Categorie: motivatie, inceput, schimbare

Rani deschise

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Mi-am dat seama de ceea ce fac, cand i-am trimis fostului sot un email plin de ura. Poate ca il merita, sau poate ca nu. Poate ca, nu-i chiar demonul descris de mine si multe din cuvintele pline de ura, pe care i le-am transmis, sunt frustrarile mele, pentru o relatie de mult incheiata, a carei umbra inca ma bantuie. Poate ca-i un psihopat, ca multi altii, dar toti ducem cu noi un bagaj emotional, pe care il aratam celorlalti intr-o mai mare sau mica masura. Ma intreaba cei din jur, cum poate fi atat de rau acum, cand a fost atat de bine atunci. In primul rand ca nu a fost atat de bine atunci, atunci candva a fost relativ bine si un pic prea vopsit in roz de imaginatia mea. Si in al doilea rand, acum nu e atat de rau, ci doar neplacut si un pic mai negru, pictat de mine.

Duc cu mine multe resentimente pentru nemplinirile sufletesti, si asta e unul dintre ele, care ma apasa si ma doare, ca o rana deschisa. Pe care eu nu vreau sa o inchid, cu care eu nu vreau sa fac pace, asteptand inutil o compensare, pentru durere ce mi-a fost pricinuita. Doar ca compensarea nu va veni niciodata si e doar alegerea mea, daca vreau sa mentin rana deschisa sau prefer sa o inchid.

– Prefer sa o inchid, striga copilul din mine, doritor sa merga mai departe, sa exploreze alte lumi, sa fuga de durere, sa scape de confruntare si de acceptarea faptului ca lumea e nedreapta.

– O vreau deschisa, porunceste autoritara femeia din mine, ranita in orgoliu si amorul propriu. Vrea razbunare, simtindu-se trasa pe sfoara, pacalita si inselata.

In vartejul asta de sentimente, incapabila sa decid rational sau emotional, las lucrurile sa se intample, raspunzand instinctiv la situatii, cateodata animalic, alte ori cu emaptie, in functie de sentimentele, care ma domina pe moment. Singurul lucru pe care il fac e sa ma indepartez de problema, cu o strategie excelenta de evitare, sperand ca intr-o zi sa se rezolve de la sine.

Dar nu se va rezolva si din toata indecizia asta, doar fiica-mea va avea de suferit, fiind prinsa la mijloc. Si mai e o problema, caci dupa multe incercari in diverse directii, nu am nici cea mai vaga ideea cum o pot rezolva. Mi-e imposibil sa vad rezolvarea, care cel mai probabil se afla chiar in fata mea.

Viața

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

La 10 seara, după ce am pus-o pe fiică-mea la culcare, și când ma pregăteam sa mai bag un film, din ciclul „weekendul in care nu am făcut nimic”, mi-am amintit ca mi-au rămas cauciucurile proaspăt schimbate in mașină. Și, vizualizându-le acolo pe bancheta din spate, mi-am tras pe mine niște pantaloni și un tricou, și am fost jos rapid. Am luat unul in stânga, altul in drepta și am băgat frumos cinci etaje, ca și așa nu am mai fost la sala de o săptămână. Ciudat cum le-am coborât câte unul și le-am urcat câte două, dar asta e efectul adrenalinei.

Când le caram, mi-am dat seama ca ar fi cazul sa ma mut. Nu o sa car cauciucuri la bătrânețe până la etajul cinci, deși mi-am creat un centru de confort aici, cu care m-am obișnuit, poate chiar prea mult. E timpul pentru o schimbare, dar cumva mai vreau inca sa o aman, ca un adolescent ce refuza sa devină om mare.

