”Salut. Îți scriu ca să mă laud că m-am logodit și prin urmare contactul acesta v-a fi trecut în omisiune pe viitor.”
Citind m-a apucat râsul. Apoi, reflectând asupra efortului lui de a-mi trimite un astfel de mesaj la 3 dimineața, motivele care l-au mânat să facă acest gest, precum și mesajele pe care mi le-a trimis în ianuarie ca să mă întrebe, dacă mă mut în Varșovia, ori dacă mi-am găsit pe cineva, mi-au schimbat starea în compătimire.
Este ciudat să realizezi cât de mult ai însemnat pentru cineva, mai ales când acea persoană nu a însemnat la fel de mult pentru tine. Într-un mod pervers, suntem extrem de consumați cu sentimentele pe care noi le nutrim pentru alții, fie că sunt reciproce, fie că nu, dar atât de insensibili și orbi la sentimentele pe care alții le nutresc pentru noi. Iubirea-i egoistă și nemiloasă față de cei care nu-i cad în grație. Am reparcurs momentele relației noastre bazate pe afecțiunea fizică, concluzionând că nu ar fi însemnat niciodată mai mult pentru mine, decât un partener de-o aventură.
Lucrez pe muzică italiană în timp ce fulgi răzleți de zăpadă dansează de cealaltă parte a ferestrelor mele murdare. Mă uit la ele și mă enervez, obsedată de punctele gri de praf care le decorează. Nu-i tocmai cel mai bun moment de spălat geamuri prin centrul orașului la 3 grade Celsius, cu vânt de 6 pe scara Beaufort și sinuzită în nas, în plină pandemie, dar murdăria lor este o constantă care îmi zgârie creierii 😬zilnic de când lucrez de acasă. Au trecut vremurile când casa mea era doar locul în care-mi spălam și împachetam borfele 🧳🧳🧳pentru următoarea călătorie😕. Acuma am ajuns nu doar să locuiesc, dar și să muncesc aici.
De dimineață m-am rănit la mâini în timp ce-mi finisam setul de bondage. Am vrut să-i dau un pic de lustruire, ca să arate ca și scos din cutie, căci mă gândesc să-l introduc în relație, deși nu știu încă, cum am să-l prezint prietenului meu. O posibilă variantă ar fi:
”Kochanie, uite aici este un set de bondage. Ai vrea să mă legi cu el? Nu, te asigur, nu m-au legat chiar toți bărbații din viața mea, jur că numai unul și de acolo am prins gustul. Nu, n-am pomenit de el, nici nu am dus vorba vreodată, și da, l-am omis din CV-ul meu amor. Dar, ce-ar fi să lăsăm aventurierii perverși deoparte, căci de-acum încolo sunt fată de casă. Sigur, tu m-ai îmblânzit, pisculeț!!!”
Sau poate ursuleț (miś), că tot e la modă prin Polonia 🤔? Și cum spuneam, nu am găsit încă o formulă corectă ca să-i prezint gagiului și cealaltă jumătatea a personalității mele. Treptat însă începe să o observe. Aseară m-a întrebat mai în glumă, dar cu ochii încrucișați 🧐, dacă să-i fie frică de mine, după ce a aflat că țin o secure în mașină ca accesoriu util alături de spray-ul cu piper. Nu văd care-i marea scofală, de parcă lumea nu are securi și la oraș🪓🪓🪓? Cândva țineam și o lopată, iar pe vremuri am avut un cuțit gen macetă, iar bricege și tot felul de cuțite mai mici și frumoase am peste tot prin casă. Mie îmi plac accesoriile albe, iar bărbații cu care am făcut mai mulți purici, mi-ai dăruit astfel de accesorii. Nu degeaba se zice că, cel mai simplu mod de a ajunge la inima ❤️unei femei este cuțitul 🗡.
Când mă îndrăgostesc, am obiceiul de a scrie poezii pentru și despre bărbații pe care îi las să pătrundă în inima mea. Am scris în felul acesta unele dintre cele mai frumoase poeme ale mele, cu unele câștigând concursuri și publicându-le în ziare, reviste ori cărți.
Fiecare persoană care-mi pătrunde în inimă îți primește poemul aferent și aici nu mă refer doar la bărbați. I-am scris poeme și fiicei mele și prietenelor mele, doar că cele pentru bărbați sunt mereu mai dramatice, mai intense, ca un cuțit, pe care după ce-l înfigi în rană, îl mai și învârți, ca să fii sigur că va rămâne o cicatrice serioasă acolo, iar iubirea nu-și va lua zborul neobservată.
