Categorie: experiente

Doctoratul

~ Căpşunăriţa ~ 36 comentarii

În urmă cu trei ani mi-am susținut cu brio lucrarea de doctorat. Am început studiile doctorale în 2009 și le-am terminat 7 ani mai târziu. M-am înscris la doctorat accidental, într-o perioadă când, mă învârtea printre joburi. Am fost un pic motivată de promisiunile deșarte ale profesorului meu, căruia îi trebuia doctori, ca să urce în treapta profesorală. Ce căuta el de fapt, erau bravi soldați, capabili și rezistenți care să termine o lucrare de doctorat, la pachet cu câteva publicații, cursuri susținute și participate, plus alte eforturi, suplimentare, ce presupun studiul la zi. În timpul ăsta, bravii soldați, ar trebui să se întrețină din burse, dacă le primesc, sau pe banii altora, căci cei care muncesc în paralele cu doctoratul, cel puțin în primii 4 ani, au șanse minime să-l finalizeze.

Doctoratul fiind e un studiu de cercetare abstractă, de care nu ai practic nevoie,  rămâne doar la latitudinea ta, daca îl faci sau nu. Motivarea trebuie să fie în tine, iar dacă tu ai facturi de plătit, copii de șters la cur, ori un loc de muncă fără legătură cu activitatea universitară, nu prea mai ai chef sau predispoziție să o arzi în filosofii, rearanjarea lumii și teorii existențiale, inutile momentan pentru bunul mers al societății. Eu când lucram, mă uitam la colegii mei de studiu, ca la niște pierde vară, ce trăiesc boem într-o enclavă. La studiile doctorale sunt în general mai mulți băieți/bărbați decât fete, pentru că ei au o predispoziție de durată mai lungă pentru filosofii și gândire abstractă. Fetele încep mai devreme și sunt mai silitoare în studiu, în timp ce băieții încep mai târziu, dar motivarea lor îi ține mai mult. După ce, își termină masteratul, fetele sunt în marea lor parte mature, au relații în care vor să se implice, alte priorități uzuale, iar gândirea lor abstractă le părăsește. Băieții în schimb, trec la maturitate mai greu, iar studiul doctoral este pentru ei o oportunitate să-și finalizeze dezvoltarea. Nu doar că se înscriu mai puține fete la doctorat, dar și mai puține termină doctoratul, pentru că o dau pe viața de zi cu zi, pe familie, copii, munca, iar doctoratul presupune detașare. Băieții se detașează mult mai ușor. In plus, sunt multe fete prost motivate, gen m-am înscris la doctorat, pentru că prietenul meu s-a înscris, ca să-l facem împreuna. Mult succes pentru el, că ea va renunța de la prea mult învârtit în oală, visat la rochie de mireasă sau când se termina amorul. Vorbesc aici despre doctorat în țările civilizate, ce nu are legătură cu România, ca pe acolo doctoratul însemnă xerox manual.

Am mai avut și două motivații personală. Prima a fost nevoia de finalitate, de cometare a studiului personal, pentru că atunci când mi-am terminat masterul, am simțit că nu am dobândit suficiente cunoștințe sau abilități, că ceva îmi lipsește. Apoi a fost regretul că, nu mi-am continuat carieră în învățământ, la care începusem să pun bazele încă din facultate, în România, și pe care am lăsat-o în urmă odată cu plecarea.

În primul an de doctorat am lucrat, deci nu am prea avut multe în comun cu ceea ce se întâmpla la universitate, participând activ doar la câteva cursuri și întâlniri cu promotorul. Am scris totuși un articol, de unde mi-a și venit idea cercetării, pe care am făcut-o ulterior. Mi-am dorit să combin utilul cu educația, căutând o aplicabilitate practică a cercetării mele. Și mi-am dorit o cercetare palpabilă, pe niște subiecți reali, gen oameni :). După primul an m-am decis să renunț, în urma unei discuții cu soțul, așa că m-a dus la promotor să-l informez de decizie. Trăsesem concluzia că, nu era de mine viața studențească. Eu aveam bărbat acasă, plănuiam un copil, locuiam la periferie într-o casă cu grădină și posedam deja un rulaj pe piața de muncă. Pentru că avea o întâlnire cu alt doctorand, am așteptat pe coridor câteva minute, iar în timpul ăla m-am răzgândit. Și așa, mi-am început cei 3 ani de studenție, ca bonus pentru cei doi ani lucrați în facultate și unul la masterat.

Din anul doi am dat-o pe studenție, cu buget redus, purtând discuții filosofice prin baruri obscure, participând la conferințe inutile sau făcând nopți albe la scris articole. Studenția doctorală are farmecul ei, pentru că nu ești nici student și nici profesor, ci doar un catalizator, între două lumi bine definite, încercând să treci din una în alta. Doctoranzi sunt bătaia pulii pentru profesori, care îi folosesc pe post de asistenți personali, descărcându-și pe ei cu ură toate frustrările, uzându-mi ca  pioni în intrigi universitare, furându-le munca și cercetarea fără jenă. Eu un proces de formare primit la curul gol și cu apă rece, prin umilință, care separă puternicii, de cei slabi. E proba de forța, unde se specifică clar că, înainte de a fi unul de-al lor, vei fi terfelit, ca să fie siguri că îți meriți locul. Toată atitudinea universității e construită în felul acesta, și realizezi că e așa  doar după ce termini, când ești doctor, și deodată capeți o altă valoare, un alte respect. E un proces care îi dezechilibrează pe cei care acumulează prea multe frustrări, pentru că le vor refula prin a fi profesori oribili ulterior.

În al treilea an am avut-o pe fiică-mea, iar la două luni după naștere am revenit în câmpul studiului la o conferința, iar de atunci am ținut-o tot așa. O împachetam frumos de acasă și o luam cu mine peste tot, defilând-o lejer cu ea în brațe pe holurile facultății. O schimbam fără grețuri pe o masă în camera doctoranzilor, o alăptam de la sân de față cu colegii de studiu, în timp ce dezbăteam proiecte sau teze doctorale.