Noi rezolutii

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Am decis sa ma concentrez pe alte lucruri, decat sentimentele pe care le port sau nu pentru un domn anume, insurat. Cumva partea asta sentimentala imi manaca prea multa energie, pe care prefer sa o investec in ceva mult mai eficient, cum ar fi sa fac bani, sa invat sa conduc o  motocicleta si sa-mi „fac” o casa. Da, e cam nasol sa mergi la drum de unu singur mai ales cand, majoritatea are pe cineva, cu care sa isi imparta viata, care sa le dea o imbratisare la momentul potrivit sau un futai la nevoie. Insa, persoana aceea „de acasa” vine la pachet si cu multe asteptari, nervi si multe sechele, mai ales dupa o varsta. Si cel mai grav e ca, cel putin mie imi consuma mai multa energie, decat iti da. Sau poate ca am ajuns eu la punctul in care accept ca trebuie sa merg mai departe singura, si nu ma mai deranjeaza lucrul asta.

Nu stiu cat ma va tine noul meu aranjament, dar din cand in cand mai trebuie omul sa faca si curat. Asta nu insemna ca o sa stau pe sec, ci pur si simplu ca o sa ma concentrez in relatii pe minimul de investitie posibil si fara vise erotice de termen lung.

Agresivitatea

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Nu sunt eu tocmai Zen, dar de când am divorțat și m-am distanțat considerabil de fostul sot, in viața mea e mult mai putina agresivitate, verbala și psihica. Nu mai zboară blidele și nici ușile nu mai sunt trântite, dar mai presuse de toate, nu mai exista atât critica in jurul meu, urlete si un ton imperativ. In locul agresivității, s-a instalat o detașare, care îmi permite sa observ, ce se întâmpla, sa aud ce spun altii și mai ales sa recunosc agresivitatea din ei.

Agresivitate din trafic, mai mult a bicicliștilor decât a șoferilor, care te clanaoneaza și te înjură ca nu te pot depăși sau dacă cumva îndrăznești sa mergi pe mijlocul pistei (se mai întâmpla).

Agresivitate de la munca, când abonatii greșelilor, ce stau zilnic cu capul plecat, îl ridica cu plăcere când greșesc alții, ca sa-și răzbune lipsa de competentă.

Agresivitatea relațiilor, care nici nu au început, in care un el de-abia in faza incipienta, revarsă un val de critici deplasate, pe un ton ridicat, ca sa își ascundă impotenta intelectuala.

L-a început te preocupi de ei, te gândești ca poate nu ar trebui sa mergi flexata pe bicicle, ca strictețea se impune și aici. Apoi, le spui celor de la munca, ca te deranjează tonul și atitudinea, ca sa treci greutatea pe ei. Iar la final, te impui in fața celor care îți servesc agresiune in viața privată, trasând clar limitele tolerantelor tale. Pentru ca punctul asta doare cel mai tare, e cel mai nevralgic și mai apăsător. Dacă ai lângă tine o persoana agresiva, vei prelua agresivitatea ei, și ți-se duce pe pula tot zenul, pentru totdeauna.

