Categorie: experiente

Fostul sot, divort si soacra

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Fostul meu sot e un fel de tiran din asta obosit, care urla dupa atentie, sa fie bagat in seama, manat de permanenta nevoie de a fi important pentru cineva si disperat ca nimanui nu ii pasa de el. Pentru ca nu-i pasa nimanui, decat la ma-sa, dar si aia e depresiva, ca a consumat-o tac-su toata viata, si acuma la batranete, nu mai stie cum sa-si ingita depresia in pastile, printre cumparaturi scumpe si linguseli false cu vecinii.

Si nu, nevasta nu-i mai acolo sa-i pese, pentru ca nevasta a plecat de mult, direct in pula la altul, si ii pasa doar de ea, ca o tarfa egoista. Si nici copilului nu-i pasa, pentru ca, copii au sistem de autoaparare, impotriva adultilor egoisti, si sunt supravietuitori din nastere, asa ca se preocupa putin, trec repede peste orice si isi vad de interese, mai bine pregatiti si concentrati pe tel, decat adultii.

Si nici lui frate-su nu-i pasa, ca ala si-a gasit nevasta inlocuitoare, dupa ce la parasit initiala, fara acte, mai uratita, mai batranica, fara atatea scoli, dar care o suge mai bine si face tot ce vrea muschiul lui ciumeag, asa ca daca lui ii tuna, nu mai sare fulgerul deasupra casei, ca tocmai a fost amortizat de prietena docila si la dispozitie. E si asta un stil de viata.

Si cand la fostu sot, care acuma se imbraca de doua ori mai scump vs timpurile in care ma avea pe mine pe post de nevasta si era zgarcenia intruchipata, nu-i ies pasentele pe Tinder, imi baga mie telefoane, doar ca sa ma mai frece la bibilica, ca poate cine stie, ma mai misca la corazon. Si atunci baga porcarii din astea abjecte pe fir, repetand mesajul esential, si anume ca nu il ascult. Si chiar nu il ascult, pentru ca, cu el cel mai bine se vorbeste, cand pun telefonul jos, si in timp ce el isi varsa frustrarule in aparat, la capatul celalalt eu ascult ceva muzica in casti, iar din cand in cand mai pun telefonul la ureche sa vad daca a terminat. Daca nu a terminat ii zic un „no”, ce pe poloneza insemna un fel de „si ce mai”, iar in cazul in care nu mai turuieste nimic ii zic bine si ii urez o zi placuta. Si pe bune, niciodata nu am ratat mesajul, chiar daca nu l-am ascultat, e acelasi: „baga-ma in seama”. I-a de aici. Dar, cu tot zenul meu, is si eu mai balega cateodata, si cad in vrajeala lui puerila, enervandu-ma, si cu pulsul in crestere si ii dau pe kurwa in stanga si in drepta, de zici ca vand servicii de bordel la telefon. Cateodata il mai fac si cacat, gunoi adica, zgarcit, si toate spurcaciunile ce imi vin la gura, ca daca tot is in limba straina, nu ma misca prea tare – huju, pizdiec, gnoju, dupek. Mai rar ma dezechilibreaza si i-o bag cu „mortii ma-tii” in cinstita limba romana, dar pentru asta trebuie sa fiu bine scoasa din sarite.

Cumva, treptat, cu multa terapie si fortata detasare, am ajuns sa nu ma mai enervez cand suna, incercand sa-l tolerez, ba chiar imi starneste un colt de mila in gene, cateodata. Asta pana imi amintesc ca a vrut sa-mi ia copilul la divort, si mi-a cerut cu tupeu mie pensie alimentara, care castig de trei ori mai putin decat salariul lui fix, fara afacerile pe care le mai patroneaza pe langa. Da, imi e tare mila de el, ca sta singur singurel, in casa cu gradina de la periferie, iar eu nu am nici balcon in mijlocul orasului, unde daca deschizi geamul vara ai discoteca de motociclete toata noaptea. Da, ma loveste mila de baiatu lu’ ma-sa, domna poarca soacra, care mi-a zis ca is mama rea, sau a lu tac’su, care nu m-a lasat sa urc in camera copilului mei din fosta mea casa, ca vezi doamne, nu-i stapanul acasa. Da, ce sa zic, ii doresc sa suga pula el, lui si la tot neamul lui de polonezi jegosi, dar nu asa simplu, ci cu bulbuci.