Inutil să mai spun că eram regina locului. Măritată,  cu 3-4 ani mai în vârstă decât colegii mei mai tineri, care în marea lor majoritate trecuseră direct de la master la doctorat, eram doctoranda care arăta cel mai bine din toată grupa de gagici, dezinvoltă și vorbăreață. Mă urau majoritatea pizdele de pe acolo, pentru ca eu mă dădeam cu băieții, pe care îi găseam mai interesanți, mai spirituali și mai puțin problematici la colaborări.  Pentru că la doctorat trebuie să colaborezi, să înveți de la alții, să faci proiecte în comun sau doar să faceți schimb de semnături pe articole.

Am terminat lucrarea  târziu, după ce m-am angajat din nou, când am tăiat-o cu viața studențească. Am scris-o în 10 luni, în weekenduri, noaptea sau la muncă, când curul meu stătea lipit de scaun cu orele și mintea lucra concentrată să producă ceva inteligent. A mai durat un an și ceva până am finalizat tot procesul, după corecturi, recenzii, prezentații, examene și susținerea finală, pe care am exersat-o cu ceasul în mână.

Doctoratul mi-a dat în primul rând confirmare. Confirmarea gândirii mele, a abilităților analitice pe care le posed și a modului în care pun problemele. Doctoratul mi-a adus eliberarea de prejudecăți, limite, reguli, trecând din perspectiva de a repeta, la cea de a crea. Eu dintotdeauna am fost creator, iar doctoratul mi-a dat posibilitatea să-mi asum acest rolul, pentru ca instituțiile superioare de învățământ sunt in tarile civilizate laboratoarele de test ale societății. Doctoratul mi-a adus liniștea, nu fala celorlalți, pentru că știu și eu, și ei, că nu mai am nimic de demonstrat, fiind incontestabilă munca pe care am realizat-o. Au fost câțiva care m-au admirat deschis prin complimente apreciative, dar în marea lor majoritatea oamenii nu admiră asta, nu respectă și nici nu elogiază pe cineva care, este plasat mai sus decât ei, printr-o realizare incontestabilă. În schimb îl cam lasă în pace, nu se prea iau de el, iar plusul asta este suficient pentru mine.

Dispretul

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

M-a întrebat cineva pe blog, dacă cred că vreunul dintre cititorii mei ar putea fi interesat de o relație cu mine pe termen lung.
Întrebarea a avut desigur un subânțeles, pe care l-am priceput imediat și căruia am vrut să-i răspund instinctiv, politicos și mai după ușă. Pentru că, căzusem automat în capcana încadrării.

De multe ori răspundem la întrebările greșit puse, preluându-le într-un format deja încadrat, după modul altora de gândire. Și atunci, oferim un răspuns care, nu ne reprezintă, pe care îl amplificăm și în care ne înnodăm inutil, din dorința de a ne face înțeleși. Doar că nu trebuie să facem asta. Ajunge doar să întoarcem tabla de șah.

Încadrarea nu era nimic mai mult decât faptul că sunt o femeie ușoară, arogantă, mai în vârstă, curtată și nu prea valoroasă, din moment ce îți expun cu tupeu pe un blog viața personală, gândurile perverse, fricile ciudate, greșelile prostești și rufele murdare. Cine s-ar însura cu una nașpă ca tine, a fost de fapt întrebarea?

Vă spun eu cine NU. Cu siguranță cineva care gândește chestiile de mai sus despre mine. Pentru că oamenii ăștia slabi nu cad in radarul meu de interes, și nu spun asta pentru că i-aș disprețui în aroganța mea, ci pentru că nu îmi pasă de ei. Disprețul, pe care îl manifestăm de multe ori față de alții, este de fapt un ghiveci al propriilor noastre limite, neîncrederi și frustrări, exprimate în moralitatea și standardele care ne convin.

Țin minte că și eu eram foarte morală față de cumnată-mea, când și-a părăsit bărbatul cu care avea un copil de doi ani, că s-a îndrăgostit de altu, însurat și cu două fete. Am judecat-o și bârfit-o cu plăcere, invidioasă pe puterea ei, pe decizia curajoasă și pe bucuria noii perspective. După ce am citit vreo 200 de pagini de emailuri dintre ea și amant, furnizate de cumnat (că ăla a spionat-o, nu glumă), mi-am schimbat total abordarea. Am ales să o înțeleg, să fiu empatică și să mă uit cu sinceritate la viața mea, scoțându-mi de sub preș toate durerile și nemulțumirile mele, înainte de a mă declara Maica Tereza Doi. După ce am început să-mi rezolv viața, nu am mai simțit nevoia să fiu o sfântă. Și a încetat sa ma mai intereseze ce fac alții cu viața lor, cum și-o trăiesc și cu cine, ce așteptări și pretenții au de la ea.

 

Sunt curtată

~ Căpşunăriţa ~ 22 comentarii

A sunat să-mi spună că mașina e gata.

– Deci, pot sa vin după ea, am întrebat inutil pentru confirmare?
– Dacă doriți, pot să vin eu să vă iau, am auzit vocea de la capătul firului.
– Oh, vă mulțumesc din suflet. Sigur că îmi doresc, dacă nu e nici un deranj pentru dumneavoastră.
– Nu, nu e nici o problemă mi-a răspuns încântat.

I-am dat adresa, amintindu-mi de complimentul pe care mi-l făcuse cu două ore mai devreme, când mă străduiam cu toate puterile mele muierești, să-i explic, ce-i cu zgomotul ciudat pe care l-am auzit la mașină. Mi-a zis că arat foarte bine. I-am zâmbit din spatele ochelarilor filosofici, cu părul prins într-un coc la spate, învârtindu-ma ca o gazela in rochia scurtă din turcoaz aprins.

