Categorie: motivatie, inceput, schimbare

Pasaje

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Cu cât petrec mai mult timp construindu-mă emoțional pe mine, cu atât observ mai ușor cât de distruși sunt cei de lângă mine, cât de fragili și de afectați. Mi-e frică să le citesc în ochii, printre cuvinte și în gesturi durerea. Îmi este o frică teribilă că doare, că îi doare pe ei și că mă va durea și pe mine. Încerc să-i consolez, să nu le apăs punctele sensibile, să nu le de pansez rănile, dar în același timp vreau să-mi păstrez asertivitatea, integritatea și libertatea mea. Acest echilibru fragil între conștiința de sine pe de o parte și nesiguranța celorlalți pe de alta, este al naibii de greu de menținut, pentru că orice gest de-al meu de independență, orice gând al meu de libertate, orice decizie de-a mea de siguranță, este pentru ei un pas de împotrivire, un cuget de aroganță și un act ce le va provoca frustrare.

Durerea și frica oamenilor se citește cu claritate și ușurință în lucrurile mărunte. Sunt  cuvintele aruncate cu ură, printre rânduri, în spatele cărora depun efort și zel, sunt reacțiile impulsive, defensive și violentele cu care se apără de atacatorii de multe ori invizibili, ori e aroganța pe care o afișează ca să-i ținem pe ceilalți la distanță.

Nu sunt nici pe departe străină de aceste mecanisme de manifestare a durerii, aceste strigăte deghizate, pe care le-am strigat și eu de atâtea ori și atât de tare, până mi-au smintit din loc glasul, rămânând mută de durere și paralizată de frică. Am îmbrăcat și eu haine arogante, afișând o indiferență aparentă, ori o superficialitate falsă, deși în străfundul meu am rămas aceeași persoană minunată și fragilă pe care am încercat de atâtea ori să o ascund, fără de succes.

Abuzul, iar și din nou

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Am scris despre abuz și am să mai scriu. Este un subiect delicat, tabu, dureros, rușinos, neplăcut și greu de dezbătut, dar este prezent în viața noastră de zi cu zi, mișună prin casele și sufletele noastre, sub diferite forme, în cuvinte neatente, gesturi necugetate sau atingeri nedorite. Suntem în acest moment al omenirii și al dezvoltării noastre ca societate, în care avem cunoașterea necesară recunoașterii abuzului. Îl putem vedea clar, cu ochii eliberați de ochelarii indiferenței. Suntem la acea etapă a dezvoltării nostre individuale în care putem diseca abuzul, îl putem dezbate și avem puterea de-al corecta. Este o șansă fantastică atât pentru noi ca parte a unei societăți care se dorește mai bună, mai înțeleptă și mai corectă, cât și pentru noi ca indivizi, care ne dorim să fim mai educați, mai înțelepți și mai buni decât strămoșii noștri.

Abuzul este o boală pe care o ducem cu noi de generații, o proastă educație similară unei haine murdare pe care o preluăm din moși-strămoși și o purtăm fără să ne întrebăm dacă ni-se potrivește, ne ajută, ne facem bine sau ne place. O preluăm în tăcere, inconștient și-o dăm mai departe în același mod de nepăsare copiilor noștri.

Particularitatea ciudată a abuzului este că nu-i un fenomen neapărat vizibil, conștient și dureros, fiind mai des întâlnit în formele sale subtile, de finețe inconștientă, în care liniile de manevră ating deopotrivă coardele lipsei și ale răsplății, fiind greu de identificat și rușinos de acceptat.

Mi-ar plăcea să mă îndrăgostesc din nou

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Am privit piscinele dansatoare cu emoție în inimă, surprinzătoare lacrimi în ochi și melancolie. M-am uitat la apă, izvor al vieții, dansând în ritmuri romantice, intr-o splendoare de mișcare și lumină.

Eram la mii de km depărtare, în alt colț de lume cu fântâni dansatoare, o imitație fidelă a fântânilor pe care le-am urmărit împreună, mână de mână, inimă lângă inimă, pe continentul fericirii noastre, în țara în care eram doar un alt cuplu vesel și tot timpul bine dispus.

S-a terminat. Înțeleg și merg mai departe, dar melancolia și amintirea lui revin în sufletul meu în momente neașteptate. Mi-ar plăcea să mă îndrăgostesc din nou, să-mi fac noi amintiri și să admir fântânile dansatoare de mână cu altcineva. Un nou cineva, cu care să le văd și mai frumoase, pentru că voi fi doamna lui nu doar în anumite țări, ci pe tot globul :).