Frica de refuz

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Trăiesc cu o acută frica de refuz care de cele mai multe ori se dezvolta în mintea mea extrem de ușor și cu o întindere destul de largă. Frica de refuz își are rădăcinile adânc înfipte în refuzurile copilăriei când a spune „nu” fără explicații, era standardul după care erau crescuți copii. Am auzit atâtea „nu-uri” nemotivate sau absurd motivate, încât după o vreme am încetat să mai întreb, preferând să fac eu da-ul și să suport ulterior consecințele. Câteodată scăpăm nepedepsita și asta în mintea mea rezona cu un succes total de rebeliune, deși poate că dacă aș fi întrebat, răspunsul ar fi fost totuși da. Doar că la un moment dat încetasem să mai întreb pentru că îmi prea era frică de nu.

Când am început să întreb străini, m-au surprins „da-urile”, în general pentru lucruri banale și pe care nu mi-le doream foarte tare, însă m-au durut „nu-urile” lor pentru ceea ce  doream cu adevărat. Privind în urmă, realizez că de cele mai multe ori nu am știut cum sa cer, cum să-mi comunic corect dorința și să lupt cu adevărat pentru ceea ce era important pentru mine. Strategia mea era total greșită, deși în mintea mea părea excelentă. Ma prefăceam dezinteresată și dacă se nimerea ca să primesc ceea ce îmi doream, era super. Era un mic miracol, pentru că nu știam să cer și nici nu-mi analizam corect șansele, pornind cu refuzul în minte de fiecare dată. Câteodată, erau momentele în care îmi doream ceva cu ardoare și forțată de împrejurări trebuia să întreb și să cer. Atunci strategia se altera, în primă fază, făcând tot posibilul ca să nu trebuiască să mă exprim direct cererea, cerând indirect prin toate canalele de comunicare non verbale. Câteodată, ceream în scris, dar și acolo reușeam să fut meciul, transmițându-mi dorințele prin subînțeles. Când se cere aiurea, se primește de-am pixu. Așa că, deși eu eram convinsă că ceream ceea ce doream, primeam altceva. Receptorii mesajelor mele trunchiate îmi dădeau ceea ce credeau ei că îmi va fi pe plac, doar că asta nu era ceea ce îmi doream cu adevărat, iar eu mă miram că nu primesc ceea ce nu îmi doresc. Și din tot tămbălăul asta, majoritate rămâneau cu impresia ca nu știu ce vreau. O eticheta grozavă, care m-a însoțit de-a lungul timpului, pentru că în mintea mea, frica de refuz era atât de mare, încât preferam sa par că nu știu ce vreau, decât să aud un „nu” categoric la dorințele mele.

Am avut și momente când mi-am exprimat direct dorința, scoțând din străfundul meu cu frica și timiditate întrebarea, spusă ușor pe ocolit și exprimată neconvingător. Refuzurile au fost necruțătoarea și le-am luat personal, chiar și atunci când nu era cazul. Dacă mă uit în urmă, refuzurile mi-au fost chiar benefice, dăunându-mi în schimb mesajele mixte pe care le trimiteam, când îmi doream ceva, dar nu voiam să o arat.

Eram în liceu, prin clasa a zecea, când mi-a plăcut de un băiat timid. Nu cine știe ce mare dragoste, dar era simpatic, având un aer misterios și delicat aerian, tipic vărsătorilor. Sub influența unor oameni de bine, care se plictiseau cu viața lor, m-am dus la el și i-am vărsat informația direct, cu tupeu maxim (ceva, de ce nu am dus lipsă niciodată). Tipul s-a speriat, nu cred că avuse nici măcar o prietenă înainte, s-a blocat și m-a refuzat. M-a lovit chestia asta extrem de tare și nu pentru că mă interesa chiar atât de mult băiatul, ci pentru ca toată lumea știa că am fost refuzată. Am fost lovită în nu doar în orgoliu de refuz, dar și în încrederea de sine. Vreo doi ani mai târziu, când îmi luasem deja gândul de la el, mi-a vorbit într-o seară, curajos stimulat de alcool, întrebându-mă trist și ușor curios, cum de o fată ca și mine (adică deșteptă, frumoasă și foarte curtată) era interesată de unul ca el (alcoolic, nesigur pe el și foarte timid), ce anume văd la el, de aș vrea să fiu cu el. Nu mai vedeam nimic, dar mânată de o adâncă compasiune nu i-am mărturisit asta.

Belgianul si asteptarile mele

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

S-a intors belgianul cu coada intre picioare, ca cica nu i-a iesit povestea de amor in care era angajat. Ghinion!  La stilul lui de a consuma rapid si fara atasament relatiile, sansele sa traga un bilet temporar erau destul de mari, desi speranta ca o sa fie biletul ala pe termen lung inca il insoteste. Mi-a scris tocmai in weekendul in care, conform planului initial, trebuia sa fiu pe la el, sa-mi arate Belgia.

El: am avut ceva indoieli de la inceput, dar m-am bucurat de afectiune si de sex, dupa 6 luni.

