexy, compensam o parte din intimidare prin sexualitate, dar prezentându-mă casual, arat ca o BILF (BossILF). Apoi urmează partea la care tipul se produce, cu viața, cu banii, cu realizările și așteaptă ca eu să fiu dată pe spate, în schimb eu îi pun întrebări despre meseria lui, ceea cel blochează în primă fază, ca mai apoi să treacă subtil la pulsat, cu diverse chestii care spera sa ma de-a totuși pe spate, planuri. Planuri, pe care eu le-am îndeplinit deja, după cum mi-a si aruncat un tip odată. Și apoi vine vorba și despre ce fac eu, ce am făcut, cu ce mă ocup și aici ni-se rupe firul. Încerc să amân partea asta pe cât pot, dar urmează inevitabilul, căci am făcut deja treaba aia, am fost acolo, de obicei având planul lui trecut la realizări, iar dacă mai vine vorba si despre doctorat, asta-i cireașa de pe tortul unei întâlniri, ce cu siguranță nu se va mai repeta.  Azi un omul mi-a povestit încântat cum tocmai făcuse vara asta brevetul de timonier și ce planuri grozave are el să exploreze lacurile poloneze și Marea Baltică, cu fiu-său. Mi s-a părut grozav și el a fost încântat de ochii mei sclipitori, până a aflat că și eu am brevetul, luat de câțiva ani și că am navigat deja prin Polonia și Croația. Apoi mi-a povestit cu încântare despre munca lui cu care recent a ajuns să călătorească prin Europa, doar ca mai apoi, când m-a întrebat despre munca mea, a aflat că și eu călătoresc, fiind deja în unele locuri din planurile lui. Am realizat ca nu se bucura de similaritatea muncilor noastre prea târziu.

Câteodată, după ce le citesc pe față resentimentul, urmată de un dezinteres subit și întotdeauna dorința de a mă atinge la plecare, cu o îmbrățișare sau un sărut pe obraz, cazul celui de azi, mă încercă un sentiment de regret că, am vorbit despre mine. Atunci știu că, dacă aș fi imitat un pic naivitatea, amestecată cu o aură de simplitate nativă, m-ar fi invitat cu siguranță la o a doua întâlnire. Pentru ca, majoritatea nu vor să fie prieteni cu oameni care-i complexează și în nici un caz nu vor să-i ia de parteneri.

Apoi mă gândesc că, nu aș putea trăi cu un om atât slab lângă mine, care sa fie intimidat atât de ușor. Si, pe deasupra, nu-s chiar atât de amenințătoare. Sunt la fel de fragilă și delicată ca orice altă femeie, iar în esența mea îmi doresc aceleași lucruri pe care le vrea fiecare. Personal, admir oamenii realizați, de succes si încerc să învăț de la ei, iar într-o perspectivă mai lungă, dacă se poate, țintesc să-i depășesc.

Și a revenit și EL…

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

– Cum te pot ajuta?

– Cum mă poți ajuta? Hm…

– Ascult.

– Mă gândesc cum să formulez…

– Formulează cum îți vine.

– Hm, nu știu ce să-ți spun.

– Cel mai ușor și indicat este întotdeauna adevărul.

– Vreau să te tăvălesc.

– A… păi mă bucur. Dar, nu te pot ajuta cu treaba asta. Pot să-ți recomand ceva bordeluri locale, dacă vrei.

– Știi că nu sunt genul.

– Atunci asta e, nu te pot ajuta.

***

Când am văzut mesajul am rămas mirată. Nu mă așteptăm încă, nu acum, nu în același stil. M-a întrebat dacă sunt in Polonia și dacă pot vorbi. Mi s-a ridicat tensiunea instantaneu. Inima a început să-mi bată mai tare și în capul meu se scurgeau în viteză potențiale scenarii. M-a sunat rapid și conversația n-a durat prea mult. Am tăiat-o mai iute decât poate îmi doream, dar după ce am spus ce aveam de spus, mi-se părea o vorbărie inutilă să mai continuăm.