Smerenia

~ Căpşunăriţa ~ 27 comentarii

Profesional eu am o poziție de middle management. Sunt undeva în linia a doua, după directorul firmei și directori de departamente, fără oameni în directă subordine, dar cu departamente și oameni din alte departamente ce primesc sarcini de la mine, sarcini pe care eu trebuie să le schițez, să le comisionez, să le verific și să le evaluez. Strategic lucrez cu anumite piețe și direct cu clienții, dar după cum am mai spus, firma e poloneză și cu bugetul, și cu mentalitatea. De aceea trăiesc în scenariul clasic al firmelor poloneze, pe o poziție mult sub capacitatea mea, dar nu am unde să trag firma după mine, pentru că nici nu mă plătesc să fac asta și nici nu-mi cer asta, limitarăți de propriile lor posibilități. De ceva timp nu mai învăț nimic nou pe aici, decât tactici de manipulare și negociere de la clienți, la modul hard-core, când îmi trag câte o plasă, mai ales arabii, pe care am început să-i vânez deja eu. Lucrez foarte puțin cu Europa, unde am parte doar de firme din astea wannabe și mult prea puțin cu America, unde potențialul este mai mare, dar oferta nu-i ajustată. Încerc să o ajustez, dar merge anevoios, că nu toți au pe aici chef de muncă. Și cum ziceam, stau pe loc, punând umărul la schimbări minore pentru mine, cu impact major pentru sedentari.

De ceva mai mult timp îmi caut alt loc de muncă, în primul rând mai bine plătit, în al doilea rând pe o poziție mai complexă și de preferință într-o firmă mai mare, mai modernă, mai internațională. Nu mă grăbesc să schimb locul de muncă, cu orice preț, pentru că nu câștig rău raportat la unde locuiesc, călătoresc prin lume destul de des, am o poziție stabilă  în firmă și îmi pot face munca cu multă rupere și aceleași efecte. Vreau să schimb pentru că îmi doresc să câștig mai mult, ca să-mi îndeplinesc anumite planuri și vise, și pentru că vreau să mă dezvolt profesional și personal. Nu simt că mi-am atins potențialul și acesta este un moment corect să trec la următoare etapă de învățare.

Cu motivațiile de mai sus m-am tot dus la diverse interviuri în ultimul an. La început am avut o atitudine total greșită, nu am înțeles pozițiile la care aplicam și nu reușeam să mă conectez corect la oamenii ce stăteau în fața mea. Uitasem cum trebuie să mă vând și aplicând la poziții superioare, nu știam din ce poziție negociez. M-am reevaluat și am început să bifez interviurile cu brio la ceea ce ofeream eu, dar nu și la ceea ce ceream. Pentru că, ceream prea puțin. La un interviu chiar mi-au râs ăia în față că, doar atât vreau, dar s-au plâns ca niște curve ieftine când le-am zis că mașina e obligatorie în pachet. Patroni polonezi. A urmat ajustarea cerințelor și a modului lor de prezentare, pentru că dacă nu eram eu convinsă că merit de 3x mai mult decât fac acum, nu aveam cum să-i conving pe alții să-mi dea banii ăștia.

Acum sunt în faza de smerenie. Am bifat interviul, am cerut banii și acum urmează proba de foc, care să stabilească dacă sunt suficient de bună, matură și înțeleptă, ca să mă alătur lor. Și … m-a lovit umilința. Nu-i un sentiment pe care-l experimentez prea des, printre altele si datorita faptului că stau de ceva timp în mediul meu, explorat, analizat și dobândit deja. M-a lovit și frica, realizând așteptările (milioanele ce trebuie făcute), povara (oamenii care trebuie coordonați), responsabilitatea (de a nu dezamăgi) și proba (convingerea mea si a celorlalți că merit acel loc). Peste astea am turnat lipsa mea de experiență și cunoaștere în domeniul respectiv (căci schimb domeniul), care sunt normale atunci când se fac lucruri noi și care se compensează cu entuziasm. Entuziasmul în cazul meu este puțin terfelit, după ce m-am entuziasmat deja prea mult și prea în vând la locul de muncă, curent. O parte din îndoiala mea se datorează și mediului căruia vreau să aparțin, practic trecând de la o poziție de middle management la una de top management. Știu că oamenii nu sunt extraordinar de inteligenți în top management, dar nu-i chiar așa ușor să aderi la clubul lor.

Relația abuzivă de succes (abuzul psihic II)

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Am scris acest text despre abuz cu mult timp în urmă. Era mai ironic și mai amuzant. L-am păstrat ca să mai lucrez pe el, doar că între timp sentimentele mele față de abuz s-au schimbat, trecând de la ironie la tăcere. Am schimbat textul de câteva ori, făcându-l tot mai sumbru, mai real, mai fără consistență, o traiectorie pe care a luat-o în funcție de modul în care mă raportam eu la abuz.