Eu: ai rezistat 6 luni fara sex? Ca mine, pe vremea cand eram maritata. Lol!

El: da.

EU: ar trebui sa nu rad, ca si eu sunt fara sex de doua luni. O iau pe urmele tale.

El: haha, serios? Ar fi trebuit sa facem sex impreuna.

Eu: haha.

Cateva cocluzii sunt necesare aici. In primul rand, daca el a stat 6 luni fara sex, insemna ca ma cam planga in punga pentru perioadele mele de abstenenta si poate ca nu e rau, ca am luat-o mai incet cu concursul de futai, desi nu imi imiginez un succes de genul sase luni pe sec. In al doilea rand, ca in relatii, majoritatea au sindromul deja-vu instalat in oase, de ani buni si multe experiente, asa ca speranta ca povestea sa nu se repete cu precizie chirurgicala e foarte, foarte mica. Oricat ne-am dori schimbarea, ea nu se gaseste in persoana cealalta. Schimbarea e in noi. Doar daca ne schimbam noi, se vor schimba si relatiile noastre. Da, stiu ca nu am inventat eu chibritul, si am auzit abureala asta de atatea ori, insa pana sa ma convig de ea, am frecat-o in gol.

Cu belgianul sunt acum amica, si cam in sfera asta se vor dezvolta relatiile noastre. E un tip fain, placut, interesant si uns cu toate alifiile, dar nu e pentru mine. Nu e tipul pentru mine si nu tine de aspectul fizic sau lipsa lui de stabilitate emotionala, ce ar putea fi rezolvata, ci tine de alte aspecte, cum ar fi viziunea asupra nevoilor si stilului de viata, plus doza corespunzatoare de chimie (care a lipsit). Inainte sa-mi pun masca aburitoare, hai sa o spun pe sleau, eu imi doresc un gagiu care sa-mi ofere experiente pline de adrenalina, vacante unice, aventuri extreme cu motocicleta, sex in hoteluri luxoase, cine in restaurante selecte si un stimul intelectual pe masura, fara limite si prejudecati. Si nu, nu ma astept ca toate astea sa vina pe gratis, caci nimic nu-i pe gratis in lumea asta, doar sunt constienta de ceea ce ofer la schimb. Am umblat destul prin lume si lucrez cu mine la greu, ca sa-mi constientizez si sa-mi imbunatatesc permanent valoarea. S-au cam dus vremurile in care o sugeam pe gratis, nu de alta, dar nu pentru asta bag orz la micul dejun si abdomene seara de seara.

Tinder, sfaturi pe gratis

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

M-am găsit dând sfaturi despre Tinder, la boboci cu conturi recente și pe când le îndrugam filosofii, am realizat că cel mai bine ar fi să-mi pun experienta pe hârtie blog. Personal nu mai sunt o utilizatoare înfocata a Tinderului, scăzându-mi drastic activitatea de ceva timp, deși am un procent destul de bun de succes acolo, considerându-l un portal bun de agățat rapid, când mi-se pune pata.

Si ca să nu o mai lungesc, începe cu poza.
Indiferent dacă ești fată sau băiat îți trebuie o poză decenta pe Tinder, indiferent de ceea ce cauți. Pozele fără chiloți sau cu țâțele la înaintare nu atrag, indicând mai degrabă disperarea de cuplărai sau induc ideea unui profil fals. Pentru gagii n recomand pozele cu mă-ta, în lift sau cu iPhone pe post de moacă. La fel de neinspirate sunt pozele de la sală, cum transpiri cu burta ușor bombata sau peisajele luate de pe internet. Gagicile prea dezbrăcate se asociază cu profesioniste în meserii îndoielnice, scoase la produs pe rețelele de cuplaj (care chiar există, din ceea ce mi-au spus băieții), iar ce gagii cu peisaje sau actori în locul pozei lor sunt 99% însurați, ce nu mai primesc de la nevastă, sau urâți u spume.

Ca sa ai succes la like-ri, că acesta este primul pas îti trebuie o poza care sa te avantajeze, ori cu trăsăturile interesante ale feței tale, ori cu corpul tău bine lucrat și discret prezentat, ori cu tine dintr-un loc exotic, ca să vadă potențialii că nu o arzi doar în fața TV-ului acasă. Pe Tinder, selecția este automata si de multe ori nu neapărat procesata de creierul căutătorului, bazându-se mai mult pe instinct, care se oprește asupra unei poze mai interesante, ce iese în evidență din ploaia de banalități. De evitat pozele făcute în scara blocului, cu capul pe perna sau cum te linge câinele ori pisica. Pisica, în cazul femeilor, nu-i asociată prea pozitiv de bărbați. Nici pozele în mașină nu sunt prea îmbietoare, chiar dacă-i un BMW, iar selfie în oglindă sunt excluse. Roagă pe cineva sa-ți facă o poza, daca nu te pricepi. Merită investiția. Daca fizicul nu te prea ajută, Tinderul nu-i tocmai locul potrivit unde să-ți cauți pereche, deoarece se alege strict pe bază de înfățișare în prima rundă.