A fost in 5 minute jos, așteptându-mă cu zâmbetul pe buze în mașina mea. Am urcat un pic surprinsa, iar el m-a întrebat dacă nu mă supăr, că a venit să ma ia tocmai cu mașina mea. A pornit motorul și noi am început discuțiile, conversația legându-se în ritm treptat pe subiecte comune: mașinile, călătoriile pe motocicletă, munca, bicicleta, nevestele, copii, plăcerile vieții… banalități din astea, ce se discută când lumea s-ar fute, dar trebuie mai întâi să de-a cu papagal.

Domnul mecanic, proprietar de auto-service este un vărsător iubăreț, care a fost pe vremuri polițist, însurat cu o polițistă liniștită și mai în vârstă decât el. După ce a înșelat-o cu tot ce i-a căzut pe radar, pentru că-l plictisea groaznic viața monotonă de acasă, a părăsit-o. A trecut pe una mai tânără și sălbatică, de care s-a îndrăgostit nebunește. Înainte de divorț nevastă-sa i-a produs primul copil, cu care are foarte relații bune si de care se ocupa activ, dar care nu l-a împiedicat să se despartă. Cu partenera nebunatică și iubăreață a trăit câțiva ani buni, frumoși, dezechilibrați și foarte motorizați. Până într-o zi, când și-a pierdut cumpătul, si sătul de crizele ei de gelozie și personalitate, a lăsat-o printre certuri și amenințări. Spre surprinderea-i proprie, nu și-a înșelat partenera țicnită, dar a lăsat-o însărcinată cu al doilea copil, deși, cică, nu putea rămâne din cauza unei probleme medicale. Vechea momeală, mușcată cu brio de bărbații. Momentan posedă o nouă gagică în dotare, liniștită, ca prima nevastă. Mi-a spus-o cu o privire de inocentă, că la spovedanie. Mi-a mărturisit cu zel ca, fostele cu copii sunt ambele libere de contract, adăugând modest ca după el, nici unul nu mai vine.

Mecanicului meu, de 40 de ani, îi plac BMW-urile, are vreo 14 mașini și câteva motociclete, a plecat din miliția poloneză din cauza banilor, insuficienți să țină doi copii, la două gagici diferite, și pe el. Trăiește în chirie, iar astă vară, când eu o ardeam prin Iugoslavia pe motocicletă, el o ardea la fel prin Maroc. Are copii blonzi și frumoși, dar nu m-am putut decide dacă îi seamănă prea mult la păr, că el  îl mai are doar în barbă.

După ce am făcut frigul în mașină la aburit parbrizul, mi-a pupat mâna și eu m-am întors acasă intrigată. Pentru că nu sunt o doamna respectabila, a trebuit să nu-i mulțumesc cum se cuvine, cu un sms:

„Mulțumesc pentru ajutorul de azi ;).”

„Toată plăcerea a fost de partea mea 😆.Încă odată îmi cer scuze pentru că ți-am ocupat atâta timp.”

„Toată plăcerea a fost de partea mea😉.”

„Păcat că atât de puțin 😇.”

„Poate cu ocazia următoarei reparații, continuăm discuția.”

„Bucuros. Doar că mașina aia se strică rar 😉.”

Mă gândesc să-i accept o potențială invitație, in caz ca o înaintează, nu de alta, dar  măcar să-mi scot investiția, căci după abureala aferenta, m-a încasat fără jenă. Ce să-i faci? Si 6 guri de hrănit, cer mâncare.

Maturitate si intalnirea de pe Sympatia

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

Din cele peste 150 de mesaje pe care le-am primit pe Sympatia, am răspuns cam la 10 și în cele din urmă, am fost la o întâlnire cu un domn mai insistent. Domnul insistent mi-a lăsat 3 mesaje în decurs de două luni, pe care le-am văzut abia acum, căci eu intru rar pe acolo, iar în ultimul mesaj mi-a trimis și numărul de telefon, rugându-mă insistent să-i dau un mesaj. I-am verificat pozele, părea interesant, deși cam în vârstă la o primă privire, dar am zis că, poate mă prea fițez eu, că dacă el are 40 pe hârtie, iar eu 37, cine știe, poate ne potrivim. Apoi mi-am mai zis că, poate ar fi cazul să se prindă și de mine, sfaturile nedorite și morale pe care tot le primesc, și în viața de zi cu zi, și pe aici (mai ales de la fanul meu nr 1 ME ), și că poate a venit vremea să fiu și eu mai serioasă. Deci,  în loc să o mai ard cu englezi de 30, ce joacă la pariuri pentru extra income, hai să o ard cu bărbați de vârsta mai ridicata, serioși in intenții, cu case mari și firme pe profit (cum aveam să aflu mai târziu).

Și am trimis mesajul, serios și cu bune intenții, că doar îmi știa moaca din poză. El mi-a trimis alt mesaj, și după un schimb agreabil, m-a sunat. Cum eram în dispoziția de serioasă, i-am zis să ne vedem la Starbucks, tot peste drum (că doar locuiesc în centru), dar un upgrade serios de la restaurantul italian unde îmi invit toate întâlnirile de pe net. În timpul scurtei noastre discuții m-a luat cu diminutive, ceea ce mi s-a părut un pic aiurea, apoi mi-a zis de câteva ori iubito, alterându-și vocea în timpul discuției, de zici ca era  tătic nefutut. M-am gândit serios, dacă chiar vreau să-mi arat moaca la Starbucks cu el, nu de alta, dar mai iau câteodată un Chai Latte de acolo. Așa ca, am profitat când m-a sunat din nou, și-am schimbat locația, la clasicul Aperol Spritz, din restaurantul uzual cu personal care se schimbă des. Dacă nu ar fi criza de personal prin Polonia, cred că m-ar ști ăștia de peste drum  de damă cu carouri. Cumva, mă îndoiesc că au o imaginație atât de bogata, sa ma ia de inocenta si foarte comoda cu întâlnirile de pe Tinder.