***

Sunt câteva reguli de bază pentru a dezvolta și întreține o relație abuzivă de succes, reguli nescrise și foarte neclare pentru victime, dar cărări existențiale de urmat pentru abuzatori. Se zice că în relațiile abuzive jumătate din contribuție o are victima, ceea ce este adevărat, pentru că victima refuză să-și recunoască poziția, chiar și atunci când semnele sunt înșirate în fața ei. Ea refuză să admită durerosul adevăr și postura reală în care se află, pentru că schimbarea ar fi prea mare, prea complicată și câteodată prea nefavorabilă pe termen scurt. Mai sunt și victime care nu văd semnele, nu le percep și nici nu vine nimeni din afară să le spună că, modul în care trăiesc, este incorect față de ele. Pentru ele am scris mai jos cum arată semnele, într-un mod ușor ironic, al absurdului privit prin ochii unei victime. E scris de la feminin la masculin, dar asta nu înseamnă că, victimele abuzului sunt doar femei și că bărbații sunt întotdeauna abuzatori. Abuzul nu ține de sex și nici de rolul social preluat prin căsătorie.

  1. Dorințele, aspirațiile sau visurile tale – sunt corecte, daca sunt aceleași cu ale persoanei de lângă tine, cu viziunea lui despre cea ce vrei tu de la viața ta, de la munca pe care o prestezi și copii pe care îi educi. Pentru că așteptările tale trebuie să coincidă cu ale jumătății, iar dacă ceva este diferit, ar fi bine să-ți schimbi punctul de vedere și asta cât mai repede. Ai greșit cumva drumul și vrei altceva, speri ceva diferit sau îți imaginezi ceva ce nu era în planul jumătății tale? Fii pe pace, acesta te va informa direct și imediat să-ți iei gândul, căci este ori imposibil, ori inutil, ori ilogic. Daca nu te descurajează cu atitudinea de respingere și încă te mănâncă în cur, atunci jumătatea trece la planul doi, unde te ia cu zăhărelul și îți demonstrează pas cu pas, mai ales încurcându-te în detalii, cum nu ai pentru ce să-ți dorești ceva absurd, așa că mai bine îți redresezi părerea și renunți la ce voiai. În varianta că, printr-un miracol al sorți și multe mătănii la biserică, ai reușit cumva să obții ceea ce doreai tu, fii pe pace că, jumătatea o sa te terfelească bine de tot, ca să nu te poți bucura de succes, fără să-ți plângi în pumni nervii de vină, frustrare și un sentiment puternic că ai dezamăgit. Asta doar ca să își ții minte faptele pe viitor.
  2. Dreptatea – e întotdeauna și de fiecare dată de partea lui. Asta e regula de aur: jumătatea niciodată nu greșește! Iar, daca nu ai înțeles această regulă, atunci trebui să admiți de fiecare data că, celălalt are în toate situațiile argumente temeinice și tu nu, deci are dreptate. Și dacă, cumva iți trece prin mintea ta naivă că vrei să-i demonstrezi că se înșală (rare excepții, dar poate în ziua aia te-ai dat de trei ori peste cap, te-a lovit trifoiul cu patru foi sau te-a molipsit spontaneitatea), își garantez că, jumătatea nu o să admită că s-a înșelat, iar textul pe care maxim îl primești este că, tu vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva, dar nu însemna ca e cea mai bună.
  3. Controlul – asupra ta, a timpului tău, a relațiilor cu alții sau chiar al modului în care te prezinți sau te îmbraci. Verificări intense și telefoane insistente, dacă nu ai ajuns la ora la care aștepta și unde aștepta, sunt doar parte din programul de rutină. Dacă întârzii și îl suni că ești în trafic, el te întreabă unde e traficul, căci el se așteptă să-ți știe fiecare mișcare, bineînțeles din grijă pentru tine și bunăstarea ta, dar mai ales a lui. El va veni mereu cu sugestii, binevoitoare și insistente cum să-ți petreci timpul și cu cine, iar dacă vei refuza se va aștepta să argumentezi, căci sugestiile sunt și obligații, dar mai puțin evidente. Desigur că toți prietenii tăi pe care el nu-i place sunt mai devreme sau mai târziu persoane care trebuie îndepărtate, căci binele ți-l vrea doar el. Iar dacă, cumva ai prietenii tăi în vizită, iar el nu-i prieten cu ei, fii sigur că o să-i ignore, ba chiar o să le semnalizeze că sunt nedoriți. A, și să nu uităm cum te îmbraci și cum te prezinți. Poți să fii ruptă din soare, mai ales că lui îi place că ești, dar tot va găsi câteva defecte pe care să ți-le sublinieze, doar ca să nu ți-o iei în cap, că ce formidabilă ești. Poți să arați impecabil și o să-ți arate mândru o scamă pe mânecă. Nu, nu o să o ia el de acolo, doar o să-ți arată că-i acolo.