In cazul gagicilor un aspect mai misterios atrage, asa ca e ok sa nu dezvalui prea mult, iar in cazul gagiilor fotografiile din vacanta, chiar te fac sa pari mai interesant, si nu pentru ca se gandeste tipa automat unde ii finantezi urmatoarea vacanta, ci pentru ca  pari mai umblat, mai aventuros si astea sunt puncte in plus. Dupa ce am stabilit ca poza trebuie sa fie avantajoasa, vine provocarea, pentru ca e imperativ, ca poza, sa nu distorsioneze realitatea cu mai mult de 20% – norma maxima, relativ acceptabila. De ce? Nu cred ca mai are rost sa explic, dar e ca si cum ai cumpara un Big Mac si ai primi  un amarat de toast, cleios. Reclama falsa se plateste mai devreme sau mai tarziu, si am avut multe discutii pe tema asta. E recomandabil sa arati mai bine in realitate decat in poza, ca atunci sigur l-ai dat gata la intalnire, dar asta nu merge la toata lumea.

Dupa poza, al doilea element crucial e varsta, iar aici poti sa minti, la greu si cu tupeu, dupa cum te tin balamalele, daca, desigur, e cazul. Pe langa faptul ca toti mint, ceea ce nu e un argument, exista doi factori pe care trebuie sa-i iei in considerare cand iti stabilesti varsta. In primul rand e recomandabil sa-ti dai varsta de care arati, ca iti cresc sansele, daca arati mai tanar/a. Eu fac treaba asta si nu am probleme, desi in prima faza, am exagerat cu diferenta de 10 ani, si mi-am cam scos cu greu camasa (vezi mai sus despre reclama falsa), desi pe mine nu m-au prins la infatisare, ci in discutii despre viata, realizari si experiente. Al doilea factor, in functie de care iti alegi varsta, e varsta pe care vrei sa o pescuiesti tu, si care depinde inevitabil de varsta ta.

Dupa varsta, vine descrierea, care e optionala. Eu nu am, dar poti sa alegi sa scrii ceva despre tine, despre ce iti doresti ori ce nu poftesti, gen, fara blonde sau mame singure. Daca te descrii, e preferabil sa o faci scurt, ca oricum nu-ti va citit toata lumea romanul personal de pe Tinder. Si nici nu te astepta la asta, asa ca evita sa intrebi la intalnire, cand te roaga persoana din fata ta, sa zici ceva despre tine, sa-i raspunzi cu textul: „pai nu mi-ai citit descrierea, ca e scris totul acolo”. Tot la descriere, sunt unii care conecteaza Tinderul cu Instagramul, recomandabil daca au ce arata, sau altii care isi baga imnuri, dar cam degeabam pentru ca o moaca naspa, nici macar muzica buna nu o compenseaza.

Si dupa match-urile, urmeaza discutiile, care incep in stilul clasic, fiecare pe limba lui. Ce se discuta si cum, e o chestie individuala, insa vreau sa lamuresc eterna intrebare: daca sa-i scrie prima ea,  lui. Am auzit prostia asta de dilema de cateva ori, pe bune. Ca sa o lamurim odata, daca esti fata si te intereseaza un tip, scrie-i! Scrie-i, chiar daca esti tu prima, iar daca nu te intereseaza, atunci poti astepta pana se face iarba verde. Nu vad sensul in a face pe mironosita pe Tinder, si a astepta cu limba scoasa ca el sa te abordeze, pentru ca daca, e chiar misto gagiul, fii sigura ca mai are alte 30 de match-uri ca tine in lista si inca 20 de gagici in conversatii active. Una in plus sau una in minus, chiar nu face diferenta. Personal, incerc sa nu ma conversez cu prea multi deodata, maxim 4-5, pentru ca ii prea ii incurc, si ma repet in intrebari si raspunsuri, iar conversatiile devin banale rau.

Legat de termenul de raspuns, de obicei, daca cineva raspunde dupa mai multa vreme, in mod repetat, insemna ca nu e prea interesat sau ca are ceva deja pe felie, folosind Tinderul ca mine, la pierdut vremea, in lipsa de ceva mai bun. In cealalta extrema, de obicei, daca cineva iti da intalnire prea repede, exista o mare sansa sa fie disperat, sau doar foarte misto, asa ca mine 🙂 – desi eu as zice ca dau intalniri spontane, nu prea repede.