Domnul insistent era si foarte serios, treabă evidentă, dacă aș fi citit cu atenție mesajele lui, cu tentă de anunțuri de la rubrica de matrimoniale, din ziarele ce circulau pe vremuri: domn serios, sensibil, echilibrat, caută doamnă frumoasă, pentru o relație serioasă, bazată pe respect, dragoste și încredere reciprocă (în afară de cuvintele domn și doamnă restul e luat din mesajele lui).

În primul rând mi-ar fi greu să-l descriu, pentru că părea un tip relativ de treabă, foarte singur, ușor frustrat, cu o copilărie marcată de un tată bogat (ce avuse cândva o fabrică în România de acoperișuri metalice), divorțat de maică-sa și cu o nouă familie în peisaj. El lucrase pentru taică-su, de unde și o mică râcă ce ii apărea în ochi, când vorbea foarte elegant despre familia lui. Necăsătorit, fără copii, cu casă proprie la periferie, mi-a spus că a avut trei relații serioase, ultima terminându-se în urmă cu doi ani si jumătate, când tipa l-a părăsit. Nu a zis-o direct, că nimeni nu spune din astea nasoale pe nepusă masă, ci le maschează cu clasicul text „ne-am despărțit de comun acord”. Între noi fie vorba, cu asta se maschează și „i-am dat papucii”, deci trebuie să fii pe fază la patimă sau suspin.

Când m-a văzut a zis un oau din ăla exagerat cu buzele și pula sculată (bănuiesc), complimentându-mă din cap până în picioare pe tot parcursul conversației, despre înfățișarea mea de zeița și personalitatea-mi mirifică, pe care nici nu apucase să o cunoască și despre care, îi furnizam informații false. Am știu că ne oprim la o primă întâlnire în momentul în care ni s-au întâlnit trupurile, unde 160 cm ai mei + 10 cm de la tocuri au echivalat cu mai mult decât poseda el la vedere. Se pare că, nu mă simt confortabil să fiu cu tipi cheli sau mai mici decât mine la înălțime. Adică, 1.60 m nu e chiar așa de greu de depășit, sau e? Ca o consecință am mutat discuția pe el, iar eu mi-am colorat un pic CV-ul, suficient cât să nu mă găsească pe net, dacă îl apucă disperarea. Așa că, i-am zis că sunt unguroaică, doar ca să îl aud despre cum îi pictează nașpa pe românii, din experiența lui taică-su cu fabrica. Nu l-am contrazis, ba chiar mi-a stat pe limbă să-i spun că, trebuia să și-o deschidă în Ungaria. A vorbit mult, fabulând cu plăcere vorbe mari și invitații la el acasă, ba chiar apropouri despre cum am putea noi locui fericiți în casa lui mare, încăpătoare și cu sală de fitness personală.

În timp ce îmi sorbeam Aperol-ul dintre bucățile de gheață, pe un pai grețos din hârtie, cum e noua modă ecologică pe aici, m-am uitat la degetele lui subțiri și îmbătrânite, cu unghii adânc tăiate. Mi-am așezat mâinile pe marginea mesei după ultima sorbitură de alcool, doar ca el să-mi observe lacul roșu aprins, si sa-mi înhațe în secunda următoare palmele între ale lui cu poftă. A început să le mângăie, scoțând un sunet de plăcere, în timp ce eu îmi fixam ochii pe pata negră de pe arătătorul lui, de la măna dreptă. La despărțire m-a îmbrățișat vreo cinci secunde, sărutându-mi paltonul la nivelul gâtului și rugându-mă insistent să-mi fac timp să-l cunosc.

Nu i-am zis de doctorat și alte faze, dar după ce mi-a spus încântat și fascinat că a fost recent la teatrul muzical, după o pauză de mulți ani, pentru o piesă fantastică, nu m-am putut abține să nu-i zic că am găsit piesa medie, recomandându-i ceva mai mișto după părerea mea.

În loc de concluzie o zic pe aia directa: să-mi bag pula, dar dacă libidoși din ăștia îmbătrâniți, bogați, singuri și serioși însemnă maturitatea, mă fac lesbiană!!! Mai bine ling o pizdă, decât să îl las pe ăla vreodată să mă atingă!

Și în timp ce scriu textul ăsta, tipul îmi scrie sms-uri. Lol, va fi greu să mă scap fără o explicație de el. Maturitatea frate, trebuie sa iau taurul de coarne.

Dorințe

~ Căpşunăriţa ~ 18 comentarii

După ce am făcut mișto, că în loc să arunce lumea cu bani aiurea în apă, mai bine mi i-ar da mie, că le promit eu îndeplinirea tuturor dorințelor, iar șansa ca ele să se îndeplinească e aceeași, am aruncat și eu două monede. Cine ghicește ce mi-am dorit, primește două beri 😉.

Viața italiana

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Mă întorc de la Florența, când încep aceste rânduri, într-un tren aproape gol, contemplând la viața italiana. Bella Italia, mereu veselă, cu multă rupere de pulă și plină de intrigi machiavelice, este o țară de vis. Plină de femei frumoase, ce țin țigara între degete ca pe o bijuterie și bărbați eleganți din cap până în picioare, Italia te salută cu ciao și îți întinde bucuroasă un Prosecco. Italia reprezintă o lume aparte pe harta Europei, frumoasă, caldă și relaxantă, cu un tempo redus la minim, plină de stil și mâncare delicioasă. Stilul italian însemnă eleganță, pretenție și atenție la detalii, culoare și mesaj. Mâncare italiană e o armonie de gusturi și arome, ce nu dă greș nici în restaurantele cu multe stele, și nici la taverna din colțul străzii. Vinul italian e o abundență de arome, iar italienii, care îl beau, sunt mereu o companie plăcută, zâmbitori, relaxați și gata să-ți ofere la orice oră sfaturi, îndrumări sau o cafea. Autentic călduroși, mereu bine dispuși și foarte vorbăreți, italienii sunt adevărați mafioți în afaceri, eliminându-și fără de milă sau jenă cei mai loiali amici, dacă banul cere efortul ăsta. Actori de Oscar, își joacă dramele italiene cu multă pasiune, veridicitate și șarm.