  4. Vinovăția – clar că, te face sa te simți vinovată de fiecare data când te simți bine fără el, iar dacă accidental nu-i prin preajmă, are grijă să ți-o încasezi când te întorci acasă. Acolo te așteptă ceaiul, ca pe vremea adolescentei, când stăteai peste program la discoteca si te așteptau părinții cu făcălețul, așa te așteaptă acum jumătatea cu scandalul, amenințările și textele pictate bine cu vină.
  5. Spovedania – sau actul prin care trebuie să i-te destăinui in cel mai mic detaliu, să îi dezvălui toate secretele tale, mai ales cele mai intime, in timp ce el nu iți divulga nimic, ca și popa care tace în timp ce tu bagi mare – te descoase din cap pana in picioare, îți pune cele mai ciudate si mai inexplicabile întrebări, te întreabă de două ori și cere mereu detalii. Cumva totul e mereu despre tine, despre ce faci tu, mai ales când nu ești cu el. El trebuie să-ți știe programul, cu cine te-ai văzut, ce ați vorbit, ce crezi, ce vrei și ce speri și mai ales, ce păcate ai comis.
  6. Opiniile tale sunt de fapt opiniile lui – la început te convinge de buna voie, te educa si te învață, că doar jumătatea ta este auto puternică. Pe scurt te manipulează pana gândești la fel, chiar si in situațiile in care nu te simți confortabil, el e acolo sa te asigure ca ești pe calea cea buna. Iți repeta ca voi vedeți lucrurile altfel decât restul lumii si te răsplătește pe deplin pentru viziunea ta, aliniata la a lui, subliniindu-ți ca de aia te-a ales pe tine, pentru cum gândești tu, doar ca nu mai ești tu de mult, ești copia lui. Nu te conformezi? Îți aplică regula 4!
  7. Individualitatea – este inexistentă, pentru că țelul lui este să-ți inducă ideea că fără el ești neputincioasă, incompletă, inutilă, un fel de nimeni, luat sub aripa lui ocrotitoare. La început el te alege pentru individualitatea ta, pentru creativitatea si naturalețea pe care el nu le poseda, pentru puterea ta, căci reprezinți o provocare, ca mai apoi să distrugă pas cu pas, cărămida cu cărămida tot ce reprezinți. La început controlul este servit sub forma unui ajutor, lasă-mă pe mine, că mă pricep mai bine și am să te ajut, iar mai apoi iți ia responsabilitățile principale, ca să te facă dependentă. În timp te taie de la tot, orice decizie sau informație vitală, înlocuindu-te cu el. Nici numele nu ți-l mai trece în documentele unde îl poate înlocui cu al lui, tratându-te ca un fel de proprietate, pe care el o posedă.
  8. Victimizarea – este specialitatea abuzatorului. Bineînțeles că tu ești sursa tuturor nefericirilor lui, îl faci să-și iasă din fire, îl enervezi, îl stresezi, se îngrijorează pentru tine, pentru că orice căcat se întâmplă din vina ta, dar el te accepta si te iubește si vrea sa fie cu tine, deși tu ești a dracu, si rea, si neorganizata, si prea mămoasa, si prea visătoare si prea si nu prea, tot ce vrei. Și cum să nu te simți vinovată, când ți-se spune regulat ca ești naspa? Dar, el mărinimosul îți face favoarea că-i lângă tine și așa nașpa cum ești tu. Deși, dacă îl întrebi vreodată, umilă și plânsă, dintr-un impuls de claritate, de ce mai stai cu mine dacă sunt o așa mare dezamăgire pentru tine, el zice că te iubește. Te iubește defectă, plină de vină și te acceptă și dacă îl faci nefericit.
  9. Succesul tău – îl datorezi lui. Pentru oricine ești, orice ai realizat, orice ai făcut, chiar și un ciorap croșetat de mâinile tale exclusiv, totul este datorită lui. Îți înrămează mintal ideea că ai ajuns oricine ești datorită lui exclusiv, căci fără de el te-ar fi mâncat porcii și nu ai fi realizat nimic în viața, nici măcar nu te-ai fi născut probabil. Nu contează munca pe care ai investit-o tu direct în orice, căci sigur nu ai fi făcut lucrul acela fără să fie el undeva în peisaj. Așa că ar fi bine să-i fii recunoscătoare toată viața asta și pe cealaltă, că numai datorită lui, valorezi mai mult decât un scuipat.
  10. Umilința – este ceva ce ți-se servește regulat, la intervale de surpriză, mai ales atunci când te simți bine și ești în centrul atenției. Când alții te admiră sau te complimentează, este un moment excelent ca el să te umilească printr-un gest sau cuvânt înjositor.