Tinderul e o mare balta plina de tot felul de pesti, pe care, pana nu-i scoti la o cafea, nu stii de fapt ce reprezinta si cum se prezinta,  pentru ca poti discuta cu tipa din poza la care te holbezi sau la fel de bine cu amica ei maritata, in trecere pe la ea, care doar se joaca un pic cu mintea ta, atatandu-te, ca sa-si satisfaca nevoia de adrenalina si flirt.

EU

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Nu mă ascult, nu mă iert, nu mă accept și de multe ori sunt încă un copil rătăcit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lăsat în urmă un batic parfumat dulce, în culori portocalii și galbene. Când am intrat în cameră, asta cautam, un batic colorat și parfumat, cu miros de mamă, pentru ca voiam sa fiu și eu mamă, pentru păpușa mea din plastic cu părul roșcat și ochii albaștrii.

Îmi amintesc doar că plângeam într-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum îmi dădeau jos pantalonii, cu bucăți de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de încredere, acceptare și normalitate, ce se desfăcea din sufletul meu. Bunica a spart două ouă, un amestec de leacuri băbești și iluzii deșarte, ca și cum făcătura, s-ar mai desface vreodată, ca mai apoi mătușa să alerge cu mine în brate la „omu cu mașină”, să mă ducă repede la spital. La spital, oamenii mari m-au întins pe o masă rece, și în timp ce-mi puneau acolo o soluție verde, privindu-mă cu milă, se scuzau ca nu au ce să-mi facă și îmi scriau trimiterea spre spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zăbrele albe.

În spitalul cel mare și alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o până atunci în viata. Durerea se administra acolo dimineața și seara, de două ori pe zi, la intervale regulate, într-o camera închisă, pe un pat alb si mare, de care ți-se lega cu pansamente uzate mâinile, in timp ce doctorii importanți si serioși, iți pun una după alta, soluțiile pe rana, care mai de care mai pișcătoare. Si undeva, pe la mijlocul operațiunii de pansare si des pansare, puneau ei o soluție transparenta, care-ți scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presărate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei săptămâni pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, părinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la soluția transparenta. Într-una dintre dați, era o doctorița noua cea care m-a tratat, legându-mă temeinic de mâini, neștiind săraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la pansat, care de mult a renunțat sa-si atingă rana, concentrându-si ocupația in urlete, singurele manifestări de durere acceptabile. Din viata de spital îmi amintesc fragmente, cum ar fi păpușa mica si blonda, fără par, primita când a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mâinile micuțe, dar puternice capătul de sus al ușii, când domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma ducă la tratament fără mama. Si, mama, cuvântul cel mai repetat in urletele unui băiat, pansat înaintea mea, într-o seara întunecoasă cu multe fulgere luminoase. Îmi așteptam rândul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascuțite, mintea mea memorând fiecare cuvânt al lui, fiecare construcție ingenioasa prin care își exprima suferința, ca mai apoi să o reproducă cu exactitate, când a fost rândul meu sa fiu înauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si încă o duc, mutilata de frumusețe si speranță, că un handicapat al speciei. Când m-am conștientizat, m-am găsit draguță, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supraviețuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitați, mi-am cizelat alte atuuri, devenind expresiva, extrovertita si foarte îndrăzneață, interiorizând prin fiecare zâmbet, orice răzvrătire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.

Whatsapp și viața socială

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

M-am uitat la Her, doar ca să-mi dau seama cât de mult mă aseamăn cu eroul principal îndrăgostit de un calculator. Nu am ajuns la etapa de-a face sex la telefon, dar sunt aproape, căci sentimental îmi proiectez toate trăirile prin Whatsapp. Sunt maestră a flirtului și a conversațiilor online, preferabil scrise și nu grăite. Am o listă consistentă de bărbați cu care conversez regulat și întotdeauna la ore târzii, flirtând și glumind despre nimicuri și o de femei cu care disec tot ce ține de viață, experiențe, frustrări, supărări, planuri, iubire și bărbați. Practic trăiesc prin telefon, menținând activ contactul cu oameni aflați la sute și mii de km depărtare, povestindu-le despre mine detalii mult mai intime și mai private, decât spun celor care sunt fizic în jurul meu. Mă simt prea sătulă, plictisită și obosită, ca să o iau de la capăt cu relațiile de prietenie acum și aici. Dezamăgirea de a fi aruncată în neant odată cu divorțul de fostul soț, mi-a tăiat apetitul pentru prieteniile și contactele fizice.

