Abuzul, iar și din nou

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Am scris despre abuz și am să mai scriu. Este un subiect delicat, tabu, dureros, rușinos, neplăcut și greu de dezbătut, dar este prezent în viața noastră de zi cu zi, mișună prin casele și sufletele noastre, sub diferite forme, în cuvinte neatente, gesturi necugetate sau atingeri nedorite. Suntem în acest moment al omenirii și al dezvoltării noastre ca societate, în care avem cunoașterea necesară recunoașterii abuzului. Îl putem vedea clar, cu ochii eliberați de ochelarii indiferenței. Suntem la acea etapă a dezvoltării nostre individuale în care putem diseca abuzul, îl putem dezbate și avem puterea de-al corecta. Este o șansă fantastică atât pentru noi ca parte a unei societăți care se dorește mai bună, mai înțeleptă și mai corectă, cât și pentru noi ca indivizi, care ne dorim să fim mai educați, mai înțelepți și mai buni decât strămoșii noștri.

Abuzul este o boală pe care o ducem cu noi de generații, o proastă educație similară unei haine murdare pe care o preluăm din moși-strămoși și o purtăm fără să ne întrebăm dacă ni-se potrivește, ne ajută, ne facem bine sau ne place. O preluăm în tăcere, inconștient și-o dăm mai departe în același mod de nepăsare copiilor noștri.

Particularitatea ciudată a abuzului este că nu-i un fenomen neapărat vizibil, conștient și dureros, fiind mai des întâlnit în formele sale subtile, de finețe inconștientă, în care liniile de manevră ating deopotrivă coardele lipsei și ale răsplății, fiind greu de identificat și rușinos de acceptat.

Nașul nașelor

~ Căpşunăriţa ~ 59 comentarii

Am vorbit vreo două ore cu ea la telefon, disecând firul în patru. Am băgat toate teoriile de muieri posibile despre relații, sensul vieții, scopul căsătoriilor, nevoia aventurilor și al tuturor dorințelor oamenilor. Am întrebat-o de câteva ori ce vrea, iar ea îmi repeta într-una că, nu sunt bărbați de calitate in Oradea. La care, eu îi răspundeam de fiecare dată filosofând că, precis sunt, doar că nu caută ea unde trebuie. Ba, îi mai băgam și dume că-i prea indecisă, că nu știe ce vrea și de aia sigur nu se bagă bărbații serioși în seamă cu ea, că o văd măritată și fără gânduri concrete de divorț. În ping-pong-ul ăsta de teorii muierești, mă sună maică-mea:

– Ce faci?
– Vorbesc cu o prietenă la celălalt telefon?
– Despre ce?
– O sfătuiesc cum să-l înșele pe bărbatu-său.
– Frumos.
– Păi dacă asta vrea? S-a săturat și ea, după 20 de ani de căsnicie.
– Așa puteai să faci și tu.
– La mine a fost altceva, eu nu voiam să rămân măritată cu el. Pe mine mă deranja să trăiesc cu el, deși l-am și înșelat. Dar nu-i ăsta stilul meu. Eu prefer să fiu liberă, decât să înșel.

Închei conversația, și-mi pică fisa că, am colecționat nu de mult de pe Badoo un gagiu din Oradea. M-a aburit tipul la greu și tot mă freacă la cap de fiecare dată când eu îi dădeam eject, considerând posibilitățile lui reale de a fi cu mine în Polonia nule. În schimb tipul se încăpățâna că, vrea să mă cunoască și rămânea tare pe poziții, ba chiar a aruncat texte lacrimogene, cum dragostea nu are frontiere și mi-a zis de câteva ori că ar veni în Polonia să mă cunoască. Și-mi zic, hai să fac un bine oamenilor și să-i combin pe ăștia. Tipul, arăta bine, plăcut la înfățișare, i-a plăcut și ei, așa că-i scriu că, uite care-i treaba: ”am o prietenă în Oradea, care își caută jumătatea. Se plângea ea că nu sunt bărbați OK prin zonă, dar eu i-am zis că ești tu. Eu oricum locuiesc în Polonia și poate vrei să cunoști și tu pe cineva local”.

Și în timp ce vorbeam cu tipa și îi explicam eu cu dăruire, cum să se decidă odată ce vrea, în car, în căruță sau pe jos, că uite i-am și găsit un potențială dragoste, pare serios, nu-i însurat, nu are copii (din declarațiile lui), și ea se se arăta suspicioasă la greu, îl caută pe Facebook, după numele de pe Badoo.

