Categorie: experiente

Viața de bloggeriță

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Viața de bloggăreală devine tot mai interesantă și mai tristă în același timp. Am blocat primul comentator regulat, cu care scrisesem mai de mult câteva emailuri și pentru care aveam ceva simpatie, ba chiar am încercat să-l înțeleg într-o perioadă. Apoi m-am străduit să-i explic că ura și frustrările pe care le proiectează aici nu sunt ok și că, nu-i de datoria mea să le car după mine în spațiul meu. I-am șters și câteva comentarii, iar în cele din urmă am ales să-l elimin din mediul meu, pentru că nu am nevoie de oameni toxici care se urăsc pe sine, își urăsc viața și ca răspuns îi împroșcă, cu gunoi, pe ceilalți. Singur mi-a zis printre rânduri cândva, că probabil îl voi bloca. Nu l-am crezut, dar e o vorbă care zice să asculți oamenii când îți spun ceva despre ei și să-i iei așa cum ți-se prezintă, pentru că așa sunt ei de fapt.

Mi-e trist să blochez pe cineva, să-l elimin de la discuții, eu adepta discuțiilor deschise, dar mi-e și mai trist să trebuiască să mă împlânt mereu în căcatul pe care îl trag alții după ei și în care mă angrenează și pe mine. Nu am nevoie de așa ceva, nu îmi doresc și nu mă reprezintă, iar dacă cineva se frustrează cu ceea ce citește despre mine aici, e problema lor și îi recomand cu căldură alte bloguri mai interesante unde se vor simți în elementul lor.

Ciudat cum, relația pe care am avut-o cu comentatorul blocat, îmi aduce aminte de căsnicia pe care am avut-o cu un abuzator, punându-se în mișcare în ambele situații  un mecanism similar: aprobarea de început (când Jack zicea că îmi trage clopotele), caruselul emoțional, când părerile se diferențiau, urmat de o critică permanentă și o nevoie acută de a jigni, umili, pentru a se simți el superior, când situația îi scăpa din mână. Pe de altă parte, reacția mea a fost pe măsură, refuzând să recunosc modul de comportament prin ezitarea mea de a lua măsuri, perpetuând o situație care îmi convenea, deoarece îmi era familiară, frica pierderii, dar și răspunsurile impulsive generate de lipsa mea de echilibru în situațiile când, unele jigniri și răutăți atingeau cote ridicate. Ce nu știu victimele abuzatorilor este că nu au nevoie să fie abuzate, că se pot muta cu totul din situația de abuz, luând o cale radicală, evitând contactul. Ce am conștientizat eu (când o prietenă îmi zicea că, comentariile respective sunt câteodată interesante) este că nu am nevoie de comentariile respective, ca să-mi facă viața mai bună sau blogul mai interesant. Și în loc să-mi petrec timpul cu ele, citindu-le, analizându-le sau răspunzându-le, prefer să mă gândesc la ce aș putea scrie interesant.

Interesant cum interiorizez cititorii, dar asta în episodul viitor.

Cochetăreală

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

– Bună seara 🙂
– Salut 🙂
– Cum ești, seară liberă?
– Te salut din ”Txz”. Sunt la un vernisaj de sculptură 😉.
– O experiență frumoasă atunci 😙.
– Mulțumesc 🥰.


– Ce-i asta 😄?
– Inimă 🙂
– Așa mă gândeam și eu, dar simțul meu artistic cu siguranță șchiopătează 😌.
– 😂Fii pe pace, te ajut eu 😉.
– Când te întorci?
– Azi.
– Poate tu ai o întâlnire și te deranjez 😋?
– Sunt cu o amică 😄.
– Mă inviți atunci la tine, azi 😄?
– De fapt, mă poți ajuta cu spălatul geamurilor. Te invit cordial sâmbăta următoare de dimineață ☺️.
– Îmi notez în calendar 😋.