Imbufnarea, bosumflatii si nemultumitii

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Imbufnarea e arma prostului, ne tot zicea taica-meu in copilarie. In general, nu am fost un copil prea imbufnat, insa am avut momentele mele de razvratire, cand de obicei, refuzam sa mananc sau sa particip la niste activitati placute, ofticata pe ceva anume, ce parea important in momentul respectiv. Am renuntat rapid la imbufnare dupa ce, am trecut la viata pe cont propriu, si cand nu mai aveam cui sa-i trezesc emotii cu imbufnarea mea. Intre timp, am si uitat de imbufnare, fiica-mea ne avand aere din astea. Am experimentat insa in weekend imbufnarea, cu musafirii mei berlinezi, un coplu foarte simpatic si crud (nu, nu fac sex in trei cu ei, ca o paranteza, daca va duce gandul pe acolo).
Ei bine, el s-a ofticat la un moment dat pe motiv ca noi am stat prea mult intr-un magazin, unde ea si-a ales un tricou, el a ajungand la concluzia suprema ca, a pierdut patru ore din viata. Si s-a imbufnat, valeleu. Asa ca, a mai stat posomorat inca trei ore, ca doar nu-i ajunsese patru, fara sa manance, fara sa schiteze un zambet sau sa se uite ca lumea la meci. Eu mi-am vazut de ale mele, amuzandu-ma un pic pe seama lui ca mai apoi, cand s-a ingrosat gluma, i-am sugerat sa se intoarca singur acasa, ca sa nu ne strice noua cheful. Insa ea, prietena-sa, ei bine ea a dat-o cu grijile si vinovatia, in proportie moderata, ce-i drept, ca-i tanara si inca nu a apucat sa o ia la vale. Pe valea aia frumoasa si drepta, pavata cu toate bunele intentiile ale tuturor partenerelor, ce se dau cu curul de pamant, sa-i faca pe plac imbufnatului de la brat sau nemultumitului din dotare.
Uitandu-ma la ei, mi-am amintit vag, de nemultumitul cu care imi imparteam si eu viata, pana nu de mult. Vesnic nesatisfacut de toti si toate, ranjind a bucurie numai cand ii ieseau pasentele, in care el lua mai mult decat i-se cuvenea si mai mult decat restul, restul asta incluzandu-ma in multe cazuri doar pe mine. Am zambit scurt. E asa frumoasa viata, fara o capusa din asta bosumflata in dotare.

Discutie cu prietenii mei mai tineri si mai destepti

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Eu (incantata): vrei sa vezi ce mesaj am primit de la englez?

Ea (curioasa): da, chiar eram curioasa.

Eu (incep sa citesc, cu capul intreptat spre nori): I will see you soon, my beautiful Romanian friend, very proud to know you…

El (ne intrerupe, sictirit): iti pierzi vremea degeaba cu toti ratatii, in loc sa iti investesti timpul in a face bani.

Eu (dupa o secunda de meditatie si putin rusinata): ai dreptate.

Cam la concluzia asta am ajuns si eu, in ceasul al doispelea si cam incet, ca imi pierdeam vremea cu toti ratatii in loc sa fac niste bani, ca lumea. Sunt la un nivel din asta, in care am tot ce imi trebuie si fara fortari majore traiesc chiar ok… dar nu sunt la nivelul pe care mi-l doresc. Si cu siguranta, nu am chef sa imbatranesc saraca. Am vazut diferenta, e groaznic si chiar foarte trist.

Ma reformez

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Am petrecut ieri câteva ore cu fostul meu prieten, pe post de amici. Ne-am întâlnit într-un cadru cu o prietena comuna, si am dat-o pe filosofii universitare (unde ne-am cunoscut de fapt cu toții) si de viata (la care ne pricepem de minune). Suntem amândoi doctori, ceea ce ne doream pe vremea când o ardeam împreună, îndrăgostiți lumea, si fluturând ca doctoranzi prin campusul universitar. Eu divorțată, singura si cu abdomenul lucrat, iar el ocupat cu noua prietenă, care-i gătește bine din ceea ce se vede.

Am dezbătut aceleași eterne subiecte, educationale, politice, poloneze si de viata. Gândurile si limitările au rămas pe loc, iar nopțile se petrec tot pe World of Tanks. Eu am dezinstalat de mult jocul si treptat, si pe el din mintea mea. Dar nu înainte sa-mi vărs bine mucii de frustrare si durere, când părintii i-au tăiat macaroana, de la femeia cu bagaje.

Deși nu am mai avut răbdare ca sa-l ascult atent, ca si pe vremuri, m-am bucurat de timpul petrecut cu el, si de faptul că in sfârșit am rămas in relații bune, chiar de amiciție, cu unul dintre foștii, cu care mi-am împărțit inima.