Și, surpriză! Nu-i deschide bine pagina, că și-i pică ochii pe poza tipului îmbrățișându-și cu zel iubita. Iubită, care avea profilul construit din numele lor comun, cu poze romanțate de iubire, cometarii cu cățeluși ce se ling, citate filosofice de la alții putere și inimioare cu baloane roz bombon. Cuplul ideal de oameni, ce respirau doar sudoarea amorului relației, prin toți porii disponibili. Noroc cu o poză a capotei merțanului ruginit, pe care-și făceau veacul două pisici leșinate, că altfel făcea scurt circuit calculatorul de la atâta iubire. Mi-am tras cenușa pe cap, admițând că m-am făcut de cacao, în timp ce ea râdea cu spume, comentând marele amor și demonstrându-mi în practică, cum stă treaba cu bărbații serioși de la Oradea. Ca să nu mai întindem inutil mălaiul, i-am și scris domnului respectiv, nu de alta, dar să nu-și facă speranțe inutile:

”Te-a găsit deja prietena mea. A zis că ești frumos, dar și însurat”

”Nu sunt însurat”.

”Atunci te-a găsit pe tine și pe prietenă-ta”

”Auau.”

”E plin Facebookul cu iubirea voastră. Ce să fac eu acum, mi-am retras recomandarea.”

”Lucrează în IT?”

”Mai rău, la poliție. Si vezi ca, ți-e ruginita capota la mertan!”

Fantomele trecutului

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

[17.09, 07:48] ”A trebuit să fii foarte insolent, să-mi ceri sex în așa fel și după atâta timp. Dar, îți mulțumesc pentru asta, căci am înțeles în sfârșit, cât de mult valoram pentru tine.”
[17.09, 08:04] ”Cândva asta îți plăcea, singură m-ai rugat să-ți vorbesc așa, nu aveam de gând să te rănesc, doar că am folosit cuvintele care te-au atras cândva în jocul nostru, dar îmi pare rău că te-am jignit. Nu am avut astfel de intenții, așa că nu te supăra.”
[17.09, 10:01] ”Te iert. Și dacă vei fi in Varșovia joi te invit la un pahar de vin.”
[17.09, 10:04] ”Cu mare plăcere, dar din păcate azi zbor înapoi 😔.”
[17.09, 10:22] ”Zbor plăcut.”
[17.09, 10:24] ”Mulțumesc, pupic 😗”

Fantomele trecutului se încăpățânează să tot revină și nu mai știu să plece. Noroc ca le mai ia câteodată Lot-ul. (Lot = zbor).

***

Câteva ore mai târziu:

„După o reflecție mai profundă: ar fi bine să încetezi să mă mai cauți. Nu mai vreau să mă gândesc la tine, nici nu vreau să-mi amintesc de tine. Tot ce a fost odată s-a terminat. Nu a mai rămas nimic. Iar eu, nu vreau să am treabă cu un bărbat însurat.”

Orbi

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Un roman de Petronela Rotar

Am terminat destul de repede Orbi. Legat nu m-a ținut mai mult de vreo opt ore de citit. A fost o lectura ușoară. Mult prea ușoară, mi-am zis la început, ca mai apoi să înțeleg că, trebuia să fie necesar de ușoară, pentru a putea fi citită, recunoscută și înțeleasă de către cei care ar trebui să o citească, să o recunoască și să o înțeleagă.

Am luat-o pentru că voiam să citesc abordarea autoarei despre abuz. Îmi închipuiam că o să înceapă cu primi pași, cu primele înjurături sau umilințe, ca să am surpriza de a fi aruncată direct în tumultul evenimentelor. Când am deschis cartea, victima era deja conștientă. Știa ce i-se întâmplă și încerca să evadeze din labirintul abuzului. Conversațiile lungi și inutile erau deja transformate în apeluri nepreluate, iar cenușa umilinței i-se scurgea pe frunte în văzul lumii. Era prea disperată, ca să-și mai ascundă realitatea. Răspundea deja cu furie, fiind capabilă de o cruntă violență fizică, căci barierele ei erau de mult trecute, iar realitatea nu mai avea conotația firescului. Mi-aș fi dorit să citesc mai mult despre momentele de claritatea, în care trăia abuzul ca pe ceva real, dar în același timp  realiza că-i ceva anormal, sau despre decizia și factori motivaționali care au determinat-o să înceapă lupta de eliberare. Găsesc că multe femei trăiesc în abuz, conștientizează treaba asta, dar aleg să se anestezieze cu minciuna că ”nu-i adevărat, nu li-se poate întâmpla lor”, decât să-și asume și eventual să schimbe ceva.