Munca și munca cu românii

~ Căpşunăriţa ~ 35 comentarii

Lucrez de ceva timp în cadrul unui al doilea loc de muncă, într-un proiect pentru România și cu români. Eram foarte entuziasmată și pozitivă pe chestia asta, până am avut prima întrevedere cu ei. Au fost mult peste așteptările mele în termen de ce ar putea merge anapoda și total diferit decât mă așteptam. Ca și în fiecare nou proiect în care se intră, am făcut o evaluare a situației și am încercat să înțeleg anumite mecanisme, punând întrebări și căutând gunoiul de sub preș, ceea ce a generat un val de nemulțumiri și plângeri din partea celor ce trăgeau sforile românești. Așa că, am aplicat tehnica poloneză. I-am lăsat să-și facă numărul, să-și verse frustrările (unde românii sunt experți și totul este din vina altora, mai ales a străinilor), să facă pași cât mai mulți (te și calcă pe cap cu plăcere, dacă pot), să-și dea arama pe față (oricum o poartă mulți direct crezând că nu se vede) și să-și scoată cărțile (pilele și relațiile, trecerea la șefu și meșu), iar acum îi fut în stil (foarte politicos de altfel, fiind specialistă în scrisul de emailuri politicoase când trebuie să comunic vești nașpa sau sa fut pe cineva), cu propriile lor arme, calmă și cu multă rupere.

Recunosc, îmi datorez calmul cunoștințelor și experienței dobândite în firma la care lucrez cu normă plină, unde jocurile de culise și cuțitul înfipt în spate sunt chestiuni care fac parte din fișa postului, dar și clienților mei, mai ales arabi, care sunt foarte dificili, șarlatani, mincinoși și niciodată de încredere. Ce-mi doresc (în etapa următoare a dezvoltării mele profesionale) este să învăț să iau distanță, și față de munca, și față de oameni și banalitățile cu care-și umplu timpul și existența, pentru a-și da importanță și a trăi cu iluzia că, cuiva îi pasă de ei.

Categorii de dileme

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Câteodată îmi place să ascult discuții despre dezvoltare personală. Am găsit foarte multe emisiuni făcute de Oprah pe tema asta, discursuri, interviuri sau discuții, în care se dezbat astfel de subiecte. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu mulți ani în urmă, pe vremea studenției,  ce cred despre materialele respective, i-aș fi spus că-i american bullshit, pentru oamenii care nu au ce face cu viața și cu timpul, ironizându-le dilemele. Erau dilemele oamenilor care nu purtau cu ei grija zilei de mâine, o zi care pentru mine reprezenta încă o necunoscută nesigură în fiecare zi de azi. Am realizat mai târziu, după ce m-am stabilizat pe planurile de la bază, asigurându-mi o educație și situația financiară că, cu cât zona de funcționare a unei persoana este mai primitivă, cu atât are tendința să catalogheze dilemele mai complexe ale altora drept mofturi. Locuind într-o țară din Europa de Est și muncind pe un salariu ce nu-mi acoperea chiria, catalogam drept fițe dilemele oameni ce aveau deja ceea ce eu  visam și care, ajunși într-un moment al vieții lor în care îți doreau ceva mai mult, se confruntau cu noi provocări. Provocările respective erau pentru mine dispensabile, ba chiar ofensatoare. Dacă nu ar avea ăștia ce mânca, nu s-ar mai chinui cu dezvoltarea personală, ziceam moralistă.

Îmi erau dispensabile atunci, ca să ajung peste ani să înțeleg cât sunt de vii și apăsătoare, cum am nevoie să le depășesc și eu, pentru a putea trece la un nivel următor al evoluției mele. Discrepanța aceasta a nivelurilor de gândire este ușor de observat în lupta tăcută și dură a generațiilor din țările în curs de dezvoltare. Copil al unei astfel de țări, realizez ce aberații și abstracții scot pe gură, când le vorbesc celorlalți despre practic aproape orice ce ține de viața mea și modul meu de gândire. Dilemele mele sunt mult prea abstracte. Când merg în România, vizitez o vastă categorie de oameni, fiecare cu realizările și probleme sale. Realizez atunci, observându-i, discrepanțele uriașe dintre orașe, sate și oameni, toate aparținând unei singure țări. Încerc să-i înțeleg pe fiecare în parte, acceptându-le provocările, chiar dacă sunt banale sau de mult depășite de către mine, ori încă neatinse sau îmi par abstracte.