Indisponibilitatea (IV) – standardele

~ Căpşunăriţa ~ 55 comentarii

Am fost dintotdeauna indisponibilă. De când mă știu în mine a existat nevoia de a fi liberă, de a judeca, de a alege și a trăi individual, de a mă exprima și de a construi pentru mine, prin puterile mele și conform gusturilor mele. În relații nu am fost niciodată aliniată cu tot sufletul, în mod altruist, păstrând cu mine mereu o notă egoistă, ce ieșea la suprafață în cele mai neașteptate momente, spre durerea jumătății mele. Când am conștientizat nota egoistă am lăsat-o, din teama că cel de lângă mine mă va trage în piept la un moment dat, mă va înșela sau răni, iar egoismul meu selectiv era arma mea de răzbunare.

Teama mea venea din faptul că nu știam cum să-mi definesc așteptările și să-mi pun corect standarde. Așteptările mele nu se potriveau de fel cu cele ale vremii, cu ale mediului, ale partenerilor pe care îi aveam, eu dorindu-mi mult mai mult decât le permitea lor imaginația să lucreze, așa că am renunțat să-mi pun standard, mergând cu valul și construindu-i indisponibilitatea. Nici unul nu era oricum suficient de bun, deci ce rost are să-l mai pun în temă care sunt așteptările mele, că oricum nu le poate îndeplini?

Nu m-am văzut niciodată măritată conform așteptărilor sociale, nu m-am visat vreodată în rochie de mireasă și nici nu mi-am plănuit nunta în detaliu, ci am lăsat pe alții să o facă. Gândindu-mă la viitor, încă din tinerețe m-am văzut căsătorită din conveniență, cu un partener de ”afaceri sociale comune”, mai degrabă decât un soț, căruia să-i fiu soție cu responsabilitățile și așteptările de rigoare. Îmi era teamă de rolul de femeie și mi-se potrivea prea bine rolul de fetiță, pe care îl stăpâneam cu stil și fără sârguință. Eram Lolita și îmi plăcea atenția, la care nu eram dispusă să renunț pentru ceva mai mult. A fi femeie era pentru mine sinonim cu plictiseala, responsabilitatea și orice altceva ar mai veni negativ la pachet. Eu nu îmi doream să fiu femeie și nu am căutat niciodată un bărbat.

Atunci când a apărut elementul căsătoriei am fost nu doar indisponibilă, dar și nechibzuita în această privință. În loc să-mi fac un plan al meu, chiar dacă alegeam pe baza convenienței, am ales să joc cartea ignoranței și am mers după planul altuia, doar ca să muncesc ulterior ani la reparat greșeala. Am ales în modul acesta pentru că nu aveam standarde, iar în momentul în care o parte din așteptări mi-au fost împlinite, nu am mai avut argumente contradictorii și nici standarde prin filtrul cărora să le trec.

Am ieșit la fel de indisponibilă din căsătorie, după cum am intrat, doar cu răbdarea consumată și nervii tocați. Voiam de mult să divorțez, din primul an de căsătorie, când mi-am dat seama că nu-i el. Nu era bărbatul cu care îmi doream să fiu, pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care să am chimia și simbioza necesară unei căsătorii, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitatea, dar nu era compatibilitatea! Doar că, atunci când ești măritată cu alai și două nunți, nu ți-se pare că-i chiar atât de simplu să pleci. Așa că, m-am înhămat la o relație de 10 ani, plină de compromisuri și cu responsabilitatea unui copil, doar ca să realizez că trebuie să redresez greșeala. A costat și încă costă, dar este prețul libertății, care-i neprețuită.

Când ieși în lume, mai ales după relație grea și apăsătoare, numai de o altă relație serioasă și complicată nu ai chef. Și totuși, nu vrei să renunți la o anumită intimitate, pe care numai relațiile o  pot oferi, iar aici nu mă refer la sex.

Ieșită în lume, am reluând ciclul de unde l-am lăsat, cu așteptări nedefinite, fără standarde și indisponibilă. A trebui să rup ciclul și atâta tot. Simplu, greu și pe alocuri neplăcut de realizat, după modelul doi pași înainte și unul înapoi.