Mi-ar fi plăcut, ca lectura să fi explorat un pic mai mult comportamentul abuzatorului, nu doar prin prisma a ceea ce făcea, deși am recunoscut foarte bine stilul în șiragul de mesaje repetitive și insistențele nesfârșite, dar și prin prisma a ceea ce gândea și mecanismele, care se ascund în spatele pretextelor lui. Ca factor motivațional, alcoolismul mi s-a părut o ieșire mult prea ușoară, prea clară și prea explicativă.

M-a surprins asumarea victimei, căreia autoarea i-a dedicat destul de mult spațiu. Parte  semnificativă a procesului de vindecare, asumarea este cea mai dificilă pentru o victimă. Asumarea e ca și cum ai lua un pansament de pe o rană, ca să o lași să se vindece, să o cicatrizezi. După ce îți asumi, renunți și la furie, dar și la confortul de a fi o victimă. Reflexia de sine, iertarea și maturizarea victimei sunt etape prin care victima abuzului trebuie să treacă, pe care trebuie să și-le însușească, pentru a putea merge mai departe și mai ales pentru a nu deveni rându-i abuzator. Interesant cum multe victime, mai ales in frageda pruncie, devin la maturitatea abuzatori.

Cartea se bazează pe modele concrete de disfuncționalitate a familiei, ce în generația următoare are consecințele aferente, fiind din punctul acesta de vedere mult prea evidentă. Dar în același timp vorbește într-un limbaj universal, cu o aplicabilitate foarte extinsă, într-o societate în care copii au fost crescuți cu o stimă scăzută de sine, umiliți, loviți, jigniți și foarte vulnerabili.

O lectură care merită citită de toți copii generației mele.

Speed date pe cont propriu

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Speed date-ul e conform dicționarului o întâlnire în care ai un timp limitat, de regula vreo 3 sau 5 minute, cu persoana din fața ta, ca să decizi dacă îți place de ea, te place și ea pe tine și dacă vreți să vă mai întâlniți vreodată, ori să vă uitați reciproc.

Ne-am cunoscut seara pe Badoo. Am schimbat câteva cuvinte despre unde lucrăm și am ajuns repede la concluzia că, filmele noastre colaborează și chiar avem cunoștințe comune. Mi-a povestit despre planurile arhitecturale și de dezvoltare a clădirii în care lucrez, căci el îi face proiectul, și am aflat anticipat cu tristețe că, vor fi și mai puține locuri de parcare la muncă. Și cum o parte din birourile noastre sunt în aceeași clădire cu biroul lui, iar eu aveam drum pe acolo a doua zi, într-o pauză de ședințe ne-am întâlnit la o țigară în fața clădirii, ca și doi porumbei la adăpost de ploaie. A fumat el, căci eu doar am inhalat. A vorbit el, căci eu doar am ascultat. Și am mai zis că, ne mai vedem, deși interesul meu a suferit o scădere bruscă în momentul în care și-a luat șapca din cap, care-i masca chelia.

Mi-a plăcut însă jocul, planurile, așteptarea, anticiparea și improvizația, mesajele din timpul întâlnirii, când cu fața serioasă trimiți emoji serioase 🤪🙈😋😅🤣🙄😕😖🥰 unui gagiu, ori căutatul unei gume, pe care nimeni nu o are tocmai când, ți-o trebuie ție, sau flirtul pe ceas, ca să nu se panicheze lumea că ai dispărut subit. Toate chestiile astea imature și adolescentine pe care cu greu, foarte multă trudă,  precum și consistente pierderi, mi-am dat ocazia să le mai trăiesc odată.

Este greu să o iei de la 0, dar și fantastic, pentru că poți alege din nou lângă cine numeri și poate că, de data asta numărătoare nu se va opri nici la 3 și nici la 4, ori la 10, ci va fi infinită.