Citeam întâmplător, în urmă cu câteva zile, despre un nou restaurant care s-a deschis în Oradea, franțuzesc și mă gândeam să întreb o prietenă căreia îi plac localurile cu mâncare bună dacă a fost deja, când mi-au căzut ochii pe primul comentariu, în care un anonim dezaproba investiția, replicând că bunică a trăit cu ceapă și slănină, și de ce ar avea nevoie orădenii de un astfel de local.  Nu poți filosofa pe stomacul gol, asta e clar. Dar, câteodată, și pe stomacul gol merită să faci și un exercițiu de imaginație, a ceea ce ar putea fi dincolo de stomacul plin.

Din cultura slavică: religia și degetul mijlociu

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Sosesc cu vreo 40 de minute mai devreme și parchez liniștită strategic mașina, cu spatele la biserică, într-un loc suficient de spațios, cu fața înspre drum. Sunt gata de ridicat și plecat. M-am pus calmă pe o conversație pe Messenger, dezbătând viața cu o prietenă, până a terminat fiică-mea cu îndoctrinarea religioasă (prima împărtășanie). În toiul discuțiilor observ o mașină care oprește fix în fața mașinii mele, blocându-mi ieșirea. Îmi trece o secundă prin gând să ies din mașină și să-i atrag atenția șoferului că tocmai m-a blocat, dar văzând că iese o babă din spate, mă gândesc că o lasă pe la rugăciune și pleacă. Se urcă fiică-mea în mașină și domnul stă pe loc, așa că îl claxonez frumos, după ce văd că nu reacționează la pornitul mașinii mele, deși stătea la volan. Mai claxonez odată, că nu se mișcă de fel omul și se apropie de mașina mea o brunetă strofocată, probabil nevastă-sa, să urle ceva și să mă întrebe de ce sunt nervoasă. Îi răspund că nu sunt, dar domnul respectiv m-a blocat și sunt destule locuri de parcare în jur, desigur, câțiva metri mai încolo, în spatele bisericii și nu în fața ei. Ea îmi răspunde ceva scăpând printre dinți că ”suntem în fața bisericii”, și probabil după valorile ei morale nu se cădea să-i claxonez bărbatu. Nu urcă bine tipa în mașină, și în timp ce eu mă gândesc cum să dau în spate și ce alternative am să-l ocolesc pe nenea cu nevastă nepieptănată ce nu dă semne că vrea să se miște din loc, și iese ditamai șoferul furios din mașină. Alergă spre mașina mea, deja în mișcare, și-mi deschide din mers portiera, ca să urle la mine, nervos.

Mă gândesc o clipă la spray-ul cu piper pe care îl am în cutia dintre scaune, dar scot telefonul din geantă. În timp ce îl pun pe aparat de fotografiat îi comunic omului, cât de calmă pot, că sun la poliție, și-l și înregistrez, pentru că nu are dreptul să-mi deschidă ușa de la mașină. Se schimonosește la moacă instant, lasă mâna de pe ușă și se îndreptă spre mașina lui. În timp ce dau cu spatele îi văd nevasta ieșită din mașină cu degetul mijlociu ridicat. Oamenii bisericoși sunt sensibili la claxoane, dar se pare că le plac degetele, mai ales alea cu semnificații nu prea religioase. Ar fi ieșit bine tipa în poză, dar nu m-am obosit să-i imortalizez pe catolicii ăștia zeloși.