Nu l-a descurajat răspunsul meu și nici sugestia de a încerca la bordel, fină și ironic plasată. A încercat să liciteze cu „ce fac”, „ce-i nou la mine”, „dacă s-a schimbat ceva” în viața mea cum ar veni, la care eu i-am răspuns neutru că, întotdeauna fac bine, sunt câteva noutăți, gen cursurile de condus motocicleta pe care le-am început și s-a schimbat faptul că, nu mai sunt în acea etapă a vieții în care să mai fiu interesată de bărbați însurați. I-am urat toate cele bune, dorindu-i să găsească ceea ce caută, pe sine, și i-am spus că poate ne vom mai întâlni. Cândva, poate chiar la un pahar de vin, întotdeauna cu plăcere din partea mea, căci îi port un sentiment pozitiv, dar nu sunt interesată să mă fut cu el. Și i-am închis, pe un ton neutru și prin cuvinte frumoase.

La el nu s-a schimbat nimic. Aceleași căutări deșarte de sine refulate prin femei, motocicletele și călătoriile în jurul lumii. Sunt convinsă că, ar fi fost încântat să-mi povestească despre Antarctica și Newfoundland pe motocicletă, dar m-am scutit de povești inutile. Nu-și mai aveau rostul.

…și, când mă gândesc cu câtă patimă i-am scris scrisoare de dragoste, nu pot să nu mă minunez la cum se întoarce roata vieții. Mai ales atunci când revin.

Zâmbetul la o femeie este genial, dar râsul face minuni

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Zâmbetul la o femeie este genial, dar râsul face minuni.

Zâmbetul este o invitație, ca o ușă întredeschisă care îndemnă și ademenește explorarea mai îndelungată și mai detaliată. Zâmbetul este o promisiune a unui potențial ce se conturează. Zâmbetul urmat de un râs este o confirmare. Confirmarea potențialului celui care l-a cauzat, iar bărbații, în esența lor, asta caută, confirmare femeii. Confirmarea că el, cel din fața mea este cel mai strălucit, cel mai dorit și unicul. Singurul care mă mișcă, incomparabilul care mă poate face fericită și cu siguranță unicul care mă merită.

Am râs când a luat-o la goană pe KTM cu mine în spate, făcând slalom printre mașini și  semafoare galbene, aplecându-mă în ritm cu el la curbele luate strâns. Am simțit că zbor, zâmbind sub casca roșie și ținându-l strâns cu o mână, în timp ce coapsele mele îl prindeau bine în momentele cheie, doar ca să-l eliberez mai apoi, pentru a avea un motiv de-al prinde din nou. L-am strâns cu o mână la început, si ca să evit coliziunea corpurilor noastre la frânare cu cealaltă m-am ținut din spate. După câteva frâne mai bruște, m-a avertizat că vrea să ne ciocnim cu bună știință, ca să mă simtă mai aproape. Așa ca mi-am pus ambele mâini în jurul lui, cedându-mi. Si el a frânat mai puțin brusc. M-a mângâiat de câteva ori pe picioare și mi-a strâns mâna mai bine la pieptul lui, gesturi din astea romantic-erotice, care numai pe motocicletă se pot face cu gust, intre doi mai putini cunoscuți. Acolo devenind naturale. În gesturile intime de pe motocicletă există un dublu sens, pe lângă apropierea erotică, fiind și partea practică, căci șoferul și pasagerul trebuie să devină o simbioză, ca să fie în siguranță amândoi. Comparabilitatea este o necesitate.

Bucurându-mă de plimbare în spatele lui am înțeles cu zâmbetul pe buze ce mult mi-a lipsit experienta asta și cât de mult ador să fiu femeia din spatele bărbatului pe motocicletă. Mă regăsesc în simbioza asta mentală și fizică, amestecată cu libertatea pe care ți-o oferă motocicleta în mișcare.