Rusky

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Era frumos, ca decupat dintr-o reclamă Hugo Booss, probabil cel mai frumos prieten pe care l-am avut. Cu părul negru, bretonul pe mijloc și ochii mici, avea trăsături similare cu Keanu, Reeves desigur, după care au suspinat toate adolescentele pe vremea Matrix-ului. Era bine făcut, nu excesiv de musculos și nici prea slab, excelent de înalt cât să mă țină bine în brațe, dar să nu trebuiască să-l privesc ca pe un avion de pe cer. L-am plăcut din prima clipă când, ni s-au intersectat ochii. Ne potriveam perfect fizic, părând de multe ori ca doi frați bruneți, cu trăsături similare și mâini bine împletite.

M-a învățat empatia, iubirea și sexul, călătorind împreună doi ani frumoși prin viață și încă doi chinuindu-ne reciproc. Aveam caractere diferite, complementare, eu ambițioasă și harnică, el romantic și leneș, eu temperamentală și impulsivă, el calm și mediator. Ne-a prezis  o legătură scurtă, dar intensivă și așa a fost, deși îmi doream cu tărie să-i demonstrez că se înșală.

L-am iubit cu pasiune, patimă și încăpățânare, în ciuda avertismentelor, doar ca să ajung la aceeași concluzie indubitabilă, care mi-a fost repetată necontenit de la începutul relației și care a ținut să-mi fie demonstrată de viață, în ciuda insistențelor mele. Când am început relația eu eram o studentă proaspătă, venită dintr-un orășel în orașul mai mare, iar el era un băiat din orașul mai mare, întrat în câmpul muncii cu o slujbă modestă la CFR. Când am terminat relația, eu era studentă la masterat și lucram ca secretară la un birou senatorial, iar el era tot pe aceeași poziție la CFR. Am intrat în relație desconsiderând potențialele implicații sociale și emoționale ale diferențelor dintre noi. Am ieșit din relație înțelegând că, pe termen lung diferențele dintre ambiția personală, puterea și mai ales voința de muncă, precum și modul de gândire și felul în care acesta se schimbă, creează într-un cuplu discrepanțe, obstacole, foarte greu de depășit. Nu neg excepțiile și cunosc câteva, dar în balanța dintre femei și bărbați, când ea este mai educată decât el, este foarte dificil pentru un cuplu să supraviețuiască.

La nivel fundal, am avut parte de familii diferite, eu trăgându-mă din mândrii bugetari, în timp cel el a experimentat patologia alcoolismului, alături de un tată vitreg, însă partea aceasta a contribuit prea puțin la potențialul nostru evolutiv și din păcate, prea mult la deciziile noastre. Adevăratele discrepanțe și-au făcut simțită apariția când eu am evoluat mental, educativ și profesional, luând contact cu o altă lume, a intelectualilor, o lume în care el nu s-a mai regăsit. Și nu, pentru că nu era inteligent, posedând o excelentă inteligență emoțională, fiind foarte empatic și bun judecător de caractere, ci pentru că se simțea depășit. În lumea lui îi era confortabil, era stăpân pe sine și punct de referință pentru ceilalți, dar ca să o depășească, trebuia să iasă din zona de confort, să o ia de la zero printre alții. Alții la fel de ambițioși și poate cu un start mai bun în viață. Alții care îl intimidau.

Pentru mine a fost o lecție de viață dureroasă și în ciuda efortului depus nu a funcționat. Frustrările mele s-au născut nu doar imposibilitatea lui de a se ridica la nivelul așteptărilor mele pe termen lung, ci mai ales din perspectiva cu care a abordat rolurile noastre în relație, care pentru mine s-au schimbat odată cu modificare balanței dintre noi, în timp ce pentru el au rămas aceleași. Contrastele m-au frapat și mi-au dat de înțeles că ceea ce alegem să ducem cu noi, cum decidem să ne modelăm, este parte esențială a cine suntem și cu cine ne potrivim.

Intimidez

~ Căpşunăriţa ~ 23 comentarii

Am petrecut după amiaza foarte plăcută în care am învățat să fac diferența între tehnica Raku și Raku Naked, între arderea oxigenată și arderea cu reducție în ceramică, și am aflat despre dadaism și m-am familiarizat cu munca lui Yves Klein. Dar, înainte să fac toate chestiile astea mișto am fost la o întâlnire de pe Badoo, a doua, în care am intimidat din nou.