În timp, am înțeles că oamenii răi și fără de bun simț sunt de multe ori bisericoși, și atunci când greșesc, dau vina în mod recalcitrant pe alții, în special pe cei care-i prind cu mâța în sac. Dacă ar fi venit nepieptănata să zică ”vai, ne cerem scuze că v-am blocat, vă rog să ne iertați, dar ne așteptăm boracu de la îndoctrinare” i-a fi zis bine și i-aș fi zâmbit înțelegătoare. Pentru că, eu așa aș fi făcut, dacă greșeam, mai ales intenționat. Mi-aș fi recunoscut greșeala. Bănuiesc că și-o vor recunoaște și ei, la spovedanie sau la Paște cailor.

 Câteodată mă gândesc ce mișto ar fi să am un gagiu din ăla, 2 pe 2, care să mai împartă un pic de ”echilibru” în drepta și mai ales cu stânga în astfel de situații, ca în filmele poloneze clasice de după `89. Totuși, cumva suspectez că, dacă aș fi avut un 2 pe 2 în mașină, domnului șofer religios nu i-ar mai fi ars să mă blocheze tocmai pe mine și să deschidă portiera mașinii mele. Este doar o bănuială, dar până o pun în practică prefer să țin un spray cu pier și o secure în mașină 😊. Mă gândesc serios să-mi iau și o cameră pentru mașină astfel de specimene.

Pasaje

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Cu cât petrec mai mult timp construindu-mă emoțional pe mine, cu atât observ mai ușor cât de distruși sunt cei de lângă mine, cât de fragili și de afectați. Mi-e frică să le citesc în ochii, printre cuvinte și în gesturi durerea. Îmi este o frică teribilă că doare, că îi doare pe ei și că mă va durea și pe mine. Încerc să-i consolez, să nu le apăs punctele sensibile, să nu le de pansez rănile, dar în același timp vreau să-mi păstrez asertivitatea, integritatea și libertatea mea. Acest echilibru fragil între conștiința de sine pe de o parte și nesiguranța celorlalți pe de alta, este al naibii de greu de menținut, pentru că orice gest de-al meu de independență, orice gând al meu de libertate, orice decizie de-a mea de siguranță, este pentru ei un pas de împotrivire, un cuget de aroganță și un act ce le va provoca frustrare.

Durerea și frica oamenilor se citește cu claritate și ușurință în lucrurile mărunte. Sunt  cuvintele aruncate cu ură, printre rânduri, în spatele cărora depun efort și zel, sunt reacțiile impulsive, defensive și violentele cu care se apără de atacatorii de multe ori invizibili, ori e aroganța pe care o afișează ca să-i ținem pe ceilalți la distanță.

Nu sunt nici pe departe străină de aceste mecanisme de manifestare a durerii, aceste strigăte deghizate, pe care le-am strigat și eu de atâtea ori și atât de tare, până mi-au smintit din loc glasul, rămânând mută de durere și paralizată de frică. Am îmbrăcat și eu haine arogante, afișând o indiferență aparentă, ori o superficialitate falsă, deși în străfundul meu am rămas aceeași persoană minunată și fragilă pe care am încercat de atâtea ori să o ascund, fără de succes.

Limba si comunicarea

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Am început să vorbesc poloneza după vreun an și ceva de locuit în Polonia. Primele două luni au fost ca un permanent înot prin ape necunoscute, comenzi la magazin pe degete și limbajul foarte dezvoltat al semnelor. Obișnuiam să răspund doamnei de la magazin arătând două degete sau repetându-i o sută și o sută, pentru că nu reușeam să pronunț dwieście. Vreo trei ani m-am luptat cu poloneza la nivel zilnic, până am prins-o de coadă și de atunci o exersez în continuu. Fac aceleași greșeli, tipice persoanelor cu o bază latină, repetitiv și iritant.

Învățând poloneza am mai învățat ceva, despre viață.