Azi i-am scris lui T. primul poem.
Să fi fost oare de la prima seară romantică petrecută împreună fără sex?
Miroase a criză. Pute de fapt, apropriindu-se cu pași repezi și siguri. Toți sunt preocupați de sănătate și este normal, căci în primul rând trebuie să trăim ca să o apucăm, deci după ce vom supraviețui ziua de mâine, vom experimenta noua situație economică în care am intrat pe nesimțite de ieri.
Azi dimineața, uitându-mă pe fereastră, am văzut-o în fața ochilor sclipitoare, frumoasă și albastră. Clădirea, care până aseară era inundată de panouri comerciale cu reclame pompoase la vacanțe de lux și apartamente noi și scumpe, era goală. În două zile s-au redus la jumătate numărul panourilor publicitare din oraș, în timp ce firmele de retail și-au trimis angajații în concedii forțate pentru cele două săptămâni de izolare în care sunt închise școlile. Căminele studențești și-au dat afară ocupanții, iar centrele medicale și-au informat din timp potențialilor pacienți să stea mai bine acasă, decât să le viziteze, ca să nu se îmbolnăvească nedorit. Străzile orașului sunt pustii, băncile vorbesc despre plata întârziată a creditelor, dar care tot vor avea o zi de scadență amară, iar la TV și în media se numără vii și morții infectați.
Pe lângă criza medicală în care ne aflăm, suntem și în criză economică, sectorul turistic fiind deja serios afectat, ba chiar pe butuci. Urmează sectorul comercial, unde non-utilitățile au început numărătoarea pagubelor. De data aceasta se va ajunge mult mai repede la sectorul imobiliar, mai ales în orașele turistice, unde o bună parte a imobilelor au fost achiziționate pentru chiria pe termen scurt, în regim hotelier. Oricum prețurile erau umflate artificial de câțiva ani, iar aroganța vânzătorilor atinsese cote astronomice, deci criza va readuce casele la valoarea lor reală și poate accesibilă muritorilor din clasa medie. Se va lăsa cu concedieri, din alea surpriză anticipată, unele chiar în grup. Concedierile se vor derula în stilul clasic, peste ceva timp, când firmele vor număra pierderile mai exact, iar angajații se vor întoarce fericiți la muncă, bucuroși că au scăpat cu viață și frecând menta delicat în așteptarea reluării ritmului standardizat al rotițelor economice oprite forțat de statele intrate în carantină. Îl vor relua, dar undeva peste cel puțin 2 sau 3 ani, după ce va mai trece un val de criză medicală și o parte din criza economică va fi ameliorată. Între timp euro urcă, iar dolarul american imediat după el. Brace for impact!
Și în timpul acesta eu fac afaceri din greu, vânzând la supra preț și negociez nemilos achiziții.
Am călcat pe străzile înguste cu un pic de teamă. Era bine întunecat afară, iar lumina gălbuie a felinarelor străzii îmi dădea mici frisoane reflectându-mi propria umbra pe cimentul gri. M-am întrebat de câteva ori dacă are rost, cântărind în minte valoare banilor versus situația neplăcută în care mă aflam. Îl rugasem să mă întâlnească într-o zonă cu mai multă lumină, lângă centrul commercial, ce era la 5 minute de mers pe jos de la atelierul lui auto, dar a refuzat. Am grăbit pasul, conștientă că în jurul clădirilor ascunse de umbra nopții mișună persoanele fără adăpost. Când am ajuns în fața atelierului eram deja într-o situație ciudată, așa că poarta închisă a curții nu m-a surprins. L-am sunat. Când l-am văzut îndreptându-se spre mine m-am mai liniștit, încercând să leg o conversație cu el, mai mult ca să mă calmez pe mine, amorțindu-mi mintea ca să nu-mi analizeze poziția geografică la ceas de seară, printre case dubioase, într-o zonă întunecată. Vocea lui joasă și neprimitoare mi-a răspuns scurt. Mi-a numărat banii în față, deși nu am reușit să văd ce-mi întinde prin gardul de fier pe care a refuzat să-l deschidă.
”O seară plăcută” mi-a urat cu o voce, ce-mi strecura printre cuvinte reproșul că tocmai i-am luat pâinea de la gura copiilor.
