Categorie: fara categorie

În România femeile bătute nu au voie să sune la 112

~ Căpşunăriţa ~ 19 comentarii

Penibile scuze pentru un articol mizerabil publicat pe Ziaristii.com, care din păcate a fost scris de o femeie.
Abuzul fizic, verbal și psihic sunt realități cumplite într-o Românie defectă. Cel mai trist este când cei care se laudă că ei reprezintă ceva mai mult decât societatea mizeră unde își duc veacul, o dau în aceeași mocirlă pe care au învățat-o și probabil o practică acasă.
În România femeile bătute nu au voie să sune la 112 după mintea autoarei. Ea ar fi trebui să-și ceară scuze, dar probabil nu a lăsat-o gura de la botox-ul pe care și-l dorea și ea.

Cea mai dureroasă în situațiile de abuz este ura femeilor față de femei. Sete cu care se bucură unele muieri când o consoartă o ia în freză este de o brutalitatea și o sălbăticie îngrozitoare. Nu are nimic de-a face cu feminismul și nici cu bărbații, căci ei disprețuiesc femeile ce urăsc alte femei, dar are mult de-a face cu modul nostru interior, căci dacă ne-am simți noi bine cu noi, nu ne-am mai urî cu atâta patimă suratele.

 

Alegeri

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

Mă întorc din Varșovia cu trenul de 17:30. Părăsesc orașul cu un dram de regret și la o oră mult prea devreme pentru mendrele mele obișnuite, alegând să renunț la o noapte de alcooale și iarbă în compania arabilor pentru o seară liniștită la mine acasă, eventual în compania arhitectului și a prietenilor lui, cu care mă văd tot mai des în ultima vreme.

Duc cu mine remușcarea că am făcut alegerea greșită. Alegerea asta este din ciclul celor pe care oricum le-i potrivi, tot nu face click. Ultima oară când am trecut printr-o situația similară a fost în Berlin. Atunci am avut de ales între Bergheinn și întâlnirea cu un tip de pe Badoo, un farmacist care a venit din Halle două ore cu mașina ca să mă cunoască. I-am propus la modul mai serios decât în glumă, să intrăm în Bergheinn, când am trecut prin fața clădirii, dar a fost prea moale. M-am gândit ulterior cu regret că, l-aș fi putut abandona acolo, la intrare. Dacă nu m-ar fi lovit remușcarea. Remușcarea, care în situațiile acestea este perversă, căci o ai indiferent de alegerea pe care o faci. Este remușcarea inevitabilă, pe care decât să o iei în brațe, ai prefera să te tai dureros în două, ca să poți fi în două locuri în același timp, împăcând-ți și nevoile blânde și pe cele sălbatice, iar pe deasupra și pe ale altora.

Partea proastă în aceste situații, când ambele par bune și în același timp la fel de proaste, este că nici una nu-i ideală, neștiind niciodată, care-i cea corectă. Privind pe termen scurt cea mai bună alegere este de multe ori una, care pe termen lung are toate șansele să fie cea mai proastă. Retrospectiv, farmacistul din Halle a fost simpatic, m-am bucurat de compania lui vreo 4 ore, iar apoi ne-am făcut multe planuri și ne-am scris activ până prin perioada Crăciunului. Atunci i-am refuzat iniția de a petrece sărbătorile împreună în Halle, alegând să le petrec la mine acasă cu arhitectul. M-a mânat comoditatea stabilității, cu un bărbat cu care aveam deja câteva chestii în comun și eram compatibilă sexual, inhibându-mi spiritul de aventură cu un altul, care mă știa cu numele de pe Badoo.

Oricum ar fi, nici o alegere nu mă satisface pe deplin și în curând oboseala îmi va șterge regretele.

Dileme de la radio

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Sună un tip ieri la radio, tocmai când eu stăteam în trafic (și mă plictiseam că nu mai putem mâna cu 100 pe străzile orașului), și le cere oamenilor de pe unde (ca unor zei înțelepți), ajutorul. Are băiatul (după voce tânăr și după dileme încă neformat de viață) o situație dificilă și nu știe ce să facă, cum să împace capra cu  varza, într-o problemă spinoasă (și plină de consecințe). S-a certat cu Kamilka (diminutiv de la Kamila), prietena sau soția sa (nespecificat) care, însărcinată a părăsit cuibul conjugal și s-a refugiat la părinți (ai ei, clar).