Fostul sot, divort si soacra

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Fostul meu sot e un fel de tiran din asta obosit, care urla dupa atentie, sa fie bagat in seama, manat de permanenta nevoie de a fi important pentru cineva si disperat ca nimanui nu ii pasa de el. Pentru ca nu-i pasa nimanui, decat la ma-sa, dar si aia e depresiva, ca a consumat-o tac-su toata viata, si acuma la batranete, nu mai stie cum sa-si ingita depresia in pastile, printre cumparaturi scumpe si linguseli false cu vecinii.

Si nu, nevasta nu-i mai acolo sa-i pese, pentru ca nevasta a plecat de mult, direct in pula la altul, si ii pasa doar de ea, ca o tarfa egoista. Si nici copilului nu-i pasa, pentru ca, copii au sistem de autoaparare, impotriva adultilor egoisti, si sunt supravietuitori din nastere, asa ca se preocupa putin, trec repede peste orice si isi vad de interese, mai bine pregatiti si concentrati pe tel, decat adultii.

Si nici lui frate-su nu-i pasa, ca ala si-a gasit nevasta inlocuitoare, dupa ce la parasit initiala, fara acte, mai uratita, mai batranica, fara atatea scoli, dar care o suge mai bine si face tot ce vrea muschiul lui ciumeag, asa ca daca lui ii tuna, nu mai sare fulgerul deasupra casei, ca tocmai a fost amortizat de prietena docila si la dispozitie. E si asta un stil de viata.

Si cand la fostu sot, care acuma se imbraca de doua ori mai scump vs timpurile in care ma avea pe mine pe post de nevasta si era zgarcenia intruchipata, nu-i ies pasentele pe Tinder, imi baga mie telefoane, doar ca sa ma mai frece la bibilica, ca poate cine stie, ma mai misca la corazon. Si atunci baga porcarii din astea abjecte pe fir, repetand mesajul esential, si anume ca nu il ascult. Si chiar nu il ascult, pentru ca, cu el cel mai bine se vorbeste, cand pun telefonul jos, si in timp ce el isi varsa frustrarule in aparat, la capatul celalalt eu ascult ceva muzica in casti, iar din cand in cand mai pun telefonul la ureche sa vad daca a terminat. Daca nu a terminat ii zic un „no”, ce pe poloneza insemna un fel de „si ce mai”, iar in cazul in care nu mai turuieste nimic ii zic bine si ii urez o zi placuta. Si pe bune, niciodata nu am ratat mesajul, chiar daca nu l-am ascultat, e acelasi: „baga-ma in seama”. I-a de aici. Dar, cu tot zenul meu, is si eu mai balega cateodata, si cad in vrajeala lui puerila, enervandu-ma, si cu pulsul in crestere si ii dau pe kurwa in stanga si in drepta, de zici ca vand servicii de bordel la telefon. Cateodata il mai fac si cacat, gunoi adica, zgarcit, si toate spurcaciunile ce imi vin la gura, ca daca tot is in limba straina, nu ma misca prea tare – huju, pizdiec, gnoju, dupek. Mai rar ma dezechilibreaza si i-o bag cu „mortii ma-tii” in cinstita limba romana, dar pentru asta trebuie sa fiu bine scoasa din sarite.

Cumva, treptat, cu multa terapie si fortata detasare, am ajuns sa nu ma mai enervez cand suna, incercand sa-l tolerez, ba chiar imi starneste un colt de mila in gene, cateodata. Asta pana imi amintesc ca a vrut sa-mi ia copilul la divort, si mi-a cerut cu tupeu mie pensie alimentara, care castig de trei ori mai putin decat salariul lui fix, fara afacerile pe care le mai patroneaza pe langa. Da, imi e tare mila de el, ca sta singur singurel, in casa cu gradina de la periferie, iar eu nu am nici balcon in mijlocul orasului, unde daca deschizi geamul vara ai discoteca de motociclete toata noaptea. Da, ma loveste mila de baiatu lu’ ma-sa, domna poarca soacra, care mi-a zis ca is mama rea, sau a lu tac’su, care nu m-a lasat sa urc in camera copilului mei din fosta mea casa, ca vezi doamne, nu-i stapanul acasa. Da, ce sa zic, ii doresc sa suga pula el, lui si la tot neamul lui de polonezi jegosi, dar nu asa simplu, ci cu bulbuci.