Mi s-a spus mai de mult că, intimidez bărbații, nefiind conștientă de treaba asta. Am râs neîncrezătoare, însă după ce am început să-mi analizez interacțiunile, mi-am dat singură seama că, într-adevăr, intimidez bărbații, nu doar pe teren amoros, dar și în alte circumstanțe. Interesant este că, pe teren amoros nu am intenția de a intimida și nici nu am avut-o vreodată. De când am conștientizat însă că intimidez, am încercând să evit situațiile de genul acesta, dar e greu să fiu eu însumi și în același timp să ascund anumite părți ale mele.

Procesul de intimidare începe cu înfățișarea, iar trecerea la casual a fost și mai dezastruoasă decât, imaginea sexy pe care o afișam înainte. Prezentându-mă sexy, compensam o parte din intimidare prin sexualitate, dar prezentându-mă casual, arat ca o BILF (BossILF). Apoi urmează partea la care tipul se produce, cu viața, cu banii, cu realizările și așteaptă ca eu să fiu dată pe spate, în schimb eu îi pun întrebări despre meseria lui, ceea cel blochează în primă fază, ca mai apoi să treacă subtil la pulsat, cu diverse chestii care spera sa ma de-a totuși pe spate, planuri. Planuri, pe care eu le-am îndeplinit deja, după cum mi-a si aruncat un tip odată. Și apoi vine vorba și despre ce fac eu, ce am făcut, cu ce mă ocup și aici ni-se rupe firul. Încerc să amân partea asta pe cât pot, dar urmează inevitabilul, căci am făcut deja treaba aia, am fost acolo, de obicei având planul lui trecut la realizări, iar dacă mai vine vorba si despre doctorat, asta-i cireașa de pe tortul unei întâlniri, ce cu siguranță nu se va mai repeta.  Azi un omul mi-a povestit încântat cum tocmai făcuse vara asta brevetul de timonier și ce planuri grozave are el să exploreze lacurile poloneze și Marea Baltică, cu fiu-său. Mi s-a părut grozav și el a fost încântat de ochii mei sclipitori, până a aflat că și eu am brevetul, luat de câțiva ani și că am navigat deja prin Polonia și Croația. Apoi mi-a povestit cu încântare despre munca lui cu care recent a ajuns să călătorească prin Europa, doar ca mai apoi, când m-a întrebat despre munca mea, a aflat că și eu călătoresc, fiind deja în unele locuri din planurile lui. Am realizat ca nu se bucura de similaritatea muncilor noastre prea târziu.

Câteodată, după ce le citesc pe față resentimentul, urmată de un dezinteres subit și întotdeauna dorința de a mă atinge la plecare, cu o îmbrățișare sau un sărut pe obraz, cazul celui de azi, mă încercă un sentiment de regret că, am vorbit despre mine. Atunci știu că, dacă aș fi imitat un pic naivitatea, amestecată cu o aură de simplitate nativă, m-ar fi invitat cu siguranță la o a doua întâlnire. Pentru ca, majoritatea nu vor să fie prieteni cu oameni care-i complexează și în nici un caz nu vor să-i ia de parteneri.

Apoi mă gândesc că, nu aș putea trăi cu un om atât slab lângă mine, care sa fie intimidat atât de ușor. Si, pe deasupra, nu-s chiar atât de amenințătoare. Sunt la fel de fragilă și delicată ca orice altă femeie, iar în esența mea îmi doresc aceleași lucruri pe care le vrea fiecare. Personal, admir oamenii realizați, de succes si încerc să învăț de la ei, iar într-o perspectivă mai lungă, dacă se poate, țintesc să-i depășesc.

Și a revenit și EL…

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

– Cum te pot ajuta?

– Cum mă poți ajuta? Hm…

– Ascult.

– Mă gândesc cum să formulez…

– Formulează cum îți vine.

– Hm, nu știu ce să-ți spun.

– Cel mai ușor și indicat este întotdeauna adevărul.

– Vreau să te tăvălesc.

– A… păi mă bucur. Dar, nu te pot ajuta cu treaba asta. Pot să-ți recomand ceva bordeluri locale, dacă vrei.

– Știi că nu sunt genul.

– Atunci asta e, nu te pot ajuta.

***

Când am văzut mesajul am rămas mirată. Nu mă așteptăm încă, nu acum, nu în același stil. M-a întrebat dacă sunt in Polonia și dacă pot vorbi. Mi s-a ridicat tensiunea instantaneu. Inima a început să-mi bată mai tare și în capul meu se scurgeau în viteză potențiale scenarii. M-a sunat rapid și conversația n-a durat prea mult. Am tăiat-o mai iute decât poate îmi doream, dar după ce am spus ce aveam de spus, mi-se părea o vorbărie inutilă să mai continuăm.