Dificultățile s-au ivit odată cu apariția în burtica Kamilei a unui copil, când proaspătul viitor tată (cuprins de dileme) a început să-și pună problema unui cămin conjugal real, proprietate proprie și nu chirie, cum își ducea perechea existența. Și, ca orice polonez harnic, s-a gândit omul să-și încerce norocul în străinătate (probabil la nemți sau scandinavi, căci la UK s-a închis canalul), unde ar merge (singur sau împreună cu jumătatea, nespecificat) ca să-și adune bani de casă, să intre și el în rând cu lumea mai civilizat, nu ca un sclav al băncilor pe viață. Doar că, planurile i-au fost date peste cap de familia Kamilei, ce au tăbărât pe el cu socrii și verii în frunte, nefiind de acord cu plecarea. Socrul, înfocat patriot (și probabil activ votant al PiS), este total împotriva oricărei plecări în străinătate. A ieșit un circ atât de mare încât Kamilka însărcinată și tristă,  și-a luat catrafusele și s-a cărat la părinți, iar acum băiatul suspină după ea (căci o iubește și se bucură și-și dorește copilul pe care îl vor avea împreună). În lipsă de soluții a sunat la radio, poate-l ajută și poate vine înapoi.

Cei de la radio, ca psihologi de elită (ce mișună pe acolo) și susținători ai dragostei, i-au promis că-i o șansă să revină, dacă el rămâne desigur (fidel ascultător al lor și) în Polonia, alintându-i îngrijorările legate de creditul pe 30 de ani, că și ei de la radio, tot credite au.

Dilema asta m-a intrigat, găsind-o clasică, așa că i-am întrebat pe colegii mei polonezi, ce ar face ei în situația celui care a sunat la radio (făcând abstracție  de faptul că nu ar suna la radio sau că nu ar avea astfel de dileme cu un copil pe drum, când treburile acestea ar fi trebuit să fie deja discutate).

Și cum am și câțiva cititori bărbați, mă întreb ce ați face voi?

***

Colegii mi-au zis așa:

T: Aș rămâne și i-as reproșa toată viața, când vine plata creditului, că-i din cauza ei.

M: I-aș cere bani de apartament la socru.

W: Nu m-aș lăsa șantajat.

Poziția nevestei, Bombshell și violul colectiv

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

În Bombshell sunt multe aspecte despre care aș putea vorbi, de la ”normalitatea” hărțuiri sexuale pe scală ierarhică, la mediul sexual toxic de la muncă sau defăimarea femeilor, atunci când nu acceptă sau se împotrivesc avansurilor sexuale. Dar, sunt deja subiecte ultra discutate cu multe opinii de o parte și cealaltă a baricadei, care speculează sau analizează conjuncturi pe baza acestui acest tip de situație. Ca și fete, suntem crescute să ne ferim, să fim pudice și într-o permanentă negare a sexualității noastre, căci femeia care vrea pulă este o curvă, iar dacă tot cere și nu dă la tot satul, este o curvă proastă. România este undeva pierdută pe scara evoluției sexuale, din păcate apropiat plasată de țări precum India sau Pakistan, în care agresiunea violului este o faptă de mândrie bărbătească și motiv de dizgrațiere feminină eternă, și departe de USA sau Canada, în care finețurile hărțuirii sexuale sunt în ultimii ani scoase de sub preș, dar și în care, o acuzație injustă de viol, poate distruge iremediabil vieți.