Am început să cunosc Italia relativ târziu, fiind încă sunt departe de a o înțelege. O mare parte din împotrivirea mea s-a datorat imaginii proaste pe care o aveam despre Italia, pe vremea când locuiam în România, de unde toți compatrioții luau drumul ei cu patimă. Primul contact cu Italia l-am avut pe vremea studenție, când am traversat Europa într-un autobuz, iar una dintre primele opriri a fost Padova. Acolo ne-au întâmpinat țiganii romulani, cu furtișaguri de vânzare, ținându-ne companie până a coborât din autobuz diaspora locală: zilierii, hoții, prostituatele și combinatorii de ocazie. După momentul acela, Italia mi-a rămas codată în minte ca un loc populat de românași indezirabili, așa că nu m-am prea aventurat în concedii pe acolo, cu excepția unei excursii la schi in Marilleva. Acolo am descoperit Madonna di Campiglio, în vecinătate, un loc mirific în care am petrecut doar o zi, dar unde m-aș întoarce cu plăcere la schi. Mi-am început familiarizarea cu Italia treptat, în călătorii de afaceri, după câteva vizite la Bologna, pe care l-a început am găsit-o plouată, mohorâtă și mucigăită. Imaginea de oraș rece și îmbătrânit mi s-a schimbat după ce am tras un futai sănătos pe una dintre străduțele ei întunecate. Au mai urmat câteva beții vesele cu vinuri albe și roșii, fumuri de țigări împărțite studențește, multă înghețată și viața italiană a căpătat o altă perspectivă.

Am regăsit și românii prin Italia. În anii recenți însă, majoritatea celor pe care îi recunoșteam erau din aia de import, de peste Prut, care se fereau ca dracu de tămâie de limba română, declarând cu tărie că limba lor de baștină e rusa lui Stalin. De obicei prestatori la muncile de jos, în cafenele sau la curățenie, i-am luat ca pe o categorie etnică, cu care nu aveam mai nimic în comun, în afară de faptul că, vorbeam aceeași limbă.

Cu ajutor de la clienții mei am învățat câteva lucruri foarte utile despre Italia: Toto Cutugno e un manelist italian, faimos in Rusia (și România aș adăuga eu) pe care italienii nu îl suportă; Albano și Romina au fost pe vremuri ceva interesant de ascultat, dar în ziua de azi melodilor lor au versuri tâmpite; Mafia e în Sicilia, Camorra in Napoli și Ndrangheta în Calabria, pe unde ar fi bine să nu ajung; dacă, din greșeală nimeresc pe acolo, și ajung prin ceva restaurant, cel mai indicat pentru sănătatea mea ar fi să stau cu fața la ceva perete, că să pot declara ulterior liniștită cu nu am văzut nimic, din ce o fi împușcat cineva pe acolo.

Spre oroare lui Giovanni, băgăm totuși o manea italiană 🙂

Divorț – sfaturi practice

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii
Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Înainte să mă căsătoresc, credeam că divorțul e o treabă relativ banală, similară cu căsătoria. Te căsătorești și divorțezi, cam cum vrea mușchiul tău, după același stil în care te combini sau te desparți. Total greșit, naiv și costisitor!

În primul rând căsătoria nu e o treabă banală, chiar dacă așa o asociezi în mintea ta, pentru că în mintea celor din jur și mai ales a jumătății tale, lucrurile stau total diferit. În următoarele luni și cu puțin succes în următorii ani, realitatea ta se va schimba diametral și pe nesimțite. Petrecerea aia de pomină cu pălincă și rude, pe care nu le cunoșteai, nu a fost doar așa, o chestie pe care trebuia să o faci și tu, pentru că o fac și alții, ci jugul în care ți-ai băgat capul de bună voie și nesilit/ă de nimeni. Eh, exagerez, căsătoria e frumoasă pentru îndrăgostiți și naivi, cel puțin la început.

Revenind la subiect, divorțul e o treabă mult mai serioasă decât căsătoria și mult mai dificilă de rezolvat, căci deși e relativ ușor să-ți pui pirostriile în cap, e al naibii de greu să ți-le scoți. Dacă ajungi să divorțezi, din diverse motive, din vina ta sau a jumătății, din inițiativă comună sau individuală, la notar sau judecătorie, e important să iei în considerarea câteva aspecte esențiale. Înainte să le înșir, așa adăuga că, le-am cules în practică, din diverse surse, unele la timp, altele prea târziu:

  • Jumătatea – de care divorțezi nu mai e și nici nu va mai fi vreodată prietenul sau confidentul tău. Rar există povești franțuzești cu foștii soți ce trăiesc în armonie și pace. Se pot întâmpla minuni din astea, la câțiva ani după ostilități, când se va instalat o nouă armonie, precedată de obicei de scandal. Sunt prea multe emoții în joc, ca să nu refuleze toată treaba, iar dacă nu ești pe fază ți-o iei în freză urât de tot, deci ia asta ca pe o regulă și bucură-te de excepție. Uită de abureli că e mama sau tatăl copilului tău, asta e gargară pentru naivi. Când se scoate gunoiul de sub preș și se împroașcă lumea cu el, trebuie să fii pe fază, ca să ți-o iei cât mai puțin peste ochi. La divorț e ca la război, totul e posibil și dacă iei țeapă o faci pe barba și banii tăi. Depinde mult de cine divorțezi și din ce motive, că nu se ajunge de fiecare dată la căcaturi, dar cu siguranță se trece pe lângă ele, iar când te aștepți mai puțin jumătatea perfectă te împinge cu spor în ele. Consideră că omul pe care îl iubeai cu patimă acum câțiva ani, e noul tău inamic. Știu că sună nașpa rău de tot, dar asta e realitatea, iar atunci când cineva îmi spune că s-a despărțit amicabil și i-a lăsat la ex-ului/ei totul, nu a făcut-o din mărinimie, ci din vină sau forțat/ă de împrejurimi.
  • Avocatul – e prima persoana pe care trebuie să o vizitezi când își trece prin cap posibilitatea unui divorț, că îl vrei tu sau că, ți-se cere. Nu mergi nici la mă-ta și nici la prietena din copilărie ca să-ți plângi mucii, ci îi sufli frumos în batistă la avocat, indiferent că, divorțul e amicabil sau cu scandal. Prima dată cunoaște-ți drepturile și posibilitățile, iar apoi poți decide ce vrei să faci cu ele. Dacă nu își place de primul avocat pe care nimerești, du-te la altul, căci avocatul e ca psihologul, trebuie să se potrivească. Nu te zgârci la bani, pentru că poți pierde mult mai mult! E important să știi ce să îi ceri avocatului și cere-i cât mai mult pentru că, oricum să primești mai puțin.
  • Strategia – se construiește cu avocatul și nu cu vecinii de blog sau colegii de serviciu. E bine să te consulți cu câteva surse cu experiență, trecute prin divorț, ca să vezi ce și cum au făcut ele, mai ales cum au greșit. Nu îți bate gura degeaba cu oameni care nu au trecut prin asta, că vorbesc de multe ori în pungă. La avocat afli cum trebuie să te pregătești, ce trebuie să aduni, de la bonuri fiscale, la extrase de cont sau înregistrări telefonice. Înarmează-te bine, blindează-te ca lumea, pentru că orice detaliu îți poate fi de folos. Adună probele și dovezile sistematic și cu sârguința, fii ordonată cu asta, pentru că o mare parte din muncă e a ta. Fă o listă cu potențiali martori, nu neapărat care sunt împotriva jumătății, dar și care să te vorbească pe tine de bine. Contactează-i să vezi ce zic, vin sau nu, și nu te supăra prea tare când te vor refuza. Când definitivezi strategia cu avocatul, ia in considerarea vina, elementul definitoriu în cazul unui divorț. Nu știu cum e prin alte părți, dar în Polonia dacă îți scoți jumătatea vinovată de divorț, îi poți cere pensie alimentară pentru tine ca fost soț/soție până te recăsătorești, pe baza faptului că ți s-au înrăutățit condițiile de viață după divorț. Și, nu e chiar așa simplu, să ai un adult în întreținere peste noapte, cu care nici măcar nu te fuți și nici o lingură de mâncare nu îți face!
  • Familia – la divorț se împarte în două, ca și înainte de căsătorie: familia ta și familia jumătății tale. Familia ta – dacă ai noroc și nu te fut la cap să nu divorțezi, atunci ai tras primul loz câștigător. Dar dacă ai ghinion, cum se întâmplă de obicei, atunci dă-le cu ignor și vezi-ți de ale tale. Le poți povesti momentele proaste, pe care le ascunde-i sub preș, dar le vor minimaliza oricum, așa că nu te obosi cu ei prea mult. Păstrează-ți energia pentru lupta serioasă. Pe termen lung vor fi alături de tine indiferent de ce decizie ai luat, așa că nu are rost să te cerți cu ei și nici nu încerca să le explici părerile inițiale. Familia lui – indiferent cât te iubeau și adorau înainte, acuma divorțezi de unul de-al lor, deci inevitabil vor trece de partea lui. Dacă familia lui era mișto, din păcate trebuie să accepți că o să suferi pierdere asta. S-ar putea să vă mai îmbunătățiți relațiile ulterior, dacă scandalul de la divorț e mai moderat.
  • Prietenii – divorțul este un test excelent al prieteniei, pentru că cei cărora le pasă de tine se vor blinda în jurul tău și te vor susține. În schimb, cei care erau prieteni pe interes, se vor debara de tine, ca de o piesă stricată, după ce în prealabil te-au descusut bine de toate detaliile. Cine te susține și te încurajează la divorț este un prieten de încredere ce merită apreciat pe termen lung. Fii pregătit/ă pentru orice, căci oamenii de la care o să te aștepți mai puțin te vor susține, în timp ce aia pe care îi credeai frații tăi de suflet, vor deveni dușmanii tăi cei mai aprigi. Și fii atentă la femei, dacă ești și tu femeie, căci prietenele tale pentru care îți rupeai de la gură, se vor dovedi scorpii în totă regula. Nu fi tristă când se debarasează de tine, ci doar bucuroasă că și-au dat în sfârși arama pe față, ca să facă loc oamenilor valoroși din viața ta.
  • Comportamentul – odată ce știi o treabă, trebuie să îți schimbi comportamentul. Scoate gunoiul de sub preș fără de milă, analizează-l, disecă-l și stabilește pe ce stăteai de fapt. Încetează să iți mai ascunzi nemulțumirile și cere ajutorul celor din jur. Nu mai minți, ca să-ți acoperi nefericirea, căci trebuie să ai motiv întemeiat de divorț, iar dacă nu îl găsești, o să-l găsească partea adversă. Nu trebuie să umpli lumea cu pretexte și denigrări ale fostei jumătăți, dar nici nu o mai spăla în ochii celorlalți. Politica tăcerii nu e bună la divorț și dacă vrei să ai aliați, trebuie să începi să vorbești. Rolul victimei e perfect, dacă vrei să ieși câștigat din divorț, pentru că e rolul pe care vrea lumea să-l vadă și asta te ajută cel mai mult si la judecătorie. Chiar dacă tu ești persoana puternică din cuplu, toți simpatizează cu victima, deci dă lumii ceea ce vor și nu te aștepta să îi poți educa pe cei din jur. Sparge fără de milă imaginea familiei perfecte, construită cu trudă și spuneți versiunea, pentru că ai o singură șansă să fii prima. Acționează în interes propriu și fără de milă, împotriva tuturor care îți stau în cale, având în minte faptul că totul are un final și odată pronunțat divorțul, toate elementele astea se așează. Ele vor dispărea, totul se va sfârși, iar tu vei rămâne cu ceea ce ai reușit să îți negociezi, atât. Nimeni nu îți da nimic pe gratis sau ochi frumoși. Acesta e momentul la care trebuie să fii egoist și să te intereseze exclusiv binele tău, caci  partea cealaltă va face exact la fel.
  • Copii – i-am lăsat la final, pentru ca sunt elementul cei mai dificil la divorț. Unii ar zice că sunt banii, dar eu nu sunt de acord. Banii îi poți oricând face, iar libertatea e mai valoroasă decât orice banii. Copii sunt însă, gaura neagră din toată călătoria stelară a divorțului. Dacă aveți copii împreună, trebuie să iei câteva decizii foarte dure și concrete, despre cum va arăta îngrijirea lor, pensia alimentară, timpul și modelul lor educațional. E bine să ai un plan al tău, o viziune, să știi ce vrei și să încerci să obții asta la divorț. In cazul in care, viziunile voastre coincid o să vă fie mult mai ușor, dar dacă nu coincid, e important pentru tine să îți impui viziunea ta. Dacă ești mamă, nu exagera cu a ține copilul legat de tine, pentru că are nevoie de ambii părinți, iar tu doar te vei frustra dacă îl îngrijești singură. Dacă ești tată, nu da bir cu fugiții, dar nici nu încerca să separi copilul de mamă prea repede. Binele copilului prevalează, după ce ți-ai asigurat binele tău, pentru că un părinte nefericit, frustrat și nemulțumit, nu poate să-i asigure copilului lui, ceea ce lui îi lipsește.