De doua ani sunt în trecere pe „acasă”, adică locul în care locuiesc momentan, numărând cu nerăbdare zilele până la următoarea plecare. În fiecare an țelul este să fiu plecată lunar din Polonia, ba chiar de două ori pe lună dacă se poate. Când călătoresc, sunt „regina vieții”, cum îmi zic colegii ca să revin o supusă oarecare de fiecare dată când mă reîntorc. Și atunci, pentru că realitatea-i insuportabilă, evadez din ea în telefon, trăind cu mintea la km depărtare. Câteodată mă sperie lipsa mea de socializare locală, mai ales la caracterul meu guraliv, expansiv, deschis și super prietenos, normal fiind întotdeauna încântată să cunosc noi oameni, doar că nu de aici. Local, nu mă regăsesc, evit oamenii și conversațiile inutile, refuzând să socializez. Poate că, nu vreau să prind rădăcini, după ce mi-au fost tăiate odată, și tot ce-mi doresc de fapt este să plec aici, să o iau de la capăt, într-un loc nou, cu oameni noi și un început diferit.

Nunta din mai

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu
Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

17 mai

În urmă cu zece ani eram mireasă într-o rochie de culoare șampanie, cu broderii albe, ținând în mână un buchet de trandafiri și lăcrimioare. Zece ani mai târziu, în mașină aud un cântec și mă gândesc la el, nu fostul soț, si nici amantul cu care l-am înșelat, ci la următoarea mare dragoste, care a venit la pachet cu câteva kg de dopamina, administrate regulat și cu atenție sporită.

A fost interesant să fiu mireasă, într-un amestec de iluzii împrumutate din folclorul popular, căci eu nu prea m-am văzut în acest rol niciodată, multe și mărunte așteptări ale celor din jur și o totală lipsă de romantism dintre noi, tânăra și frumoasa pereche. Îmi amintesc ca ne-am certat cu plânsete din partea mea (îmi intram deja în rol) în seara dinainte nuntii, căci la restaurant nu puseseră suficiente mese, pentru numărul de invitați. Cumva vina aceasta (ca și multe altele ulterior) a căzut pe mine, pentru ca nu mi-am dat eu seama, mai devreme de greșeala altora. În noaptea dinainte nuntii mi-a venit ciclul, dimineața am întârziat la coafor, la biserica am pronunțat greșit cuvântul „credincioasa”, în timpul petrecerii mi s-a rupt rochia, cusută mai apoi cu ață galbenă, iar după ce am dansat cu toți invitații și ne-am retras în cameră ca doi porumbei ne-am pus la somn. Căsătoria am continuat-o cam in același stil pompos în afară, unde totul strălucea artificial și jalnic interior, absent și steril. După nuntă am avut plăcerea de-a petrece una dintre cele mai puțin plăcute vacanțe din viața mea, în care dorințele mele boeme de tânără mireasă s-au ofilit sub cruda realitate a soarelui Turciei. A fost probabil cea mai lipsită de sex săptămână de miere din câte au existat vreodată.

Poate o fi de la mai, cică aduce ghinion la nunti, conform tradiției poloneze.

Ce am experimentat în Dubai și câteva filosofii de eficiență

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Când sunt în călătorii de afaceri timpul se scurge de doua ori mai intens. În Dubai am stat patru zile, dar impresia pe care o am este ca ar fi trecut opt. Și e un sentiment normal, când lucrezi opt ore, petreci alte opt, iar restul le împarți cumva între îngrijirea personală și somn, deși în ultima noapte am renunțat să mai dorm, pentru că trebuia să împachetez. Cu timpul, am dezvoltat un sistem de eficiență în muncă și la distracție, ca să am timp pentru amândouă, mai ales când sunt în diverse locuri prin lume. Pentru că am un caracter activ, îmi este foarte greu sa stau într-un loc și sa nu fac nimic, deci orice așteptare la o coadă fără ceva de citit mă irită. De asemenea sunt genul cu o puternică nevoie de explorare și experimentare. Îmi place și să fiu la timp, să nu întârzii, să fac lucrurile rapid și eficient, și nu suport molâii, care se mișcă prea încet sau zenii, cărora le ia timp pentru orice, oriunde si oricând, genul după care se așteaptă filosofic. Am și eu momente când mă scot din priză, mă lovește atunci de obicei o stare de oboseală, dar este după o perioadă intensa de agitație.

Astea fiind zise, în cele patru zile petrecute în Dubai am experimentat:

Burj Khalifa – cea mai înaltă clădire construită de om, frumoasă, interesantă și mult prea similara în experiență cu Empire State Building din New York sau Willis Tower din Chicago. În Dubai este important să ai o zi cu aer curat pentru vizită, preferabil de foarte dimineață sau în sezonul „rece”, căci te lovește soarele în cap pe balconul amenajat la ultimul etaj turistic și praful din aer scade considerabil vizibilitatea.