Zâmbesc și acum, realizând că un motociclist are cu siguranță o șansă mai mare la inima mea, mai ales după ce o inunda cu adrenalina unei curse.

Motorizație

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii

M-am întors într-un maraton de 12 ore și 30 de minute cu mașina. Am condus obosită de la noaptea prost dormită, cu stomacul în pioneze, ne împăcându-mă de fel cu mâncare din România, pe Red Bull, pe care îl beau doar în cazuri de oboseală maximă.

Mi-a alunecat mașina puțin într-o curbă în Ungaria pe autostradă, dar din fericire am avut destul loc să mă redresez. M-am speriat și am luat-o mai moale prin curbe, apropiindu-mă și în unele cazuri respectând, viteza de pe indicatoare la intrarea în ele. În Polonia, tot pe autostradă, era să fac drepta aiurea, în mașina de lângă, pentru că nu m-am asigurat, presată de flash-urile pe care mi-le dădea un prost din spate. M-am redresat și am ajuns cu bine și trei lampe aprinse la bord, din fericire galbene.

Îmi amintesc că în urmă cu vreo 9-10 ani, pe când posedam prima mea mașină, un Mercedes A Class, îmi doream să pot face drumul de România singură cu mașina. Reprezenta pentru mine atunci un adevărat test al capacităților mele mentale și fizice, o dovadă indubitabilă de independență, de libertate de mișcare și succes.

Două mașini mai târziu, mai multă experință în șofat și fac 1100 de km in 12 ore si 30 de minute. Nu mi-se pare o provocare deosebită, dar știu că am nevoie de concentrare, odihnă și o mașină automată, ca să fac drumul cu bine și eficient.

10 ani mai târziu vizualizez ca test al capacităților mentale și fizice, o dovadă indubitabilă de independență, libertate de mișcare și succes condusul unei motociclete.

Am luat trei lecții de condus în România. După fiasco pe care l-am avut cu instructorul polonez, care m-a pus pe o motocicletă greoaie și înaltă și a început să strige la mine că, de ce nu știu să merg singură, că el nu are timp să umble pe lângă motocicletă pentru mine (mai ales la cele 120 de kg pe care le poseda), și că motocicleta-i mijloc de transport individual, cursurile din România au fost un succes.

În România am nimerit la un tip mișto, pasionat, pe care l-am întrebat direct la telefon dacă, conduce motocicleta privat și dacă-i place, ca să fiu sigură că nu mă nimeresc la cine nu trebuie. Omul mi-a răspuns consternat că, conduce și într-o roată dacă vreau, la care eu am râs și am concluzionat că este instructorul potrivit.

Prima lecție a fost cea mai grea pentru că, aveam în mine stresul eșecului dinainte, dar mi-a explicat instructorul de la început ce-i motocicleta, cum se pornește, cum se oprește, cum se conduce. În prima zi a mers cu mine pe motocicletă și a avut răbdare cu omisiunile mele repetate legate de ambreiaj – cam uitasem cei cu ambreiajul de când cu mașina automată. Mi-a plăcut și mi-a fost frică în mod egal, de aceea nu am fost prea decisă, dacă să continui lecțiile. Am început a doua lecție cu frica și plăcerea în mod egal în mintea mea, dar fiind pusă în postura de a merge singură și a controla integral motocicleta, treptat plăcerea a câștigat mai multe puncte în mintea mea, în detrimentul fricii. Am repetat de câteva ori cu voce tare indicațiile instructorului, mai ales pe cea cu ”uită-te unde vrei să ajungi, căci acolo ai să mergi” și am dat cât mai multe ture, fără să mă opresc. La a treia lecție am exersat mai mult pornirea și oprirea, pe care am tendința să o fac destul de bruscă, un obicei prost pe care îl am și cu mașina, doar că la motocicletă e periculos. La a treia lecție eram deja în elementul meu, voiam să învăț următoarele elemente ale condusului și plăcerea câștigase în fața fricii. Am și căzut cu motocicleta, ne-am îmbulzit la o curbă mai mulți și nu am știut cum să manageriez situația. Nu m-am speriat, dar nu am știut cum sa reacționez, ca să evit situația. Am fost pe fază în momentul dezechilibrului și am lăsat-o să-mi cadă între picioare, cum mi s-a mai întâmplat deseori cu bicicleta. Am ridicat-o cu ajutorul instructorului și m-am urcat pe ea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am ales cu o vânătaie pe picior, ca și cele pe care le mai fac cu bicicleta și atât. Nu m-a descurajat căzătura, ci mai degrabă mi-a mai ameliorat o parte din frică, pentru că știu la ce să mă aștept parțial și mi-a confirmat că am instincte bune, de la mersul regulat cu bicicleta. Vreau să mă apuc serios de treaba asta cu motocicleta, pentru că-mi place și mă bucur că am avut ocazia să verific treaba asta la lecțiile pe care le-am luat.