Și, pentru că ați avut răbdare să citiți până la final, o veste bună: totul se termină până la urmă, chiar și iadul divorțului. O să vă ia cam 2 ani să vă reveniți, iar o nouă dragoste după un divorț acru, e ca și primăvara după o iarnă grea, binevenită, meritată și mult mai apreciată :).

Schimbare

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

M-am trezit ieri de dimineață cu alarma telefonului sunându-mi furioasă în urechi. Uitasem să o opresc, așa că ea mi-a dat deșteptarea standard la 6 dimineața. Mofturoasă, am încercat să mai adorm câteva minute, cu dilemele uzuale rulându-mi în minte, într-o stare bolnăvicioasă și indispusă. De câteva zile mă lupt cu pietrele din rinichi, care numai nu se pot decide, dacă să vină pe lume sau nu, iar până atunci se tot strofoacă prin rinichi, ca să îmi dea mie crampe de durere, când mă aștept mai puțin.

După prima tură de medicamente, m-am așezat pe canapea și m-a cuprins o stare de furie ușoară, amestecată cu nerăbdare și un sentiment ciudat de lipsă. Am realizat rapid că am nevoie de o schimbare, de un nou start, așa că am început să mut mobila prin casă și să rearanjez lucrurile. Când ridicam cu putere de canapea, mi-am dar seama ca, poate nu a fost cea mai strălucită idee să le fac pe toate când sunt singură acasă, căci dacă îmi cade o bucată de mobilă pe picioare sau în cap, nici măcar nu-i copilul acasă să bată la vecini după ajutor. Dar dorința și nevoia de schimbare era în mine atât de puternică, că am ridicat și mai cu spor ură canapeaua, doar să o mut în altă parte și să realizez pe urmă, că nu stă bine acolo. Pe lângă schimbări, mi-am făcut și ordine între lucruri, aruncând cu poftă tot ce nu avea sens pentru păstrat, inclusiv cărți. Mă rog, am dus cărțile în pod, că nu mă lasă inima să le arunc la tomberon. Printre hârtii, cosmetice și medicamente expirate, am mai eliminat din posesie și un număr de telefon, ca să pot trece liniștită mai departe și în viața sentimentală. După o vizită la Ikea, alta la spălătoria de covoare, unde am pupat clanța, că am ajuns cu cinci minute după ora închiderii, și o relaxare de două ore la cosmeticiană, m-am culcat aseară la miezul nopții. Am reluat ostilitățile azi de dimineață, și pot să confirm încă odată că, bormașina e nu numai o jucărie foarte mișto, dar și o unealtă foarte utilă la casa omului. Am terminat acum seara și pot să spun doar că, casa mea arată mult mai bine, de-a dreptul încântător. Dacă, înainte simțeam că, îmi invadează spațiul personal fiecare musafir ce îmi intra pe ușă, acum îmi găsesc casa foarte primitoare, socială, chiar dornică să primească musafiri. Și primul musafir, nu s-a lăsat mult așteptat, o prietenă venind azi la cină. A găsit schimbarea foarte plăcută și în casă și în atitudinea mea.

PS: îmi zice cosmeticiana că, rinichii semnifică iubire, afecțiune, sentimente. Nu i-am lăsat extra pentru previziuni, dar mi-a făcut mișto unghiile, roșu clasic, ca de obicei.

PS2: Și dacă tot vorbim de schimbare, mi-am instalat un corector în română la browser, deci o să scriu mult mai corect și plăcu ochiului!