Frica de refuz

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Trăiesc cu o acută frica de refuz care de cele mai multe ori se dezvolta în mintea mea extrem de ușor și cu o întindere destul de largă. Frica de refuz își are rădăcinile adânc înfipte în refuzurile copilăriei când a spune „nu” fără explicații, era standardul după care erau crescuți copii. Am auzit atâtea „nu-uri” nemotivate sau absurd motivate, încât după o vreme am încetat să mai întreb, preferând să fac eu da-ul și să suport ulterior consecințele. Câteodată scăpăm nepedepsita și asta în mintea mea rezona cu un succes total de rebeliune, deși poate că dacă aș fi întrebat, răspunsul ar fi fost totuși da. Doar că la un moment dat încetasem să mai întreb pentru că îmi prea era frică de nu.

Când am început să întreb străini, m-au surprins „da-urile”, în general pentru lucruri banale și pe care nu mi-le doream foarte tare, însă m-au durut „nu-urile” lor pentru ceea ce  doream cu adevărat. Privind în urmă, realizez că de cele mai multe ori nu am știut cum sa cer, cum să-mi comunic corect dorința și să lupt cu adevărat pentru ceea ce era important pentru mine. Strategia mea era total greșită, deși în mintea mea părea excelentă. Ma prefăceam dezinteresată și dacă se nimerea ca să primesc ceea ce îmi doream, era super. Era un mic miracol, pentru că nu știam să cer și nici nu-mi analizam corect șansele, pornind cu refuzul în minte de fiecare dată. Câteodată, erau momentele în care îmi doream ceva cu ardoare și forțată de împrejurări trebuia să întreb și să cer. Atunci strategia se altera, în primă fază, făcând tot posibilul ca să nu trebuiască să mă exprim direct cererea, cerând indirect prin toate canalele de comunicare non verbale. Câteodată, ceream în scris, dar și acolo reușeam să fut meciul, transmițându-mi dorințele prin subînțeles. Când se cere aiurea, se primește de-am pixu. Așa că, deși eu eram convinsă că ceream ceea ce doream, primeam altceva. Receptorii mesajelor mele trunchiate îmi dădeau ceea ce credeau ei că îmi va fi pe plac, doar că asta nu era ceea ce îmi doream cu adevărat, iar eu mă miram că nu primesc ceea ce nu îmi doresc. Și din tot tămbălăul asta, majoritate rămâneau cu impresia ca nu știu ce vreau. O eticheta grozavă, care m-a însoțit de-a lungul timpului, pentru că în mintea mea, frica de refuz era atât de mare, încât preferam sa par că nu știu ce vreau, decât să aud un „nu” categoric la dorințele mele.

Am avut și momente când mi-am exprimat direct dorința, scoțând din străfundul meu cu frica și timiditate întrebarea, spusă ușor pe ocolit și exprimată neconvingător. Refuzurile au fost necruțătoarea și le-am luat personal, chiar și atunci când nu era cazul. Dacă mă uit în urmă, refuzurile mi-au fost chiar benefice, dăunându-mi în schimb mesajele mixte pe care le trimiteam, când îmi doream ceva, dar nu voiam să o arat.