Există un alt aspect în Bombshell despre care doresc să atrag atenția și nu se referă nici la bărbatul implicat și nici la victima lui, ci la o altă persoană, care îndeplinește atât rol de victimă, cât și rol de agresor, nevasta. Nevasta, care devine o victimă a conjuncturii și un agresor al victimei. Este foarte bine prezentat în film acest rol al nevestei, fiind trasată foarte conservator, cum îi stă bine unei neveste respectabile, stâlp de susținere morală, puternică, directă, luptătoare și… naivă? Oare este această nevastă naivă, lăsând să-i scape printre buze surprinderea față de atitudinea avocatei, când îi mărturisește agresorului că faptele lui au fost neîndoielnic documentate. Nu, această nevastă nu-i naivă, pentru că naivitatea nu-i compatibilă cu pragmatismul pe care-l manifestă în alte situații, este doar în negare. O negare, dincolo de punctul realității, pe care nevestele bărbaților care înșală o iau în brațe și o alintă. Refuzul lor de a accepta realitatea crește în mod spectaculos când, înșelatul s-a născut dintr-o formă de agresiune, cu cât cealaltă femeie este mai dezumanizată, mai murdară și mai târfă. Victime ale unei realități dureroase, este interesant mecanismul prin care aceste femei devin agresoare ale celeilalte victime, asupra căreia își proiectează durerea, cu o ură viguroasă.

Femeile, aceste creaturi frumoase care se abuzează, agresează și violează colectiv din dragoste pentru bărbații lor.

Noul EL

~ Căpşunăriţa ~ 41 comentarii

L-am ales în aplicație pentru că mi-a plăcut fizionomia lui. I-am găsit trăsăturile frumoase, sexy încadrate de ochii albaștrii, sprâncenele dese și părul răzleț. Mi-a plăcut privirea, atractivă pătrunzătoare, dar în același timp delicată, artistică. Și zâmbetul natural, care exprima sinceritate. Când l-am întâlnit mi-a plăcut cel mai mult mintea lui, comunicare dintre noi și familiaritatea cu care reușeam discutăm diverse subiecte. Ne-am conectat instantaneu pe același set de gândire, având păreri similare și abordări apropiate ale situațiilor. Am urmat amândoi o traiectorie similară în viață, cu cariere de succes în domeniile noastre profesionale, pe poziții apropiate și plăcându-ne să fim buni în ceea ce facem, iar pe lângă muncă fiind implicați în diverse proiecte și explorând câteva hobby-uri. În mod interesant a reieșit nu doar că avem cunoștințe comune, dar și că prietenii noștri se cunosc, făcând de fapt parte din cercurile sociale similare ale orașului, pe latură ușor artistică, lucrând pentru marile firme locale poloneze.

În intimitate am redescoperit atingerea fizică, dopamina sexului bun și mult, serotonina îmbrățișărilor, a atingerilor delicate și a pupicurilor transformate în săruturi. Ador mâinile lui care se joacă, cu părul meu, atingerile delicate ale degetelor lui aspre pe spatele meu sau modul în care-mi prinde sfârcurile cu buze umede și moi. Îmi place să-l îmbrățișez, să-mi ascund capul în pieptul lui și să-mi bag degetele în părul lui, pe care îl încâlcesc cu încântare. Îl place să-l privesc, mai ales dimineața, dintre așternuturi, să mă uit la ochii lui albaștrii frumoși și să-i admir cicatricea mică și sexy de sub ochiul stâng.

Este atent la ceea ce spun, luând în considerare dorințele pe care le exprim, are clasă și știe să se comporte. Gătește bine, se ocupă cu atenție de copil, are răbdare și este calm. Inutil să mai spun că a plătit de fiecare dată, fără să facă din asta vreo martirizare, ceea ce găsesc foarte elegant din partea lui. Face planuri în care mă include, mă invită concret cu dată, oră și eveniment, mi-a prezentat prietenii lui apropiați, care știau anumite lucruri despre mine și are o atitudine naturală față de fiică-mea.

Există și aspecte care mă deranjează, pentru că perfecțiunea nu există și niciodată nu a existat. Rămâne de văzut dacă se pot schimba anumite aspecte sau dacă eu voi putea eu să le tolerez în detrimentul lucrurilor pozitive pe care le oferă.