În procesul de exersare al limbii poloneze am observat că existau două reacții din partea persoanelor cu care intram în contact: majoritatea cu care reușeam să comunic indiferent de neajunsurile mele lingvistice și minoritatea, care nu mă înțelegea în ciuda explicațiilor mele  repetitive sau elaborate, cu aceleași cuvinte, pe care încercam să le perfecționez sau cu altele, pe care le furnizam în scopul de a mă face înțeleasă. La un moment dat, obosită după o astfel de discuție repetitivă cu o persoană care nu mă înțelegea nici în ruptul capului, am întrebat o alta, care mă înțelegea de fiecare dată, ce greșeli lingvistice fac.

”Cine vrea să te înțeleagă, te înțelege!”, mi-a răspuns ea.

Cuvintele acestea mi-au fost spune în urmă cu vreo 12-13 ani și de atunci le port cu mine de fiecare dată când există o neînțelegere. Am realizat în timp că neînțelegerile sunt situații conflictuale în care o parte, pur și simplu refuză să o înțeleagă pe cealaltă.

A înțelege pe cineva este în principal o chestie de voință. Chiar și atunci când nu posezi capacitatea de a înțelege, dacă ai voință, pui întrebări și înveți elementele lipsă, pentru a putea cuprinde corect mesajul. Atunci când alegi să respingi mesajul transmis de celălalt, intri într-o fază defensivă de la început și mesajul său, deși clar, nu mai ajunge la tine ori ajunge distorsionat. Când o persoană ne deranjează, o invidiem, o detestăm, sau pur și simplu ne râcâie cu ceva, nu ne pică bine, mintea noastră nu vrea să comunice cu ea, fiind setată negativ împotriva ei. Și atunci, când persoana respectivă ne spune ceva, fiind deja negativ setați împotriva ei, alegem subconștient sau conștient să interpretăm negativ valoare cuvintelor sale, chiar dacă ele sunt bine intenționate sau clare.

În jocul acesta al cuvintelor totul poate fi distorsionat și interpretat, de aceea intenția arată adevărata lor valoare. Poți să ai intenții pozitive când transmiți un mesaj, dacă primirea este negativă s-a dus la vale toată comunicare. Și invers.

De la personal la profesional

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

– Hello, how are you?
– Hi. I am sick and not available for sex, but have a great time in town.
– I am in Barcelona, but thanks. I was wondering if you have time for a business meeting actually when I’m next in town.
– Business meeting? What you have in mind?
– Yes. I need someone who could potentially manage locally.
– What you want me to do?
– Well, I can explain all at the meeting …
– OK. Then we can meet.
– But it’s quite a nice role actually.
– OK. We will see.

În agenda mea o terminasem de mult cu englezul, dar pe plan personal. Deși prima idee ce mi-a venit în minte, când am citit cuvântul manage a fost de koks, am zis că pot pierde o jumătate de oră ca să aflu ce vrea pe plan profesional un băiat care nu trage totuși pe nas. Întâlnirea a fost undeva între profesional și personal, cel puțin pentru el, citindu-i fâstâceala cu care îmi vorbea. M-a luat pe ocolite și l-am lăsat, privindu-l cu simpatie și explicându-i pe scurt cum arată în practică planurile lui mărețe de afaceri în Polonia. Se gândește să cumpere, împreună cu doi colegi și ei englezi, câteva apartament pe aici pe care să le închirieze. Chestii fumate de mult, deja învechite local și cu o perioadă de întoarcere a investiției destul de lungă, raportat la prețul apartamentelor momentan. Nu i-am zis eu toată povestea asta, însă l-am avertizat despre cum arată sezonul, destul de scurt în Polonia, chiar și pentru scandinavi, subliniindu-i că mulți proprietari aleg să închirieze pe contract lunar când winter is coming și nu prin Airbnb. I-am zis că-l ajut să cumpere ceva.
Ne-am lungit mai mult de jumătate de oră, dar nu prea mult, iar când el a început cu poveștile uzuale despre Euro 2020 și meciurile pe la care a fost, că-mi trimisese ceva poze din Porto, i-am zis că, din păcate trebuie să plec, căci tocmai m-a lovit tusă brusc. I-am sugerat să-și cumpere o geacă, căci venise din Barcelona în cămașă, iar aici sunt 13 grade și plouă.
E frumușel așa, chiar arată plăcut, mai ales când e treaz.

