Badoo și minusul aplicațiilor online

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Mi-am instalat Badoo, aplicația cu care mă tot aburea o amică, că acolo îi găsește ea pe bărbații cu care se combină. Am încărcat o poză cu mine din vacanță, cu corpul și moaca din dotare vizibile, iar într-o oră de la instalare aveam deja popularitate medie, cu peste 400 de like-uri. După vreo cinci ore popularitatea mea a ajuns la very high si aveam deja peste 1000 de like-uri. Mișto, nu? Sau cel puțin așa sună. Câteva zile mai târziu aveam peste 2000 de like-uri.

Problema reală este că eu, nu am pe cine să like-uiesc. Pot să fie și 5000 care mă plac din raza mea, căci dacă eu nu am pe cine place, e frecție la piciorul de lemn. De aici și minusul aplicațiilor online, faptul că-ți pun toți nedezirabilii la un loc cu potențiali, care de fapt există în număr foarte mic. Nedezirabili, sunt cei pe care nici măcar nu-i observi în viața zilnică, unde mintea ta este deja setată să nu-ți comunice existența unor persoane sub un anumit nivel de interes. În aplicații însă, trebuie să-i dedici fiecăruia cel puțin secunda aia în care îl elimini, la început un efort minim, dar după o vreme un efort simțitor.

Eliminând la tipi din Badoo, mi-am dat seama că sunt mulți cei care trăiesc din labă și dacă au noroc, mai cotizează pentru o muie. Am dat și peste câțiva frumușei, care odată like-uiți m-au invitat direct la sex. Îmi scrie unul de vreo 27 de ani:

”Hej, poate vreo plimbare, apoi vin, Netflix și ceva plăcut pentru amândoi, sex, oral, ce vrei?”

 L-am întrebat dacă nu-și permite să meargă la curve, deși era evident din moment ce propune Netflix in loc de Kino.

Later news: pe Badoo am primit și prima cerere în căsătorie, în loc de mesaj de salut 😂.

Stilul si munca

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

La mine la muncă e parada modei, dar mai ales a modelelor. Ne îmbrăcăm cu stil, în mărci poloneze sau internaționale, cele cu salarii mai mari de la Simple sau Kazar, cele cu salarii mai modeste de la Zara, Monnari, Venezia sau Ryłko, presărate pe alocuri cu cate un Guess, Hermes, Michael Kors sau Vuitton. Ne aranjăm cu atenție, ne cocoțăm pe tocuri înalte și ne învelim în rochii elegante, fuste mulate, bluze colorate și ciorapi suavi, după ultimele trenduri date de Calzedonia. Afișăm machiaje cu gust, folosind tușuri negre, nuanțe de umbră și rujuri roșii cu gust de cireșe. Unghiile ni-le facem la manichiură și pedichiură, schimbând între noi contacte de la saloanele de cosmetică cele mai bune din oraș. Pe sub hainele noastre elegante și machiajele bine fixate, purtăm urmele tratamentelor cosmetice, vânătăile anti-celulitice, roșeața laserelor, ori foamea de la diete. Ne parfumăm cu mirosuri fine, ducând în taină un război al miresmelor, care mai de care mai rare și mai scumpe, ne împodobim cu bijuterii alese, tot după buget și ne complimentăm înfățișarea cu zgomote, adjective și exclamații. Ne inspirăm și urâm reciproc, recomandând, încercând și testând trenduri, stiluri și culori. Dacă ne-am iubi, ai zice că suntem surori într-ale frumuseții, dar ne invidiem cu spume, complimentând cu un scuipat de ură, pe care îl înghițim înainte de a da drumul cuvintelor pe gură. Culoarea de referință este albul, în care proprietarei îi place să fie îmbrăcată, că-i blondă și i-se potrivește, și pe care fiecare dintre noi o urmează cu strictețe, adaptând-o la stilul personal pe care îl afișează. Culorile închise sunt prost văzute și după ce primești o săpuneală sănătoasă cu privire la finețea prezenței tale, realizezi că, garderoba ta nu-i  destul de albă.