Wiedźmin – The Witcher

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

The Witcher este serialul ”IT” al momentului pe Netflix, inspirat din saga cu același nume scrisă de autorul polonez Andrzej Sapkowski, care creează o lume fantastică de oameni, elfi, vrăjitori, monștrii și alte creaturi mirifice, ce-și caută destinul. Am văzut piesa la teatrul musical și mi-a plăcut, atât realizarea cât și firul poveștii. Am văzut și serialul, iar mulți dintre prietenii mei au citit cartea, iar părerile noastre pe subiect sunt similare:

– Filmul este făcut un pic amator, personajele joacă pe alocuri artificial, iar decorurile sunt ieftine;
– Vrăjitorul este prea frumos, prea aranjat, prea curat și îmbrăcat rigid. Ca să aibă farmecul lui natural, ar fi trebui să fie atractiv, dar nu frumos, murdar și sălbatic, fără maniere, dar sexy.
– Vrăjitoarea nu-i destul de frumoasă pentru rolul descris. Este atractivă, dar nu frumoasă, când așteptarea de la ea este de a fi o splendoare a naturii, iar copilul pare insuficient de inocent.
– Elfii nu sunt destul de murdari, iar aventurile copilului prin pădure sunt prea puțin dramatice.

În rest sperăm ca următoarea serie să aibă un buget mai mare și vă doresc vizionare plăcută.

România și revoluția

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Ca în fiecare an din ultimii 30, înainte de Crăciun românii își comemorează morții uciși la Revoluție. Vuiesc ziarele despre revoluția, lovitură de stat a României, adevărul îngropat de mult în morminte fără nume și liderii politici aleși sau mai degrabă impuși, unui popor ce nu înțelegea (și care din păcate, încă nu înțelege) libertatea de alegere. Mi-a plăcut cartea lui Grigore Cartianu despre Revoluție, știu că are o serie, eu am citit până acum Sfârșitul Ceaușeștilor. Mi-a plăcut și am găsit-o bine documentată.

Eram un copil de opt ani proaspăt împliniți la revoluție și mare lucru nu-mi amintesc, decât oamenii strânși în fața televizorului la vecini în plină iarnă și începutul semestrul al doilea la școală, când la îndemnul învățătorului am desenat coarne imaginii ”tatălui” nostru prezent pe prima pagină a cărților. Au trecut 30 de ani de atunci și în timp ce românii de ”acasă” se păruiesc cu demonii revoluției într-un stat sălbăticit de corupție, eu privesc cu detașare o înregistrare cu Iliescu de la TVR din `89. Vorbește pentru prima dată poporului, păzit de un securist cu un pistol, în limbaj de lemn, ce se vrea populist, dar în același timp și filosofic, amestecând cuvinte cu subînțelesuri cu sloganele de propagandă. Spune lucruri care auzite cu mintea de acum, îmi sună clar și răspicat a lovitură de stat comunist, cu popor îndoctrinat politic, dependent și needucat, dar care auzite în limba mamă păreau firești pe timpurile acelea. Ascultându-l mi-se pare că se adresează unor copii idioți, cirezii pe care tocmai si-a pus hamurile, îndreptând-o într-o nouă direcție, direcția lui. Până și loviturile de stat de prin America Latină păreau mai credibile decât Revoluția  Românilor.

Ce a fost, a fost și nu mai putem schimba. Din păcate însă, nici prezentul nu sună prea bine. Nu multe s-au schimbat în imaturitatea poporului român și locuind departe de el, în văd tot mai obiectiv. Doctrina a fost înlocuită cu haosul corupției, dependența a rămas, dar nu în forma lipsei de produse ci, a accesului la ele, sărăcie adică, iar lipsa educației este tot mai acută. Mi-e milă de România, am mai spus-o, dorindu-mi din suflet să se schimbe ceva, dar vor mai trece încă 30 de ani de la Revoluție până se va închega această țară, căci până atunci vom fi tot ocupați cu al pomeni pe Ceaușescu. Când vom înceta să ne mai amintim comunismul și Revoluția, poate vom începe să ne întrebăm ce vom face în continuare.

România are nevoie de o schimbare de generații, și onest mărturisesc că, și generația mea este coruptă. Mulți copii de atunci, oameni de vârsta mea, printre care și eu,  eu am pornit la drum cu ideile îndoctrinate ale părinților noștri, pe care acel sistem i-a format,  și până când nu m-am lovit de argumentele logice ale celor de dincolo de zid/graniță, nu m-am trezit la realitate. Îmi amintesc o discuție cu un coleg universitar din Polonia, la o vizită cu studenții în România, când eu am afirmat cu sinceritate, poezia de după Revoluție a celor ce au dus-o relativ bine în comunism, că ”Ceaușescu a lăsat în urmă și lucruri bune”. El m-a privit consternat și m-a întrebat serios cum ar fi arătat România azi, lăsată să se dezvolte în totalitate liber, fără limitele lui Ceaușescu? Oare nu ar fi realizat mult mai multe?