Din poveștile de bloggeriță

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Bloggerița parțial vegetariană și musafiră prin țara de baștină, și-a pus căștile în urechi, salata de legume culese personal din grădină lângă laptop și a început înșiruirea  cuvintele pe pagina de Word albă. Avusese de câteva zile un trac artistic sever, ce a oprit-o de la produs, generat de românismele personale, intense, persistente și perverse ce o înconjurau și-o mușcau, dar și de faptul că, dăduse adresa blogului într-un timp relativ scurt unui număr destul de mare de cunoscuți.

Și când o lovi inspirația în sfârșit, în cel mai pur stil românesc îi veniră și musafirii pe cap, fini-verișori, într-un caldarâm de neamuri și cuscrii. S-a încins grătarul cu mici, clisă cu carne, cartofi cu ceapă, mujdei și bere, spulberând fără efort dieta intens lucrată de trei luni, despre care bloggerița înfocată nici nu apucase să scrie pe blog. Țelurile mărețe de a nu înfuleca carne mai mult de o  dată pe săptămână s-au transformat boierește local în țeluri și mai intens lucrate de a nu mânca carne mai mult de o dată pe zi. Dieta aia faimoasă cu ovăz, în starea lor de fulgi care îi colorau destul de gri diminețile, și care o adusese de la 54 de kile, că i-a arătat cândva cântarul și atât, la 50-ul  mai fit și plin de sacrificii, era mereu scoasă la înaintare de când pe tărâmurile de baștină.

-Mănânc ovăz, se apăra ea de ochii iscoditori, care o complimentau și interogau de ce arăta încă tânără, slabă și frumoasă, ca scoasă din cutia în care fusese pe vremea liceului.

-Păi, nu degeaba, bag eu ovăz la greu, se apăra din nou la vreo remarcă menite să o aducă cu picioarele pe pământ, pe ea și pretențiile ei suprarealiste de la un posibil mascul ce i-ar tăia calea și perturba drumul.

Au curs berile pentru poloneza naturalizată în liniște și numărate numai de ea. A băut mai multe decât bărbații de la masă, dar nu au fost suficiente să o cherchelească. Antrenamentul polonez își spunea cuvântul și nu era prima dată. Cea mai slabă la băute poloneză din cu sânge latin era țâță de mâță în România la categoria grea, căci categoria ușoară exista doar ilegal la poalele acestor Carpați, sub denumirea de bețivă.

A trecut seara, s-a lăsat noaptea și a mai meditat un pic la viața boemă de vacanță pe care o ducea departe de realitatea ei poloneză. În câteva zile se va muta subit, după un drum obositor într-o realitatea alternativă, în care își va relua rolul de muiere cu biznesuri, extrem de ocupată și foarte indisponibilă.

Indisponibilă din punct de vedere al timpului, căci emoțional zidurile se fisurau la greu și stăteau cădeau cu dărnicie. Fiecare vizită în așa zisa lume de ”acasă” era de câțiva ani o lecție de acceptare, cugetare, durere și evoluție, în care se desprindea de copilăria care îi marcase subconștientul încărcat de emoție și i-au dictat trecutul apropiat, dar nu-i va ma ghida viitorul strălucitor.