Momentan sunt în faza de definit a așteptărilor și spre deosebire de situațiile anterioare îmi las mintea să zboare pentru că lumea e casa mea, iar viața asta este singura pe care o am. Iar, dacă eu sunt în stare să mut munții din loc, nu mă voi mulțumi vreodată cu o persoană care se va plânge de dureri de șale. În spatele așteptărilor se construiesc pas cu pas standardele, iar cu ele cad zidurile indisponibilității mele. Pentru că, dacă alții vor trebui să se alinieze așteptărilor mele, va trebui să fiu și eu gata să mă aliniez la ale lor.

Indisponibilitatea (III) – efortul

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Când mi-am recunoscut indisponibilitatea, am acceptat că nu are rost să ies la întâlniri până nu-mi pun eu treburile mele în ordine. Era doar o pierdere de vreme pentru că eu ieșeam de fapt la întâlniri, doar pentru a mă convinge de ceea ce voiam să mă conving și anume că, nici un tip nu-i suficient de bun pentru mine. Și cum nu-s eu vreo rază ruptă din soare, era clar că alegerea mea în privința bărbaților era greșită, iar eu mă orientam spre ceea ce de fapt nu-mi doream, în loc să merg spre ceea ce îmi trebuia  și care bineînțeles nu era clar definit în mintea mea.

Primul pas a fost definirea a ceea ce îmi trebuia, pentru că eu sub umbrela ”căutării unui tip mișto pentru o relație”, căutam de fapt un tip foarte mișto pentru o relație de natură sexuală, fără obligații sau strings attached. Eram mai indisponibilă pentru o relație complexă, decât baba cloanța pentru tratament de înfrumusețare și gesturi altruiste. Și peste toate astea, nu voiam să-mi recunosc adevărul, deși mi-se prezenta la frumos pe tavă, în diferite circumstanțe. Cândva Paweł (proful de sport) mi-a reproșat că eu vreau doar sex. Am protestat, doar ca să-i demonstrez ulterior că are dreptate. Voiam doar sex in general, dar si cam atât de la el in particular. După ce mi-a trecut mânia, a trebui să recunosc că așa a fost de la început, și mai mult de două pizza pe banii mei nu eram dispusă să investesc în relația cu el. Până și a-i fierbe doua ouă era prea obositor pentru mine, așa că i-am servit pizza rămasă de seara și la micul-dejun.

Eram indisponibilă de când ieșisem din căsătorie, deși în mod paradoxal ieșisem ca să-mi mai acord o șansă. Voiam de mult sa divorțez, din primul an de căsătorie, când mi-am dat seama că nu-i el, nu-i tipul cu care vreau să fiu și pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care pot să am o anumită chimie și o simbioză, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitate, dar nu era compatibilitatea! Doar că, atunci când ești măritată cu alai și două nunți, nu-i chiar atât de simplu să pleci. Iar când pleci, numai de o relație serioasă și complexă nu ai chef. Și totuși, nu vrei să renunți la o anumită intimitate, pe care numai relațiile o  pot oferi și primi, iar aici nu mă refer la sex.

In acest context, relația cu amantul mi s-a potrivit ca o mănușă. Pentru că, cerea investiția minimă din partea mea, care era maxima pe care o puteam oferi, oferind minimum din partea lui, maximul pe care îl avea disponibil. Treburile s-au stricat când ne-am îndrăgostit și pe de o parte eu am dorit mai mult, dar fără să ofer la schimb anumite sacrificii care nu îmi conveneau. Iar el, degeaba s-a îndrăgostit, pentru ca era dispus sa ofere doar parțial, iar dacă ar fi fost sa ofere mai mult, cerea să primească înainte.

Așa că, în loc să continui ciclul de căutare a oamenilor parțial disponibili pentru o indisponibilă, am făcut pauză. Am vrut să-mi accept indisponibilitatea, să o explorez, să o analizez și să o corectez, căci, cu siguranță o purtam cu mult înainte de căsătorie cu mine.

Indisponibilitatea (II) – postul

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Am început ”postul” după vacanța din august, când era clar că trebuia să mi-l scot din circuit pe amantul meu cu nevasta, indiferent cât de dureros ar fi și oricât efort ar necesita. Nu voiam să renunț conveniența pe care mi-o oferea, dar știam că vreau mai mult pe termen lung. De la el? Greu de spus. Pe de o parte da, pe de alta nu. De la altcineva? Poate. Oricum nu îmi convenea situația. Încetase sa mai fie amuzant. Deci, trebuia să schimb ceva.