Amanți la malul mării

~ Căpşunăriţa ~ 23 comentarii

Am observat-o prima dată în sauna. Subțirică, frumos modelată, cu părul negru și sprâncenele bine arcuite în jurul ochilor de un verde deschis, mi-a zâmbit delicat cu buzele roz, ușor umflate. Era delicată și aranjată, chiar și în costum de baie, cum îi stă bine unei femei ce se respectă și promovează prin prisma feminității. Ușor trecuta de 30 de ani, dar cu carnea încă fragedă, s-a înfășurat cu finețe în prosopul pus deasupra bustului și prin mișcări precise, și-a scos slipul de pe ea. Mai apoi s-a întins calmă pe lemnul cald, relaxându-se sub lumina artificială a soarelui ce invada sauna tailandeză. Cu cartea în mână a zâmbit mulțumită de momentul în care se afla, fericită și recunoscătoare.

O admiram în tăcere când armonia ne-a fost bruiată de un el. Ușor trecut de 50, cu riduri fine în jurul ochilor, mâinile încrețite de vremuri și piele albină, a intrat intruziv în sauna, cu un prosop în jurul taliei. Un domn respectabil în cercurile lui de prieteni, primul îmbogățit din neamul lui polonez, neșcolit în ale manierelor, se bucura acum de o ea într-un hotel de cinci stele. O privea satisfăcut, încântat că încă poate, dar și recunoscător pastilelor albastre că-l ajutau să mențină aparențele. Sincer bucuroasă de prezența lui, a început să-i explice dinamica lămpilor din saună, principiile relaxării și filosofii de viață sănătoasă, în timp ce el inhala indiferent căldura din cămăruța din sticlă și lemn. Am cautat curioasă verigheta printre degetele lui mici și zbârcite de vreme, dar avuse tact să și-o scoată. Din dinamica lor am înțeles instant că sunt amanți, iar cearta de a doua zi de la micul dejun doar mi-a confirmat supoziția.

I-am găsit la masă. Ea frumoasă, în negru, îmbrăcată sportiv cu haine mulate și încălțăminte de marca, se bucura de masa dimineții, în timp cel el răspundea absent la mesaje.

”Trebuie sa le răspunzi chiar acum?”, s-a supărat ea fără impact. Furioasă la lipsa lui de atenție l-a școlit un pic în filosofia momentului, dorindu-și cu ardoare să prețuiască activ clipele numărate pe care le furaseră împreună în acest weekend la malul mării, ce se dorea romantic. A ascultat-o calm, inflexibil și i-a răspuns abrupt, printr-un monolog indescifrabil în zarva localului plin de familii gălăgioase și copii vorbăreți. Brutalitatea realității a fost suficientă ca să-i șteargă bucuria momentului, echilibrul emoțiilor și savoare gustului din minte. Cuvintele lui necioplite au avut un efect instant vizibil pe fata ei, schimonosită de durerea pierderii zen-ului. S-a ridicat cu delicatețe, a mers după o cafea, iar la întoarcere dinamica lor era deja transformată. I-am urmărit cu melancolie în timp ce-mi terminam masa. El s-a mai potolit cu telefonul, iar ea l-a luat pe al în mâni, ca să umple spatiile goale ale conversație lor ce-și pierduse spiritualitatea.