Nu l-a descurajat răspunsul meu și nici sugestia de a încerca la bordel, fină și ironic plasată. A încercat să liciteze cu „ce fac”, „ce-i nou la mine”, „dacă s-a schimbat ceva” în viața mea cum ar veni, la care eu i-am răspuns neutru că, întotdeauna fac bine, sunt câteva noutăți, gen cursurile de condus motocicleta pe care le-am început și s-a schimbat faptul că, nu mai sunt în acea etapă a vieții în care să mai fiu interesată de bărbați însurați. I-am urat toate cele bune, dorindu-i să găsească ceea ce caută, pe sine, și i-am spus că poate ne vom mai întâlni. Cândva, poate chiar la un pahar de vin, întotdeauna cu plăcere din partea mea, căci îi port un sentiment pozitiv, dar nu sunt interesată să mă fut cu el. Și i-am închis, pe un ton neutru și prin cuvinte frumoase.

La el nu s-a schimbat nimic. Aceleași căutări deșarte de sine refulate prin femei, motocicletele și călătoriile în jurul lumii. Sunt convinsă că, ar fi fost încântat să-mi povestească despre Antarctica și Newfoundland pe motocicletă, dar m-am scutit de povești inutile. Nu-și mai aveau rostul.

…și, când mă gândesc cu câtă patimă i-am scris scrisoare de dragoste, nu pot să nu mă minunez la cum se întoarce roata vieții. Mai ales atunci când revin.

Zâmbetul la o femeie este genial, dar râsul face minuni

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Zâmbetul la o femeie este genial, dar râsul face minuni.

Zâmbetul este o invitație, ca o ușă întredeschisă care îndemnă și ademenește explorarea mai îndelungată și mai detaliată. Zâmbetul este o promisiune a unui potențial ce se conturează. Zâmbetul urmat de un râs este o confirmare. Confirmarea potențialului celui care l-a cauzat, iar bărbații, în esența lor, asta caută, confirmare femeii. Confirmarea că el, cel din fața mea este cel mai strălucit, cel mai dorit și unicul. Singurul care mă mișcă, incomparabilul care mă poate face fericită și cu siguranță unicul care mă merită.

Am râs când a luat-o la goană pe KTM cu mine în spate, făcând slalom printre mașini și  semafoare galbene, aplecându-mă în ritm cu el la curbele luate strâns. Am simțit că zbor, zâmbind sub casca roșie și ținându-l strâns cu o mână, în timp ce coapsele mele îl prindeau bine în momentele cheie, doar ca să-l eliberez mai apoi, pentru a avea un motiv de-al prinde din nou. L-am strâns cu o mână la început, si ca să evit coliziunea corpurilor noastre la frânare cu cealaltă m-am ținut din spate. După câteva frâne mai bruște, m-a avertizat că vrea să ne ciocnim cu bună știință, ca să mă simtă mai aproape. Așa ca mi-am pus ambele mâini în jurul lui, cedându-mi. Si el a frânat mai puțin brusc. M-a mângâiat de câteva ori pe picioare și mi-a strâns mâna mai bine la pieptul lui, gesturi din astea romantic-erotice, care numai pe motocicletă se pot face cu gust, intre doi mai putini cunoscuți. Acolo devenind naturale. În gesturile intime de pe motocicletă există un dublu sens, pe lângă apropierea erotică, fiind și partea practică, căci șoferul și pasagerul trebuie să devină o simbioză, ca să fie în siguranță amândoi. Comparabilitatea este o necesitate.

Bucurându-mă de plimbare în spatele lui am înțeles cu zâmbetul pe buze ce mult mi-a lipsit experienta asta și cât de mult ador să fiu femeia din spatele bărbatului pe motocicletă. Mă regăsesc în simbioza asta mentală și fizică, amestecată cu libertatea pe care ți-o oferă motocicleta în mișcare.

Zâmbesc și acum, realizând că un motociclist are cu siguranță o șansă mai mare la inima mea, mai ales după ce o inunda cu adrenalina unei curse.

Motorizație

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii

M-am întors într-un maraton de 12 ore și 30 de minute cu mașina. Am condus obosită de la noaptea prost dormită, cu stomacul în pioneze, ne împăcându-mă de fel cu mâncare din România, pe Red Bull, pe care îl beau doar în cazuri de oboseală maximă.