La mine la muncă aspectul dă tonul locului unei persoane, indiferent de poziția pe care o ocupă, într-un limbaj nescris al stilului și al așteptării de a fi la nivel. Pe scurt, dacă arați nașpa, ești tratat nașpa, iar proprietarii milionari nici măcar nu-ți vor întinde mâna, ca să nu mai spun că nici nu te vor observa, în timp ce, dacă te prezinți elegant, stilat și bine îmbrăcat, îți vor face chiar favoarea de-ați adresa câteva cuvinte. Și ca în feudalism, cuvintele milionarilor, te înalță în ochii restului plevei. Ca să fim conciși, dacă ești bine îmbrăcat și aranjat, ai șanse să faci carieră, că trebuie să fii și bun la ceva, în timp ce neglijenții în înfățișare, nu fac prea mulți purici, indiferent de capacitățile intelectuale. Într-o perioadă, chiar proprietarii ne-au pus la dispoziție haine, pe banii noștri desigur, dar cu un rabat considerabil de la ei, când au introdus câteva mărci franceze pe piața din Polonia, și ce nu se vindea pe străzile faimoase ale Varșoviei, venea după câteva sezoane la noi în magazinul improvizat cu 90% discont.

În firma asta, până și doamnele de serviciu parfumate sunt cele care se mențin pe statutul de plata, în detrimentul celor care miros a transpirație ori se prezintă distruse de la prea multe țigări, duhănite oriunde altundeva, dar în nici un caz NU în fața clădirilor firmei. Pentru că aici grădina este sfântă, de aceea mașinile se parchează întotdeauna cu fața la tufișuri, ca gazele de eșapament să nu gâdile direct boschetele. La noi, secretarele sunt întotdeauna îmbrăcate în rochii asortate, cu balerini în zilele obișnuite și cu tocuri cui când ne vizitează proprietarii, iar florile naturale tronează peste tot, indiferent de anotimp sau loc, până și pe mesele din bucătăria de la subsol a angajaților.

Pentru mine stilul acesta pretențios a venit ca o mănușă, crescută fiind în tradiție pur romanescă, in haine de casă și haine de duminică, accent pe eleganță și întotdeauna ciorapi în picioare la pantofi. Serviciul este un loc excelent pentru etalarea colecției mele bogate de rochii, asortate la  pantofii din garderoba, si un factor motivațional al ritualurilor stricte, scumpe si binevenite de frumsețe.  Este un element al muncii care îmi place, si pe care l-am mai întâlnit in Polonia.

Înainte, când am lucrat in moda,  proprietarul, zelos ca orice proaspăt milionar in zloți, avea așteptare ca toți angajații sa se îmbrace cu stil, ca altfel nu-i baga in seama, si sa nu comita greșeala capitala, adică sa folosească din greșeala,  accidental haine de la concurenta cea mai acerbă. Aici, ni-se cere doar sa arătam bine si într-adevăr, in branjă arătam cel mai bine.

Șeherezada in alta varianta

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Probabil e căldura înăbușitoare sau poate pietrele tăcute, ori florile viu colorate și înmiresmate, dar îmi place liniștea locului. E pustiul, în care odată intrat cu greu îl părăsești, pe care-l vizitezi doar ca să-ți dorești să nu-l mai lași, e pura esența a naturii, în care omul se îmbină cu țărâna.

Acum 20 de ani, picioarele lui au călcat aceste drumuri, plămânii lui au respirat acest aer, iar mintea lui a detestat acest loc. Azi, mâinile mele ating aceste locuri, buzele mele simt aceste gusturi, iar mintea mea îmbrățișează aceste locuri. Ciudat cum același loc poate crea în mintea a doi oameni similari, răspunsuri atât de diferite.

În liniștea serii de Ramadan, oamenii își iau micul-dejun cu o plăcere și o foame domolită. Sunt la jumătatea lunii sfinte, iar mințile lor accepta mult mai docile sacrificiul, în timp ce burțile râcâie tot mai puțin la lipsa mâncării. Se așterne noaptea peste deșert, iar viața capătă o nouă perspectivă, când răsplata mult așteptată își îmbrățișează victima. Odată cu apariția stelelor, oamenii revin la viață, ghidați de luna strălucitoare de pe cer.

Un vânt răzleț îmi unduiește părul, mirosul delicat al florilor desertului încântându-mi simțurile. Am mintea amorțită, prinsă între doua războaie, unul cu cei din juri-mi și altul cu mine însămi. Aseară discutam boala succesului, când vorbele lui calme au explicat raționamentul bucuriei.

– După un succes, trebuie sa-ți acorzi timp și să te bucuri, să-ți îmbrățișezi realizarea în liniște și mulțumire.