O dictatura fara dictator

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

Dezordine, este cuvântul de ordine într-o Românie primitivă. Am ieși la plimbare prin satul liniștit la apus de soare, contemplând casele silențioase. Sunt înconjurate de iarbă crescută și tot la a doua gospodărie, printre firele de iarbă și flori își face loc câte o dună de nisip de construcții, nefolosit de ani de zile. Lângă biserica semeață, cu gard alb proaspăt văruit și împopoțonat cu icoane, își duce veacul un parc plin de iarbă ce se roagă a fi cosită, cu două balansoare ruginite, o bancă și ceva construcție ce te duce cu gândul la un tobogan. ”Acest parc este construit de primăria orașului” se poate citi pe o tăbliță din metal ruginită.

Am contemplat pentru un minut în liniștea serii cum ar fi arătat acest sat de la poalele Carpaților sub condei bavarez, amintindu-mi de frumosul sat în care locuiește prietena mea la poalele Alpilor. S-ar fi bucurat de drumuri drept asfaltate, iarbă tăiată, curățenie în fața caselor, construcții armonioase și mai multă bunăstare. În îndepărtare se văd munții semeți, Carpații românești, ce nu au nici o vină că, la poalele lor oamenilor le lipsește iubirea și respectul față de natură.

Am intrat pe poartă și l-am găsit pe vecinu, la taclale. Venise în vizită la o bere rece. M-am alăturat discuțiilor filosofice, atât de naturale românilor, în care se dezbate de fiecare dată cum ar trebui să fie, cum ar fi putut să fie și mai ales despre cum a fost. Pentru că lumea aici are obiceiul să-și amintească mereu despre cum era pe vremuri, comunismul, bată-l vina, în loc să-și canalizeze energia despre cum ar vrea să fie acum și de acum înainte. Rememorarea trecutului, este încă la loc de cinste în România, deși au trecut 30 de ani de la schimbarea regimului de conducere.

Împlântați în trecut, oameni mai tineri decât mine îmi explică, cu greutate, despre cum și de ce trebuie să dai mită, despre orânduirea socială a relațiilor și pilelor, răspunzând prin negări repetitive, protestelor mele că, oamenii ca element al ale societății din care fac parte permit astfel de lucruri să se perpetueze în acest mod greșit. Aici orice împotrivire în fața sistemului corupt, nedrept și dezavantajos este văzută de localnici precum o misiune deșartă, imposibilă, dăunătoare și sortită eșecului. Acceptarea și blazarea tronează lângă o sticlă cu bere rece.

Întrebărilor mele banale de gospodărire locală li s-au răspuns la unison ”primăria”. Primăria, acest zeu suprem al orânduirii locale, în care oamenii își pun nădejdea, dar și izvorul din care-și trag nenorocul. Acolo toți sunt angajați pe pile, mi-se comunică, cu precizie, și fără mită nu faci nimic, că toate hârtiile sunt semnate de primar, mi-se mai spune. Acest primar, ales pe buletine de vot ștampilate de fiecare individ în secret și tăcere, este zeul suprem, față de care toci cetățenii au nemulțumiri.

Din schimbul de idei, unde s-au perindat din nou cuvinte mărețe, America, această țară a controverselor, și așteptări ireale de la o autoritate imaginară, am dedus cu surprindere lejeritatea cu care oamenii ar renunța de bună voie la anumite libertăți fundamentale pentru o minimală ordine și disciplina, pe care singuri nu sunt în stare să și-o auto-impună. România este în profunzimea ei o dictatură fără dictator. Un haos, în care oamenii acceptă sistemul defect ca pe o normalitate, orice împotrivire fiind din start negată de populație. O populație gata să renunțe la puterea de decizie și libertate pentru un pic de curățenie, pentru o direcție și o bunăstare individuală, elemente pe care fiecare individ și le asigură individual într-o lume în care, este învățat să gândească pentru sine.