Eram în liceu, prin clasa a zecea, când mi-a plăcut de un băiat timid. Nu cine știe ce mare dragoste, dar era simpatic, având un aer misterios și delicat aerian, tipic vărsătorilor. Sub influența unor oameni de bine, care se plictiseau cu viața lor, m-am dus la el și i-am vărsat informația direct, cu tupeu maxim (ceva, de ce nu am dus lipsă niciodată). Tipul s-a speriat, nu cred că avuse nici măcar o prietenă înainte, s-a blocat și m-a refuzat. M-a lovit chestia asta extrem de tare și nu pentru că mă interesa chiar atât de mult băiatul, ci pentru ca toată lumea știa că am fost refuzată. Am fost lovită în nu doar în orgoliu de refuz, dar și în încrederea de sine. Vreo doi ani mai târziu, când îmi luasem deja gândul de la el, mi-a vorbit într-o seară, curajos stimulat de alcool, întrebându-mă trist și ușor curios, cum de o fată ca și mine (adică deșteptă, frumoasă și foarte curtată) era interesată de unul ca el (alcoolic, nesigur pe el și foarte timid), ce anume văd la el, de aș vrea să fiu cu el. Nu mai vedeam nimic, dar mânată de o adâncă compasiune nu i-am mărturisit asta.

Belgianul si asteptarile mele

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

S-a intors belgianul cu coada intre picioare, ca cica nu i-a iesit povestea de amor in care era angajat. Ghinion!  La stilul lui de a consuma rapid si fara atasament relatiile, sansele sa traga un bilet temporar erau destul de mari, desi speranta ca o sa fie biletul ala pe termen lung inca il insoteste. Mi-a scris tocmai in weekendul in care, conform planului initial, trebuia sa fiu pe la el, sa-mi arate Belgia.

El: am avut ceva indoieli de la inceput, dar m-am bucurat de afectiune si de sex, dupa 6 luni.

Eu: ai rezistat 6 luni fara sex? Ca mine, pe vremea cand eram maritata. Lol!

El: da.

EU: ar trebui sa nu rad, ca si eu sunt fara sex de doua luni. O iau pe urmele tale.

El: haha, serios? Ar fi trebuit sa facem sex impreuna.

Eu: haha.

Cateva cocluzii sunt necesare aici. In primul rand, daca el a stat 6 luni fara sex, insemna ca ma cam planga in punga pentru perioadele mele de abstenenta si poate ca nu e rau, ca am luat-o mai incet cu concursul de futai, desi nu imi imiginez un succes de genul sase luni pe sec. In al doilea rand, ca in relatii, majoritatea au sindromul deja-vu instalat in oase, de ani buni si multe experiente, asa ca speranta ca povestea sa nu se repete cu precizie chirurgicala e foarte, foarte mica. Oricat ne-am dori schimbarea, ea nu se gaseste in persoana cealalta. Schimbarea e in noi. Doar daca ne schimbam noi, se vor schimba si relatiile noastre. Da, stiu ca nu am inventat eu chibritul, si am auzit abureala asta de atatea ori, insa pana sa ma convig de ea, am frecat-o in gol.

Cu belgianul sunt acum amica, si cam in sfera asta se vor dezvolta relatiile noastre. E un tip fain, placut, interesant si uns cu toate alifiile, dar nu e pentru mine. Nu e tipul pentru mine si nu tine de aspectul fizic sau lipsa lui de stabilitate emotionala, ce ar putea fi rezolvata, ci tine de alte aspecte, cum ar fi viziunea asupra nevoilor si stilului de viata, plus doza corespunzatoare de chimie (care a lipsit). Inainte sa-mi pun masca aburitoare, hai sa o spun pe sleau, eu imi doresc un gagiu care sa-mi ofere experiente pline de adrenalina, vacante unice, aventuri extreme cu motocicleta, sex in hoteluri luxoase, cine in restaurante selecte si un stimul intelectual pe masura, fara limite si prejudecati. Si nu, nu ma astept ca toate astea sa vina pe gratis, caci nimic nu-i pe gratis in lumea asta, doar sunt constienta de ceea ce ofer la schimb. Am umblat destul prin lume si lucrez cu mine la greu, ca sa-mi constientizez si sa-mi imbunatatesc permanent valoarea. S-au cam dus vremurile in care o sugeam pe gratis, nu de alta, dar nu pentru asta bag orz la micul dejun si abdomene seara de seara.