M-am simțit prost, grăbind pasul ca să ies cât mai repede din mica zonă dubioasă unde își are atelierul proaspătul meu fost mecanic. Am reflectat cu tristețe la contrastul urii pe care tocmai mi-a servit-o, cel care în urmă cu fix două luni mă suna la ceas de seară cu voce suavă să mă întrebe dacă nu pot să-l găzduiesc la mine pentru patru zile. Se certase cu consoarta și nu avea unde să doarmă până la sărbători, când plănuia să-și ia în primire copii de la cele două foste și să meargă cu ei la părinții lui, undeva în inima Poloniei. Mi-a părut rău de el pentru o clipă, gândindu-mă că-i greu să pleci de acasă spontan, noaptea, în urma certurilor domestice. O parte din mine, cu gândul la foste mele certuri domestice, ar fi vrut să-i ofere un pat în care să poată dormi liniștit, ca să-și așeze gândurile în ordine, reflectând că și eu mi-aș fi dorit să fi primit o astfel de susținere într-un moment dificil. O altă parte, logică, l-a refuzat frumos. I-am spus că am copilul în casă și că-mi este peste mână să-l primesc, ceea ce era adevărat. Dar, pe lângă acest motiv am mai avut unul, strecurat de instinct, care mi-a aprins în minte un beculeț când el a scăpat în conversație un text banal, un fel de scuză, că-i părea rău să dea 500 de zloți pe un hotel pentru cele 4 zile până la sărbători, când nu avea unde să stea. Afirmația asta, plasată în contextual în care tocmai ce se întorsese dintr-o vacanță în Portugalia cu consoarta, mi s-a părut total aiurea. Era ok pentru el să dea bani pe o vacanță petrecută alături de o persoană cu care nu se înțelegea, dar nu-i pica bine să dea bani pe un hotel, care să pună distanță între el și persoana cu care nu se înțelegea, cel puțin până-și clarifica așteptările de la viață.
Nu bine m-am întors din State, că mi s-a stricat mașina. Am auzit un crâc și nu am mai putut porni de pe loc. Era schimbătorul de viteze automat, care nu-mi mai schimba vitezele corect. Am sunat mecanicul, i-am spus despre ce-i vorba și mi-a zis să aduc mașina. M-a sunat a doua zi să-mi spună ca a șters eroarea din calculator și că pot lua mașina. Am luat-o pentru o zi, ca să o pun din nou în ziua următoare. Apoi m-a sunat secretara de la service să-mi ceară acordul pentru importul unui senzor din Ucraina, pentru care nu pot garanta dacă va sosi întreg. Am acceptat riscul și am întrebat-o dacă senzorul este problema, la care ea mi-a răspuns tăioasă, că-mi mai bine să începem cu ce-i mai ieftin. Nu am realizat pe moment ce se petrece, acceptând încrezătoare că nu mă trage în piept mecanicul în care avea încredere, mai ales după ce-mi mărturisise cu patimă luptele lui interioare. Am luat mașina o săptămână mai târziu, când i-am înmânat câteva sute de zloți, convinsă că o reparase. M-a privit cu față gânditoare, informându-mă că a schimbat uleiul la cutia de viteze și arătându-mi o bucată de metal pe care o găsise în ulei. Mi-a recomandat grav să schimb din nou uleiul, la 5000 km și să-mi schimb și mașina. Am plecat din nou fără să-mi pun prea multe întrebări, fiind prea preocupată să mă adaptez vieții fără mașină, în loc să chestionez realitatea pe care mi-o îndrugă. M-am lovit însă de ea, a doua zi de dimineață, când în drum spre muncă am auzit din nou crâc și am realizat că problema e tot acolo, alături de noul senzor și proaspătul ulei, pentru care am plătit inutil bani unui om care-mi mărturisea că nu se pricepe la reparat automate.
M-am deșteptat brusc la realitate, realizând că nu-i prima data când mă iau de proastă mecanicii, un standard polonez dacă te nimerești femeie. După ce am parcat-o la un service adevărat și m-am informat în legătură cu cutia automata de viteze, cum funcționează, care sunt tipurile de avarii pe care le poate prezenta, și costurile pe care le implică repararea, l-am sunat frumos pe fostul mecanic, cu probleme personale intens mărturisite, să-i cer banii înapoi pentru serviciile pe care inutil le-a prestant.
Mi i-a dat, împroșcându-mă cu vină. O vină care mi-a trecut când am aflat cât am de fapt de plătit pentru reparații.