Să dea primul cu piatra, ăla fără vină

~ Căpşunăriţa ~ 31 comentarii

Mi-a trimis un cititor fidel 🙂 linkul spre acest articol, în care o tipă scrie pe blogul lui bărbatu-său, despre ce proaste sunt femeile care înșală. Acuma, cu toată onestitatea și logica posibilă, ce ar putea să scrie o tipă pe blogul lui bărbatu-său, că ce mișto e să te fuți în afara relației/căsătoriei sau că, vreo tipă e îndreptățită în vreun fel, de orice realitate posibilă, chiar și aia în care nu are orgasm cu bărbatu-său, să-l înșele? Dacă ar fi blogul amantului, oare ar arăta la fel textul respectiv sau total diferit.

Îmi place de ăștia și mai ales de astea, pentru că femeile au acest obicei mai des decât bărbații, care dau cu piatra primii, pentru că viața și experiența mi-a arătat că, cei mai fioroși în datul cu piatra sunt de fapt cei care ar păcătui primii. Și de obicei păcătuiesc. Cei care dau primii cu piatra sunt de fapt, cei care ar face ceea ce a făcut păcătosul, dar nu pot și atunci datul cu piatra este singura lor modalitate de-ași  exprima durerea față de limitele în care trăiesc. Limitele, frustrările și lipsa de curaj. Din textul acesta scris cu atâta patimă și în același timp vrednic de milă, eu deduc doar că, doamna autoare respectivă are nevoie urgentă și solidă de pulă, ca să înceteze să judece și să catalogheze alte femei, care din motive știute doar de ele, aleg să înșele.

Ating doar un punct aici, care denotă clar minciuna doamnei scriitoare și îmbătarea ei cu apă rece: mărimea. Am mai spus și sincer vă mărturisesc domnilor, mărimea este o treabă despre care femeile vorbesc, pe care o apreciază, o judecă și în funcție de care decid multe. Eu nu spun că, trebuie să o aibă de 20 de cm ori că, pentru toate femeile contează la fel de mult mărimea sau că, de mărime depinde în întregime atingerea orgasmului la o femeie, dar una care nu poate atinge orgasmul lângă un bărbat care o are prea mică, este o problemă. A judeca alegerea unei femei care, poate nu are aceeași satisfacție cu soțul din pricina mărimii, de a-l înșela, este superficial și rău voit. Fiecare om are dreptul la cele cinci minute de fericire oferite de actul sexul și din păcate societatea noastră de prea multe generații a condamnat această nevoie și plăcere naturală.

Nu sunt pro înșelat și nu cred că, relațiile în care partenerii înșală sunt satisfăcătoare sau fericite. Prefer despărțirea, chiar și divorțul, dacă este cazul, însă am fost de ambele părți ale baricadei, și înșelată, și am și înșelat, dar aș fi ultima care să arunce cu piatra, chiar și în aceea cu care partenerul meu m-ar înșela pe mine. Sunt multe de discutat pe tema înșelatului, dar cu siguranță ”ești proastă” nu denotă prea multă profunzime, ci doar ură, superficialitate și invidie.