Femeile care duc în spate relații dezavantajoase

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Câteodată, noi, tipele astea mișto și cu inimă bună, avem niște obiceiuri foarte, foarte proaste. E ok să ai obiceiuri proaste așa în general, că mai toată lumea le are, dacă nu să dea cu piatra primul sfânt de pe aici. Unii duhănesc în draci, alții beau de sting, iar unii trag pe nas tot ce prind, deci câte bordeiuri, atâtea obiceiuri. Doar că nu e de loc ok să ai obiceiuri foarte, foarte proaste, iar la capitolul ăsta se califică obiceiul de cultiva relații foarte proste și nesatisfăcătoare.

Le vezi de multe ori în locurile publice, le poți observa în liniște acasă și asculta suspinele la telefon. Sunt tipele mișto, cu bărbați de căcat. Cazul clasic în care un el e acolo în relație, doar de decor și pentru câte un futai pasager, când o avea el chef și unde. Ea nu contează. Te uiți la ele, sunt frumoase, de treabă, de obicei au și banii lor, casa lor și viața lor, pe care o împart cu un căcățel rătăcit, care câștigă mai puțin, mănâncă mai mult, se crizează mai tare și nu l-a mai cumpărat ei o floare, din prima lună când s-au cunoscut.

Te uiți la ea, o observi sau o asculți, în timp ce se plictisește lângă acest efemer el, foarte concentrat la un joc pe calculator, la meci la TV sau la orice altceva decât ea. Nu au copii sau alte complicații, ba nu au chiar nici hârtii de nuntă, așa că te întrebi mirat, de ce matca cea frumoasă și harnică, nu i-a futut un șut în cur trântorului jegos?

Sunt femeile frumoase, deștepte, muncitoare, de treabă și ignorante în privința propriei valori, mușcate de frica singurătății și cu un film greșit despre ele derulat în minte. Ținte perfecte ale trântorilor de profesie, a sugacilor de bani și bărbaților crescuți prost, sunt ele, femeile care duc în spate relații dezavantajoase.

Am fost și eu o femeie din asta pe vremuri, când m-am combinat cu unul care lucra la CFR, în timp ce eu eram o studentă cu bursă și perspective, iar mai apoi cu un loc de muncă foarte respectabil, mai ales după standardele din România. La început, nu și-a dat pe față arama de trântor, frumușelul meu prieten, ca mai apoi, când eu duceam în spate o facultate și un loc de muncă, el să nu fie în stare, să-mi tencuiască o amărâtă de gaură în peretele de la baie. M-am despărțit rapid de el, când am înțeles că, frumusețea nu-i compensează lenea. Apoi am dat de unul obsedat de jocuri, dar nu la modul că se joacă de placere, ci la modul că își pierde nopțile, zilele și reorganizează prioritățile, doar ca să poată juca, cât mai mult. M-am jucat și eu cu el o vreme, până m-am plictisit și de joc și de viața cu el.

Ce sa faci cand te hartuieste un coleg la servici? – partea II

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

Am scris mai de mult despre colegul meu de muncă favorit care mă șicana cu comentarii sexiste, despre cum arat, cum mă îmbrac sau cum m-ar fute. Cel mai tare mă deranjau nu comentariile în sine, ci faptul că nu avea altceva să-mi comunice, negând competențele mele profesionale și axându-se doar pe sex în comunicare cu mine. M-a deranjat teribil chestia asta și mă gândeam la un moment dat, chiar să-l pârăsc la HR, ba am mai găsit și câteva gagici hărțuite de el în firmă, vreo cinci, dintre care una mi-a zis că, dacă îl pârăsc, se subscrie la plângere. Colegii bărbați mi-au sugerat să-l reclam la șeful direct, să vorbească cu el.

Apoi am pus în balanță consecințele deciziilor mele, iar pârâtul la șef în perioada în care îmi renegociam salariul nu era o idee prea bună, pentru că ar fi folosit chestia asta împotriva mea, ca să îmi argumenteze de ce nu îmi dă bani mai mulți, în timp ce pârâtul la HR pe bază de comentarii sexuale era o chestie prea sofisticată pentru o firmă poloneză și prea gălăgioasă.

Mă simțeam în sah mat, până când am început să mă relaxez, să trag aer în piept și să gândesc. Întâmplător, în perioada respectivă am participat la un training cu inculpatul, la care am înteles câteva chestii esențiale despre el: nu îi plac situațiile conflictuale, pe care le evită; e nesigur pe el și ușor ofesabil, din cauza stimei scăzute de sine; îi lipsește apreciere și îi place să se simtă util. Banalități, știu, dar invizibile când nu ești atent. Așa că, am schimbat corespunzător comportamentul meu față de el, ca să primesc un rezultat mai favorabil.

În primul rând am lucrat cu mine, ca să înțeleg că valoarea lui pentru mine este nulă, iar lipsa lui de răspuns/comunicare în situațiile asexuale e dată de timiditate și nu de răutate. Apoi, am început să-i taxez comentariile sexuale de față cu alții, direct și conflictual, răspunzându-i că e sex offender, chiar și atunci când nu era vorba despre mine în ele. În loc să intre în conflict cu mine, după câteva taxări sănătoase a încetat cu orice fel de remărci sexuale în prezenta mea, în timp ce eu mi-am continuat discuții despre sex și glume deochiate cu restul colegilor de muncă în prezența lui. Ca să-i compensez frustrarea, am început să-l fac util, cerându-i ajutorul cu limba poloneză. Am avut grijă să îi mulțumesc, în special public, ca să se simtă apreciat, cu orgoliul măgulit și să dau impresia că sunt o tipă de treabă, recunoscătoare. Ocazional îi mai aplicam un comportament de tip carusel, folosind în alternanță două trăsături de bază: drăguță-scorpie și vorbeam deschis despre comportamentul lui deviant cu alte persoane. În câteva săptămâni relația noastră s-a schimbat diametral. Părerea lui despre mine cică s-a îmbunătățit, tra-la-la, în timp ce eu mi-am făcut rost de un asistent la poloneză, pentru situațiile când trebuie să scriu corect.