Plaja – cu nisip fin și apa caldă. O ora și jumătate este suficientă ca să te prăjești ca un rac rumenit, căci după mai mult timp te ia cu amețeli de la căldura și înăbușeala locală. În mare nu prea poți să înoți, căci valurile sunt prea dese și violente, de aceea tot procesul de udare este mai mult un joc cu valurile, care vin și vin, iar tu sari tot masi sus ca să nu-ți intre apa sărată în ochi.

Restaurantele – libaneze, japoneze, italiene sau cu sea food, toate scumpe, cu mâncare excelentă. În topul preferințelor: humus și sushi 😋😋😋

Toaletele – toate și de peste tot unde am fost sunt curate, au hârtie igienica și funcționează robinetul. Toalete sunt excelente in Dubai, fiind singurul loc din lume în care am întâlnit un standard minim de curățenie la orice toaleta din orice loc.

Viața de noapte – un amestec de cafenele cu sisha, în care bărbați și femei de toate vârstele și etniile duhanesc la greu, și cluburi de noapte, colorat umplute.

Siguranța – la întrebarea daca putem lasă ceva bagaje într-un loc pentru câteva minute fără ca nimeni să nu le ia, ni s-a răspuns ofensat că „this is Dubai”. Am aflat de la o expandă ca în Dubai politia este peste tot, iar dacă se întâmpla ceva intervin imediat, amenzile fiind pentru orice chestie extrem de usturătoare. La diversitatea etnică pe care o au și sistemul de guvernare pe care îl practică, ca să mențină totul sub control au nevoie de o politie puternică.

Cerșetorii sau oamenii fără casă – lipsă. Nu există cerșetori în Dubai sau oameni care să doarmă pe străzi.

O doză de Dubai pe un termen mai lung ar fi chiar binevenită.

Dubai

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Dubai poate fi pământul făgăduinței pentru emigranții din țările musulmane dornici de o viață mai libertină, liniștită și petrecăreață. Este locul în care se câștiga bine, se trăiește lejer și se pot strânge bani la ciorap. Emiratele sunt pentru localnici raiul pe pământ, în care ei joacă rol de stăpâni pur sânge, iar restul le servesc nevoile și interesele. Este țara în care frustrările pot fi estompate cu bani, prin religie și cutume părtinitoare. La o primă privire viața în Dubai pare frumoasă, relaxantă și multi-culturală. Mâncarea se găsește din plin, este bună și nu neapărat scumpă, apartamentele sunt încăpătoare, clima este suportabilă și completată cu aerul condiționat de peste tot, inclusiv din stațiile de autobuz, nu se fura, nu se cerșește, iar conciergii sunt acolo pentru a-ți satisface toate capriciile. În Dubai viața se învârte în jurul structurii sociale, cu localnicii în prim plan și străinii în al doilea, structurați la rândul lor după culoarea pielii și țara de origine. Paradisul exotic este în realitate o scară socială, dictată de origine și bani. În timp ce pentru localnicii situația este simplă, bărbații refulându-și frustrările cu ajutorul religiei ce-i face stăpâni de cămile și femei, care la rândul lor și-le refulează cheltuind banii bărbaților pe obiecte inutile, de preferință genți și pantofi, că restul nu-i la vedere, la străini situația este mai complicată. Străinii sunt împărțiți pe caste de culoare, cu albii americani și australieni în top, urmați de albii europeni, gălbuii asiatici, bronzații indieni și pakistanezi, iar la final negrii. În funcție de țara de origine și culoarea pașaportului se stabilesc și salariile, veniturile fiind structurate nu în funcție de ceea ce poți să faci, ci de locul de unde ești.

La o a doua privire, Dubai este în fapt un bordel intențional ce funcționează pe baza unui sistem de castă. Proporția de 3:1 dintre bărbați și femei, face ca servicii sexuale să fie la mare căutare, scumpe, foarte apreciate și intens practicate mai ales de est europence, rusoaice, românce sau poloneze, blonde, înalte și zvelte, îmbrăcate foarte sumar și bine asortate cu LV, Channel, Prada sau Armani. Dubai este locul in care se menține teoretic o politică stricta fata de moravurile îndoielnice, sexul și drogurile fiind interzise, iar alcoolul este vândut scump și doar în unele localuri. În realitate se bea de se stinge, dar se cumpăra de la surse secrete, se trage pe nas la greu, dar pe ascuns, iar prostituatele sunt întotdeauna o prezență activă în hoteluri, mai ales la 4:00 dimineața. În Dubai se face totul, doar cu perdea.

Domnișoara de onoare – după editare

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu
Image by Markus Spiske from Pixabay

Am fost și domnișoară de onoare, și a fost foarte mișto.