Later edit: las asta aici, ca să ne certăm pe studii:

Nașul nașelor

~ Căpşunăriţa ~ 59 comentarii

Am vorbit vreo două ore cu ea la telefon, disecând firul în patru. Am băgat toate teoriile de muieri posibile despre relații, sensul vieții, scopul căsătoriilor, nevoia aventurilor și al tuturor dorințelor oamenilor. Am întrebat-o de câteva ori ce vrea, iar ea îmi repeta într-una că, nu sunt bărbați de calitate in Oradea. La care, eu îi răspundeam de fiecare dată filosofând că, precis sunt, doar că nu caută ea unde trebuie. Ba, îi mai băgam și dume că-i prea indecisă, că nu știe ce vrea și de aia sigur nu se bagă bărbații serioși în seamă cu ea, că o văd măritată și fără gânduri concrete de divorț. În ping-pong-ul ăsta de teorii muierești, mă sună maică-mea:

– Ce faci?
– Vorbesc cu o prietenă la celălalt telefon?
– Despre ce?
– O sfătuiesc cum să-l înșele pe bărbatu-său.
– Frumos.
– Păi dacă asta vrea? S-a săturat și ea, după 20 de ani de căsnicie.
– Așa puteai să faci și tu.
– La mine a fost altceva, eu nu voiam să rămân măritată cu el. Pe mine mă deranja să trăiesc cu el, deși l-am și înșelat. Dar nu-i ăsta stilul meu. Eu prefer să fiu liberă, decât să înșel.

Închei conversația, și-mi pică fisa că, am colecționat nu de mult de pe Badoo un gagiu din Oradea. M-a aburit tipul la greu și tot mă freacă la cap de fiecare dată când eu îi dădeam eject, considerând posibilitățile lui reale de a fi cu mine în Polonia nule. În schimb tipul se încăpățâna că, vrea să mă cunoască și rămânea tare pe poziții, ba chiar a aruncat texte lacrimogene, cum dragostea nu are frontiere și mi-a zis de câteva ori că ar veni în Polonia să mă cunoască. Și-mi zic, hai să fac un bine oamenilor și să-i combin pe ăștia. Tipul, arăta bine, plăcut la înfățișare, i-a plăcut și ei, așa că-i scriu că, uite care-i treaba: ”am o prietenă în Oradea, care își caută jumătatea. Se plângea ea că nu sunt bărbați OK prin zonă, dar eu i-am zis că ești tu. Eu oricum locuiesc în Polonia și poate vrei să cunoști și tu pe cineva local”.

Și în timp ce vorbeam cu tipa și îi explicam eu cu dăruire, cum să se decidă odată ce vrea, în car, în căruță sau pe jos, că uite i-am și găsit un potențială dragoste, pare serios, nu-i însurat, nu are copii (din declarațiile lui), și ea se se arăta suspicioasă la greu, îl caută pe Facebook, după numele de pe Badoo.

Și, surpriză! Nu-i deschide bine pagina, că și-i pică ochii pe poza tipului îmbrățișându-și cu zel iubita. Iubită, care avea profilul construit din numele lor comun, cu poze romanțate de iubire, cometarii cu cățeluși ce se ling, citate filosofice de la alții putere și inimioare cu baloane roz bombon. Cuplul ideal de oameni, ce respirau doar sudoarea amorului relației, prin toți porii disponibili. Noroc cu o poză a capotei merțanului ruginit, pe care-și făceau veacul două pisici leșinate, că altfel făcea scurt circuit calculatorul de la atâta iubire. Mi-am tras cenușa pe cap, admițând că m-am făcut de cacao, în timp ce ea râdea cu spume, comentând marele amor și demonstrându-mi în practică, cum stă treaba cu bărbații serioși de la Oradea. Ca să nu mai întindem inutil mălaiul, i-am și scris domnului respectiv, nu de alta, dar să nu-și facă speranțe inutile:

”Te-a găsit deja prietena mea. A zis că ești frumos, dar și însurat”

”Nu sunt însurat”.

”Atunci te-a găsit pe tine și pe prietenă-ta”

”Auau.”

”E plin Facebookul cu iubirea voastră. Ce să fac eu acum, mi-am retras recomandarea.”

”Lucrează în IT?”

”Mai rău, la poliție. Si vezi ca, ți-e ruginita capota la mertan!”