Spinoasa problemă a educației înțeapă din nou societatea Românească. Predictibil, în mod paradoxal lumea urlă la sângele care se scurge din porii greșiți, defilându-și primitivismul și limitarea cu mândră prostie.
Copii nu sunt o treabă ușoară și niciodată nu au fost, mai ales că în tot sistemul nostru educațional nu există un curs de educare al viitorilor părinți în meseria de a fi părinte. O meserie de când lumea și pământul, dificilă, grea, responsabilă și mai ales cu grave consecințe personale și sociale, dacă treaba nu-i bine făcută. Din păcate este și o meserie cu multe cutume și tradiții greșite transmise cu încăpățânare generațiilor viitoare, înhămând progresul și dezvoltarea societății pe ansamblu. Ne întrebăm de unde există atâta violență pe străzile României curentă, dar ne batem copii cu spume în spatele ușilor închise. Evoluăm prin educație ca profesioniști în diverse meserii, însă în meseria de părinte mulți am rămas în stadiul de grădiniță, unde reproduc instinctiv modele de comportament defecte însușite din moși-strămoși. Și ce-i și mai grav este că nu vrem să evoluăm, să ne depășim condiția, să ne asumăm și să încercăm să oferim copiilor noștri și generațiilor viitoare ceva mai bun. În schimb facem o virtute din a rezista schimbării, pentru că perspectiva asumării ca și părinte este neplăcută. Ne deranjează la stomac să admitem că ne-a durut când ne-au bătut și neînțeles părinții noștri, dar ne afectează și mai greau la imagine să recunoaștem că ne place cu o sete nebună să ne plesnim copii, sub pretextul educației. Îi batem ca să ne simțim noi mai bine cu noi, în spiritul a ceea ce am ales să învăță de la părinții noștri. Sunt rare cazurile prietenilor mei din copilărie pe care nu i-au bătut părinții. Îi batem pentru că avem puterea de-ai rănii fără consecințe. Am întâlnit un mare număr de adulți care scuzau agresiunea părinților din copilărie cu replica ”m-au făcut om”. Suntem prea leneși ca să ne sinchisim măcar să rupem acest model de abuz, să acceptăm că nu a fost corect față de noi ce ni s-a întâmplat, să conștientizăm acest rău și să nu-l perpetuăm mai departe. E mai ușor să dai cu pumnul, decât să înțelegi ce se întâmplă cu copilului tău, să-l determini să vorbească și să găsești soluții pentru agresiunea pe care o are în el.
Plasez mai jos câteva comentarii culese pe de Facebook, această oglindă a României, la cazul copilului de 12 ani, bătut de un adult pe stradă. Din ele, se poate citi clar primitivismul oamenilor care le-au scris, oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre rolul de părinte, iar dacă au acest rol, cum clar nu și-l asumă. Ca părinte ești în primul rând responsabil de siguranța copilului tău, indiferent de faptele acestuia, care oricum sunt o reflexie a educației pe care i-ai dat-o. Ușurința cu care acești comentatori sunt pregătiți să recurgă la violență împotriva unul minor este înspăimântătoare și tristă. România este o țară care refuză să evolueze.
Daca eram in locul mamei baiatului ii mai dadeam vreo doua palme acasa. De altadata să nu mai vandalizeze semnele de circulatie periclitând siguranța oamenilor în trafic si sa nu mai vorbeasca urat! Felicitari ambulantierului pentru spiritul civic si pentru ca luat atitudine!
FĂRĂ SUPĂRARE DAR OMUL ĂSTA MERITĂ PREMIAT. SI EU AM COPII, BĂIEȚI, DAR DACĂ VREUNUL S AR COMPORTA CA UN HULIGAN, L AȘ LASA SA SUPORTE CONSECINȚELE.
Si eu îi rupem urechile, copil needucat de ce a rupt indicatorul rutier, a meritat bătaia!
Dacă era copilul meu îi mai trageam și eu câteva acasă ca drept pedeapsă.
Daca era copilul meu, si facea asa, îmi dădeam șoferului si o bere.
Între Europa de Est și State există o diferență de substanță dificil de explicat pentru un nativ est european. În primul rând, ca să o observi corect și mai apoi, ca să o înțelegi, trebuie să fii deschis la nou și pregătit în ați lăsa în urmă obiceiurile și cutumele cu care ai fost îndoctrinat în civilizația care ți-ai format educația. Dacă, întrucâtva vestul Europei este apropiat de State, estul prezintă o cu totul altă lume, a cărei bază culturală s-a construit pe total alte principii.