Niciodată nu mi-au plăcut în mod deosebit nunțile, mai ales cele din România, ba chiar am avut oroare de ele. Nu doar că nu am fost o nuntașă activă, dar nici mireasă nu mi-a prea plăcut să fiu, deși am intrat în rol de doua ori, cu aceeași rochie și același mire, doar în țări diferite și cu alți nuntași.

Mi-am început ziua de domnișoară de onoare la două noaptea, când a aterizat avionul și nu aveam somn, de la dormitul nașpa pe scaunele fixe de la Wizzar. Ăștia sunt atât de țigani, încât în curând cred că or sa instaleze scaune rabatabile și or să inventeze zborurile în picioare, deși ca preț toate zborurile însumate au costat ușor mai puțin decât Lufthansa. Cum nu aveam melatonină și trebuia să dorm ca sa fiu fresh a doua zi, am băgat un păhărel de votcă ieftină, cam ce avea gazda mea pe acasă. A doua zi m-am trezit rupta de obosită, cu mușchii în pioneze, dar nu-i ca și când aș face prima dată un astfel de efort, ața că mi-am scos de la naftalină zâmbetul mare și fericit, am făcut un duș lung și m-am dus repejor la frizerița de cartier, unde aveam programare, ca să mp coafeze ca pe o domnișoară de onoare adevărată.

Găsesc frizerița, cu părul ușor nespălat, în fața frizeriei, duhănind cu spor alături de ceva colege de muncă, cărora nu le  venise încă clienții. Îi spun că am sosit la ora programată, iar ea mă trimite să o aștept  singură în salon până își termină țigara. Bănuiesc că are clienți cu duiumul, din moment ce își permite un astfel de sictir evident și pășesc spășită în salonul pustiu și întunecos. Îi explic scurt tipei, că vreau un simplu uscat, care să dea volum părului, fără tapat inutil, eventual dacă-mi poate face niște bucle din perie înspre exterior, ar fi excelent. Ea îmi zice că totul este clar și se pune pe treaba, săpunindu-mă bine și apoi prinzându-mi părul cu multe agrafe, încât să arate profesionist și că știe ce face. Și atât, căci după asta i-se rupe filmul și începe să mă usuce de rahat, electrizându-mi părul, ce mi-se lipește de față și de gât. Pe la jumătatea operațiunii, când văd că treaba merge la vale rău, nu mă mai pot abține și-i atrag frumos atenția, că merge în direcția greșită. Si bam, de aici i-se rupe firul total la gagica și începe să facă numai porcării. La început mi-a băgat placa în păr, încrețindu-l inutil, apoi mi-a pus ceva praf în creștet că-i dea volum, dar care l-a mai descrețit de fapt, apoi l-a spoit cu un fixativ cleios, în timp ce-mi repeta obsesiv că parul meu are strălucire. Am plecat de acolo după o ora, presată de timp, că eram la program de domnișoară de onoare (trimis în Excel de mireasa și nu prea citit de mine), lăsându-i 40 de lei nemeritați pentru o freza nașpa ce a început să mi-se strice cum am pus piciorul în afara salonului. Când am ajuns acasă m-am gândit să mi-l spăl și să mi-l usuc singură, dar nu aveam peria corectă la mine, așa că l-am prins într-o coada la spate și am plecat repede la hotel, unde ne aștepta mireasa ca să o îmbrăcăm. După câteva poze de grup în rochie de domnișoară de onoare am sunat la recepția hotelului și am aflat coordonatele celei mai apropiate frizerii din zonă și m-am dus repede la refacerea coafurii. Am găsit în fața ei două fete și un băiat, duhănind și ei ca turcii. Le-am zis pățania și ce caut, și cu chiu și vai, la insistentele mele cu ochii sclipitori, s-a urnit tipul, tot pe faza „mergeți înauntru, până termin eu țigara”. Din fericire, tipul știa ce trebuie să facă, așa că m-a spălat rapid și m-a uscat cum trebuie, putând să-mi exercit rolul de domnișoară bucuroasă.

Am găsit mireasa îmbrăcată când m-am întors de la coafor, am mai făcut câteva poze și am mers la biserică. Acolo m-a lovit mirarea la vederea numărul mic de nuntași prezenți. Uitasem că în România nu vine lumea la biserica, ci doar la băute și mâncate. Tot acolo ne-am confruntat și cu superstiții, miresele fiind determinate ca să nu se întâlnească în ziua nunții. Apoi a început petrecerea într-o sală frumoasă, curată, aranjată, pretențioasă, cu bar și cocktailuri, muzica excelenta și plină de cunoștințe și prieteni din adolescență. Mi-a plăcut să fiu domnișoară de onoare.