Multă lume, mai ales femei, mi-a dat sfatul de a sta singură, eu cu mine, pentru că îmi va fi o experință benefică. La început le-am ras in fata, ca mai apoi sa ma gândesc mai serios la ceea ce îmi spun. Nu mai fusesem singură, adică neimplicată în nici un tip de relație din liceu. De atunci am trecut dintr-o relație în alta sau chiar am avut mai multe relații în paralel, fără sa ma intereseze viata pe cont propriu ori vindecarea rănilor, pentru a nu merge mai departe șchiopătând. Când ești într-o relație, este foarte ușor să treci în alta, pentru că urmezi neajunsurile, alegându-ți de fapt un partener foarte similar, dar care la prima vedere face niște chestii diferit.

Trebuia să trag linie. Sa opresc ciclul. Dar cum? Ii scriam foarte rar amantului, îl si blocasem de câteva ori (ca sa îl deblochez după aia), mergeam la întâlniri, ieșeam, eram curtata, dar nu se lega nimic. La un moment dat, a trebuit sa-mi recunosc inevitabil si anume ca, toți oamenii pe care eu ii cautam, aveau un lucru in comun, îmi aminteau de el in vreun fel. Cautam dublura lui disponibila, care nu exista.

Am început sa iau in serios sfatul de a petrece timp singură si am întrebat-o pe terapeută ce mă sfătuiește. Nu aveam un țel cât să stau fără partener sau sex, iar când ea mi-a zis minim de 6 luni mi-am dat ochii peste cap, crezând că glumește. M-am răzvrătit pe loc. Adică, tocmai ce ieșisem dintr-o relație de peste zece ani foarte nesatisfăcută, si emoțional și sexual.

-De ce sa merg iar acolo, am întrebat, pentru ca, in mintea mea statul singura cu asta rezona.

-Dar nu mergi iar acolo. Mergi înainte, mi-a răspuns ea calma.

In răzvrătirea mea se simțea rezistența la schimbare, pentru ca voiam să-mi continui stadiul adolescentin. Cum sa renunț la sex sase luni? Mi-se părea un păcat capital.

-Atunci nici n-ai să întâlnești pe cineva, mi-a spus ea calmă. Pentru că ești indisponibilă.

Indisponibilitatea (I) – primele semne

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii

Prin toamnă, când mi s-a scufundat barca de salvare, de care mă agățam cu dinții, dar pe care o și uram, pentru că nu era corabia frumoasă și mare pe care mi-o doream, am rămas să înot singură în apă. Trăiam pe cont propriu de trei ani, eram divorțată de peste un an și îndrăgostită lulea de un bărbat însurat. În timpul liber îmi pierdeam vremea pe la întâlniri, cu diverși tipi, nepotriviți și neinteresanți, cu care mă vedeam doar ca să-mi confirm că sunt dorită, că sunt atractivă, frumoasă și bună de băgat în pat, paturi în care mai intram câteodată, în funcție de libido.

Emoțional eram indisponibilă. Purtam cu mine povara unei relații foarte lungi și nesatisfăcătoare, complexă, abuzivă, din care au rezultat responsabilități și care îmi crease carențe comportamentale.

Am ieșit din căsătorie printre altele cu mai multe chestiuni prost echilibrate în mintea mea, la care nu mă raportam corect, deși eu aveam impresia că, știu cum să mă raportez. Am pășit în noua mea realiate fără să știu prea bine ce-mi doresc și făcând ceea ce în mod natural, observ că multe femei fac. Mi-am găsit un nou partener cu care să-l înlocuiesc pe fostul soț, trecând organic dintr-o relație în alta. Cu noul partener am început să-mi caut o casă, pentru că eu stăteam la casă cu soțul, deși casa presupune o anumita investiție de timp, pe care mie nu îmi prea convenea de fapt, să o fac. Si nici lui, dar el spera sa-l ajute părinții. Am realizat rapid ca, reluam planurile din căsătorie de unde le lăsasem, cu bune și cu mai puțin bune. La un moment dat, după câteva discuții legate de așteptările noastre de la viață și câteva întrevederi cu familia lui, mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă, și că sunt pe cale să sar din lac în puț. Așa că, am tras frâna de mână și am trecut la o relație care mi-se potrivea mult mai bine în contextul respectiv, aceea cu un bărbat parțial disponibil. Nu prestasem ca amantă până atunci și nu știam prea bine regulile jocului, așa că l-am lăsat pe el să conducă ostilitățile and I enjoyed the ride, asta până când ride-ul ăla a devenit tot mai complicat. Știam că nu e forma corectă de relație pentru mine, la egalitate cu conveniența pe care mi-o oferea, și tot am încercat prin trucurile obișnuite să ies din ea, doar că nu dădeau rezultate. Eram prea încăpățânată ca să-mi admit că, doar o pauză serioasă la capitolul amoros, mi-ar putea oferi o nouă perspectivă. Era cazul ca, după douăzeci de ani în care fusesem permanent în relații cu alții, să fiu în sfârșit și într-o relație și cu mine.