I-am zâmbit, aprobându-i din gesturi, vorbele înțelepte, ca o veritabilă Șeherezada a deșertului, dar care în loc să-și spună propriile povești, le-a ascultat pe ale lui. Ne-am văzut târziu în liniștea nopții, când ceasul bătea ora trei, într-un ungher din holul spațios și plin de flori al hotelului, ca să ne despărțim spre dimineață, când primele raze de lumină se lăsau întrevăzute. Acest misterios prinț al deșertului îmi vorbea calm, plin de pilde și sfaturi, savurând întâlnirea noastră ca pe un pahar de vin roșu fin. Eu îi zâmbeam încântată și flatată de atenția pe care mi-o acorda.

Știam în adâncul sufletului că nu era decât o copie destul de fidelă a bărbatului cu care îmi doream să fiu, dar îmi permiteam câteodată, și momentul acela era una dintre acele dăți, să fiu curtată, adorată și dorită. E o vanitatea de-a mea.

Dubai in Ramadan

~ Căpşunăriţa ~ 27 comentarii

Ne-am trezit rupte în gură, cu durere de cap îngrozitoare, junghi în spate, diaree și amețeală de voie bună. M-am ridicat din pat și am băgat răcoare, căci clima arată 25 de grade C obositoare, în timp ce indianul a intrat la baie. Dormise în pat cu și peste colegă-mea. Colegă-mea, poloneză prin sânge și internațională prin caracter, care în Polonia prestează cu normă întreagă într-o relație cu oale și ulcele la un polonez cizelat, semeț ca bradul, din familie cu avere, domn director general de hotel, iar prin Dubai, prestează cu jumătate de normă la un indian din Bombai, mijlociu printre cei șapte frați ai lui de-acasă, ceva proiect manager pe la târguri, cu viză Schengen pe pașaport.

M-am pus din nou la somn, ca să-mi revin din mahmureală, dar nu am reușit. Cândva indianul a plecat, iar eu m-am târât până sub duș cu câteva minute înainte de ora 9:30, ca să prindem micul dejun măcar de la ora 10:00, căci la 10:30 se dădea închiderea, iar perspectivele pentru stomac în Rammdan sunt sumbre până și în Dubai.