Unul dintre lucrurile frecvent menționate de călătorii estici prin State este legat de forma de salut a americanilor, Hi, how are you? la care est europenii se simțeau datori să răspundă cu sinceritate, zguduiți de intimitatea întrebării, căci în educația post-comunistă, nu era concepută întrebarea despre starea existențială a oamenilor. O formă de salut pentru americani, banal izvorâtă din complezență și un accent pe persoană, ca subiect central al unei tranzacții sau a unui schimb de cuvinte sau marfă.
Sunt superficiali, decretează des est europenii. Și totuși în superficialitatea lor, americani sunt amabili prin natură, te invită la ei acasă cu ușurință, îți propun dezinteresat să participi alături de ei în activități sau te ajută fără a aștepta ceva la schimb. Sunt deschiși, nu judecă și în nici un caz nu trăiesc în fițe aparente, aceste virtuți ale vieții est europene. Au o libertatea în vorbă și port ce-i definesc ca indivizi, lipsindu-se de falsități inutile, atât de permanente și apreciate în Europa, mai ales cea de Est.
Nu sunt în nici un caz superiori est europenilor nici prin educație, nici prin maniere ori inteligență, dar nici nu încercă să fie. Sunt naturali, cu bune și rele, și pe lângă elemente neplăcute prezente aleatoriu în natura umană indiferent de continent, există acel aspect al mind your own business care-i absolut sublim într-o societate în care oamenii pot alege să trăiască liberi de constrângeri și totodată integrat.
Cel mai frumos a însumat această diferență de cultură un prieten de-al meu polonezo-canadian:
It’s a completely different life here in North America. It’s crazy different.
M-am întors de la Chicago cu Lot Polish Airlines. A fost cel mai nașpa zbor transatlantic pe care l-am avut până acum, într-un avion gălăgios, cu scaune incomode, tari și inflexibile, mâncare proastă, servire slabă și divertisment aproape lipsă, doar ceva filme prostești de rahat și seriale expirate. Deși am prins locul de lângă mine liber, nu m-am putut nicicum întinde pe două scaune, mânerul separator dintre ele, fiind plasat de-a naibii în exterior, ca să simt în coaste și să nu uit prea curând experiența lot-ului.
Am o părere proastă despre cei de la Lot de ceva ani, când i-a preferat naționalist fostul soț, în detrimental Lufhansa pentru o călătorie în Georgia. După ce am luat biletele, Lot a renunțat să dea mâncare pe cursele europene, decizie implementată fără a se sinchisi să informeze pasagerii, iar în avion m-am trezit cu un baton de ciocolată. De atunci, am refuzat să mai iau Lot în detrimental Lufthansa, dar cumva la zborul acesta transatlantic nu am avut de ales. Pe de altă parte, speram totuși să nu fie nasoli, pentru că și United sunt slabi pe cursele interne, dar totuși la transatlantice sunt relative ok.
Pe lângă călătoria obositoare, toată reîntoarcerea în Polonia a fost grea. Și încă mai este. La aeroportul din Varșovia m-au întâmpinat fețele morocănoase și figurile distanțate ale oamenilor, toți cu nasul în telefon, plini de aere lipsite de naturalețe și îmbrăcați în haine incomode pentru călătorie. Răceala est europeană din sufletele lor a fost mai dură decât cele -11 grade C de care mă despărțisem în America. Sunt triști oamenii în Polonia, ursuzi și foarte închiși. Când m-a lovit tristețea reîntoarcerii mai tare, mă sună frate-meu și printre rândurile mele de jale, mă invite în România, că să experimentez depresia adevărată a reîntoarcerii.
Treptat mă reobișnuiesc cu starea locală a lucrurilor și viața asta secătuită de vlagă și posibilități.
”Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.
Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.
”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.
Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.
”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.
Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.
Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.
Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.
Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.
Între Europa de Est și State există o diferență de substanță dificil de explicat pentru un nativ est european. În primul rând, ca să o observi corect și mai apoi, ca să o înțelegi, trebuie să fii deschis la nou și pregătit în ați lăsa în urmă obiceiurile și cutumele cu care ai fost îndoctrinat în civilizația care ți-ai format educația. Dacă, întrucâtva vestul Europei este apropiat de State, estul prezintă o cu totul altă lume, a cărei bază culturală s-a construit pe total alte principii.
Căpşunăriţa 