Percepții

~ Căpşunăriţa ~ 38 comentarii

Blogul acesta este un exercițiu de scriere, dar și un loc terapeutic, in care îmi povestesc experiențele, gândurile, pățaniile sau părerile. Încerc sa fiu sinceră si să mă cenzurez cât mai puțin, admițând, nu de fiecare dată cu plăcere, adevăruri dureroase, greșeli prostești și repetitive, ori fapte rușinoase. Nu aș spune ca iau de cele mai multe ori, cele mai bune decizii, ori ca viața mea e cea mai fantastică, minunată sau cutezătoare, că nu am momente de plictiseală, îndoială sau pur și simplu lene, dar sunt cu siguranța una dintre cele mai originale persoane pe care le cunosc. Nu mi-se pare că ceea ce trăiesc e deosebit de interesant, deși admit că am evoluat mult. In viata de zi cu zi, fac tot posibilul să-mi diversific experiențele, să-mi îmbunătățesc cunoașterea, gândirea, să-mi fac viata atractivă pentru mine, oferindu-mi activitățile și lucrurile la care am visat, pe care mi le doresc și care eu le consider importante.

Eu, dintotdeauna am fost mai diferită având curajul să ies din mulțime și să gândesc altfel, să spun ceea ce-mi trece prin cap, să-mi pun întrebări și să admit neplăceri. Pentru mine raționalitatea gândirii tronând orânduirii sociale, regulilor sau cutumelor. Eu am ales mereu să-mi trăiesc emoțiile, hrănindu-mă cu ele în mod abuziv, câteodată prea intens, ca mai apoi să le disec logic, trăgându-le prin roata analizei fără de milă și cu rușinea la vedere, ca mai apoi să le pot dispersa mai ușor.

De când am început sa scriu aici, m-a preocupat mereu faptul ca poate mă expun prea mult, că sunt prea directa sau că, povestesc prea deschis din ceea ce fac și gândesc. Expunerea privată încă se asociază în mintea mea cu un sentiment de jenă, pe care l-am dobândit în copilărie, față de afișarea intimității, dar și un sentiment de frică, pe care l-am dobândit în adolescență, față de semeni. Când alții îți cunosc intimitatea, devii vulnerabil, indiferent de cât ești de detașat și independent, pentru ca ura și jignirile deranjează, pe oricine și pe fiecare. Pentru că după colț, va fi întotdeauna cineva care să-ți fută una, când te aștepți mai puțin. Sau poate am doar eu paranoia asta, pe care am dobândit-o cândva, pe vremuri, undeva, prin ceva experiențe, pe care nu am reușit să le înțeleg încă, ca să pot scăpa de ele.

În mod ciudat, preocupările mele de scriitor că îmi expun prea public viața reală, au un feedback total opus in mintea unor cititori de-ai mei, care cred că fabulez. Am fost acuzată de câteva ori că îmi construiesc o imagine despre mine, ce pare foarte atrăgătoare și că, poate nu mă ridic în realitate la nivelul așteptărilor. Blogul acesta e anonim tocmai pentru ca e o reflexie cât mai exactă a gândurilor mele oneste, căci în mod normal nu merg lejera pe stradă și le spun oamenilor ce cred eu despre ei și viață, deși mai am câteodată darul sincerității, în special în momentele când nu mi-se cere asta. Am opinii puternice, cu personalitate cum s-ar zice, și sunt elogiată, invidiată, fascinantă sau enervantă, de multe ori concentrată doar pe mine și în viața de zi cu zi. Nu trec neobservată, asta cu siguranță, deși am momente în care sunt foarte naivă ori inocentă. Încă mă descopăr și nu am ajuns nici măcar într-un punct de echilibru, deși știu că nu-i prea departe. Mă preocupă cum mă văd alții și m-a preocupat mereu, dar cu trecerea timpului tot mai puțin, realizând că nu mai vreau să știu, ori să cunosc opinii negative despre mine. De aceea, prefer ca cei care cred că fabulez cu talent și din imaginație, să creadă asta. Nu e nici rolul meu și nici țelul meu să-i conving de contrariu. Fiecare e liber să creadă și să aleagă după propria lui putere.