La mulți ani de ziua României

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Când m-am mutat eu în Polonia, în urmă cu mulți, mulți ani, erau puțini români pe aici, de obicei în familii mixte, care vorbeau ambele limbi și dintr-un sentiment național și dorință sinceră de a-și cunoaște conaționalii se întâlneau la ambasadă o dată sau de două ori pe an, de ziua României sau de întâi martie. În timpurile acelea, lucra acolo un consul foarte amabil, care primea oamenii sâmbăta, cu câteva ore înainte de întâlnirile anuale, așa că cei care locuiau mai departe de capitală, ne puteam bucuram de rezolvarea hârtiilor și de recepție, deopotrivă. Ambasada ținea pe vremuri recepțiile pentru români în clădirea destul de mare pe care o posedă de la statul polonez, pe Chopina 10  în centrul Varșoviei. La întâlnirile românilor se serveau vinuri și gustări românești, după discursurile mai lungi sau mai scurte, de obicei spuse cu limbaj de lemn în română, ale figurilor importante ce reprezentau țara pe teritoriu străin. Recepțiile erau camerale, câteodată artistice, plăcute, elegante, pentru oameni educați, integrați în societatea poloneză, interesați să păstreze în viața lor spiritul național românesc. Aceste întâlniri mi-au dat ocazia de a cunoște câțiva români valoroși, cu care întrețin și acum relații de prietenie. Le-am apreciat și am încercat să particip în fiecare an pentru că erau gura de aer, de normalitate, cultură și educație ce reflecta România pe care o cunoșteam și de care îmi era dor.

Timpurile s-au schimbat, s-au mai înmulțit români prin Polonia, consulii și ambasadorii au fost înlocuiți, iar de câțiva ani ambasada nu mai ține nici o recepție și în nici un caz nu rezolvă problemele românilor în weekend. De fapt, nici în timpul săptămânii nu prea, de când cu linia telefonică automata. În schimb, noii birocrații ai statului român sărbătoresc ziua națională în stil politic tradițional printr-o liturghie ortodoxă. Acest obicei dezamăgitor, ca să nu mai spun neadecvat, pentru că nu toți românii sunt ortodocși, a fost introdus de un ambasador de mult dus, dar care a reușit performanța de a șterge un lucru frumos și a-l înlocui cu o propagandă religioasă, urmată de o întâlnire la repezeală prin ceva cămăruțe neîncălzite de la biserică. Ultima dată când am fost la un astfel de eveniment în Varșovia întâlnirea propriu-zisă a durat 30 de minute, după care oamenii s-au dispersat în bisericuțe și au mers fiecare cu ai lor la câte o cafenea, dacă tot au ieșit din casă să-și vadă conaționalii. Și cum întâlniri la cafenele cu românii pe care îi cunosc putem organiza și local, am renunțat să mai merg la ambasadă.

Tăiatul frunzei la câini pe LinkedIn

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Mă uit la pozele de pe LinkedIn cu toți fomiștii din business și îmi dau seama ce mare rahat e toată chestia asta. Ca și pe Facebook-ul, pe LinkedIn e doar reclamă, simularea muncii, ca dincolo simularea fericirea. Sunt câțiva care chiar se promovează, dar sunt puțini și mici, căci oamenii cu adevărata putere de decizie, care chiar fac afacerile, nu se afișează pe LinkedIn. Puterea nu se afișează, ea se execută. În schimb, pe forumuri este plin de tăietori de frunze la câini ce-și simulează importanța în poze: uite-mă la conferința lui pește belit, la întâlnirea de la ambasada altei țări din Africa, la forumul despre nimicuri sau în poză cutărică. Toți incompetenții cu care am lucrat sunt mari barosani pe LinkedIn, cei mai activi și mai fotogenici. Pe cât de varză sunt în viața reală, pe atât de beton se trag în poză. Când ai mult timp liber și nu se prinde de tine munca, o poți freca la greu online și ai timp să te pozezi lângă realizările, de preferință ale altora.

Recunosc că și eu o mai ard boem câteodată pe la evenimente și întâlniri, și știind că, nimic nu iese de acolo, mă mai trag în poze simulând munca, ca să justific anumite deplasări neîntemeiate. Eu însă în loc de LinkedIn foloseam Instagram. Știu că sună bine să faci, să dregi, să mergi, să vorbești și să promovezi, mai ales când te vinzi pe tine și cumva tipele astea de la HR pun rău botul la treaba asta. Interesant că, atunci când trag din greu la jug și chiar fac chestii care chiar pot schimba traiectoria companiei, mediul online este ultimul loc în care  împărtășesc la ce lucrez.