Mi-a alunecat mașina puțin într-o curbă în Ungaria pe autostradă, dar din fericire am avut destul loc să mă redresez. M-am speriat și am luat-o mai moale prin curbe, apropiindu-mă și în unele cazuri respectând, viteza de pe indicatoare la intrarea în ele. În Polonia, tot pe autostradă, era să fac drepta aiurea, în mașina de lângă, pentru că nu m-am asigurat, presată de flash-urile pe care mi-le dădea un prost din spate. M-am redresat și am ajuns cu bine și trei lampe aprinse la bord, din fericire galbene.

Îmi amintesc că în urmă cu vreo 9-10 ani, pe când posedam prima mea mașină, un Mercedes A Class, îmi doream să pot face drumul de România singură cu mașina. Reprezenta pentru mine atunci un adevărat test al capacităților mele mentale și fizice, o dovadă indubitabilă de independență, de libertate de mișcare și succes.

Două mașini mai târziu, mai multă experință în șofat și fac 1100 de km in 12 ore si 30 de minute. Nu mi-se pare o provocare deosebită, dar știu că am nevoie de concentrare, odihnă și o mașină automată, ca să fac drumul cu bine și eficient.

10 ani mai târziu vizualizez ca test al capacităților mentale și fizice, o dovadă indubitabilă de independență, libertate de mișcare și succes condusul unei motociclete.

Am luat trei lecții de condus în România. După fiasco pe care l-am avut cu instructorul polonez, care m-a pus pe o motocicletă greoaie și înaltă și a început să strige la mine că, de ce nu știu să merg singură, că el nu are timp să umble pe lângă motocicletă pentru mine (mai ales la cele 120 de kg pe care le poseda), și că motocicleta-i mijloc de transport individual, cursurile din România au fost un succes.

În România am nimerit la un tip mișto, pasionat, pe care l-am întrebat direct la telefon dacă, conduce motocicleta privat și dacă-i place, ca să fiu sigură că nu mă nimeresc la cine nu trebuie. Omul mi-a răspuns consternat că, conduce și într-o roată dacă vreau, la care eu am râs și am concluzionat că este instructorul potrivit.

Prima lecție a fost cea mai grea pentru că, aveam în mine stresul eșecului dinainte, dar mi-a explicat instructorul de la început ce-i motocicleta, cum se pornește, cum se oprește, cum se conduce. În prima zi a mers cu mine pe motocicletă și a avut răbdare cu omisiunile mele repetate legate de ambreiaj – cam uitasem cei cu ambreiajul de când cu mașina automată. Mi-a plăcut și mi-a fost frică în mod egal, de aceea nu am fost prea decisă, dacă să continui lecțiile. Am început a doua lecție cu frica și plăcerea în mod egal în mintea mea, dar fiind pusă în postura de a merge singură și a controla integral motocicleta, treptat plăcerea a câștigat mai multe puncte în mintea mea, în detrimentul fricii. Am repetat de câteva ori cu voce tare indicațiile instructorului, mai ales pe cea cu ”uită-te unde vrei să ajungi, căci acolo ai să mergi” și am dat cât mai multe ture, fără să mă opresc. La a treia lecție am exersat mai mult pornirea și oprirea, pe care am tendința să o fac destul de bruscă, un obicei prost pe care îl am și cu mașina, doar că la motocicletă e periculos. La a treia lecție eram deja în elementul meu, voiam să învăț următoarele elemente ale condusului și plăcerea câștigase în fața fricii. Am și căzut cu motocicleta, ne-am îmbulzit la o curbă mai mulți și nu am știut cum să manageriez situația. Nu m-am speriat, dar nu am știut cum sa reacționez, ca să evit situația. Am fost pe fază în momentul dezechilibrului și am lăsat-o să-mi cadă între picioare, cum mi s-a mai întâmplat deseori cu bicicleta. Am ridicat-o cu ajutorul instructorului și m-am urcat pe ea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am ales cu o vânătaie pe picior, ca și cele pe care le mai fac cu bicicleta și atât. Nu m-a descurajat căzătura, ci mai degrabă mi-a mai ameliorat o parte din frică, pentru că știu la ce să mă aștept parțial și mi-a confirmat că am instincte bune, de la mersul regulat cu bicicleta. Vreau să mă apuc serios de treaba asta cu motocicleta, pentru că-mi place și mă bucur că am avut ocazia să verific treaba asta la lecțiile pe care le-am luat.