La micul dejun am dat-o pe reluare, încercând să identific mintal, cauza stării de adâncă mahmureală, oboseală și diaree la care ajunsesem amândouă. Ne-am întors la hotel undeva după ora trei, sau poate era deja patru, dar cine stă să mai numere? Aveam mintea buimacă, de la amețeala ce m-a cuprins când am urcat în taxi, undeva prin JBR, Jumeirah Beach Residence, pentru cei care nu le au cu Dubaiul. Ieșisem din Hilton, asta îmi aminteam cu siguranță pentru că, colega-mea, amețită bine și cu mâna în părul meu, de care mă trăgea cu plăcere, a întrebat indianul la ce hotel suntem. El îi spune că no, mean no, în timp ce ea îmi viola în continuare părul. I-am cam dat pace, cunoscând agresiunea slavelor la băutură și evaluându-mi corect starea destul de precară, cu care abia reușeam să mă țin bine pe tocurile dureroase din picioare. Fuseserăm pe terasa unui pub, cu vedere spre Jumeirach Beach, unde am prestat un somn relativ adânc de vreo oră, în voie și deranjată parțial de muzica îngrozitor de tare.  Am dormit ca și o adevărată Seherezada, în pub-ul pe stil europeano-american, unde se serveau băuturi localo-indiene, gen tiki-packa-tuka-buku (cam așa am reținut eu numele cocktailului ce dădea gata și un elefant). Localul, pe jumătate gol, avea muzica dată la maxim, personal foarte serviabil și clienți europeni, vestici și estice. Ajunsesem acolo ruptă de obosită, flămândă și cu o sete aprigă în gât, așa că am băgat două pahare de suc de mango, 3 creveți și am dat-o pe nani-nani, bucuroasă că mi-am scos sandalele din picioare. Eram deja sănătos altoite, mai ales eu, de la burbonul băut înainte și amestecat în mod incorect cu vinul alb, că practic ne îndrăgostisem de sticla de plastic în care păstram licoare magică și din care mai trăgeam câte o dușcă, pe ascuns, printre aleile luxoase ale Dubai-ului, ca niște veritabili oameni ai străzii cu pretenții. Refuzasem să aruncăm comoara, mai ales eu, ofticate în amorul propriu, la intrarea într-un club de fițe, când ne-au găsit cu sticla in geantă la colega. Nu am putut să o terminăm pe loc, că ne-ar fi lăsat late, și pe noi și pe indian, așa că am luat-o spre un alt local, unde tiki-packa-tuka-buku ne-a pus capac, mai ales colegei, că eu am intrat în somn de recuperare. Posed eu talentul acesta de a adormi oriunde, când sunt obosită, de la o motocicletă, până la un bar cu muzica dată la maxim sau un scaun de birou. Un talent foarte util, căci după ce mă trezesc reiau distracția de unde am lăsat-o, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Începusem seara cu stil, eu îmbrăcată în Seherezada, ținută exersată deja in Kuwait, iar colega în poloneză elegantă, la un Siddharta Lounge by Buddha Bar, unde ne-a invitat o potențială clientă ca să ne impresioneze. A mai chemat și un pakistanez stilat și plin de aere, ceva CEO la ei la o firmă, care face naveta între Dubai, Kuwait, Jeddah și New York, ca să ne povestească despre cum lucrează el cu Vogue USA și New York Post. Și aproape că i-a mers, pentru că noi eram foarte pozitive, mai ales după ce băgasem burbon la bord pe stomacul gol în hotel, licoare magică pe care am și luat-o cu noi în sticlă de apă, că doar trebuie să fie omul pregătit de Ramadan in Dubai, iar apoi am împărțit vinul alb cu ea, dacă nu ne-ar fi comandat șmecherește mâncarea, cât să ne ajungă la fiecare pe-o măsea. Adică e scump sushi peste tot și cu siguranță în Dubai, dar repezeala cu care a comandat pentru patru persoane, mâncare cât pentru doi, ne-a cam băgat la bănuieli despre veridicitatea poveștilor și promisiunilor prezentate. Alcool a fost din plin, pentru că pakistanezul stilat, ca un adevărat musulman ce se ține, și-a comandat sticla proprie de vin roșu, căci albul era prea dulce pentru el. Ca să fie seara completă, ne-au vizitat și două modele, un băiat și o fată frumușei, care au schimbat țigările celor de la masă cu Davidoff, într-un joc din ăsta promoțional prin localurile de lux. După ce am terminat cina, mai repede decât anticipam și nemâncate, la îndemnurile colegei bine motivate ”hai, că aici nici o apă nu ne permitem”, l-am așteptat pe o bancă din apropiere, pe amicul nostru indian, cu gustările din dotare: țigări și burbon. Ne-am afumat bine, și la plămâni și la stomac, într-un cerc vicios de amețeală. Nu știu ce aveau țigările alea în ele, dar eram deja bine afumate când ne-a ridicat indianul de pe bancă.

Vise și realitate

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Am primit de la el mai de mult, cândva pe la începuturi, un lănțișor din aur cu o inimioară. Îl port câteodată, mai ales atunci când mi-e dor de el, ca pe un talisman secret de iubire. Aseară, pe când eram deja în pat, m-am gândit să-l dau jos, dar numai nu-l puteam deschide, așa că l-am lăsat, ca pe un semn, că trebuie să-l port.
Am avut o noapte dificilă, în care m-am trezit de câteva ori, adormind la loc și visând ceva diferit de fiecare dată. Spre dimineață, am avut un vis, din acela în care ai impresia că ești treaz, vizualizând camera în care eram, patul în care dormeam și telefonul pe care îl folosesc. Primisem un mesaj de la el, iar când l-am deschis, înăuntru surpriză. Am realizat că mesajul era pentru amanta lui curentă, nu pentru mine, încurcând adresatele.

Rănită, mai mult în orgoliu, i-am răspuns:
„Vezi că ai încurcat destinatarul, dar mă bucur pentru că te-am văzut în sfârșit așa cum ești. Pentru că mi-ai rup inima meriți să îmbătrânești singur și falit, gunoiule.”

Apoi l-am blocat și i-am șters mesajele.

M-am trezit buimacă, ca dintr-o altă realitate, pe la 4 dimineața. Afară, o ceață groasă împânzise orașul. Mi-am verificat telefonul, dar nu aveam nici un fel de mesaje. Am mers la contactul lui, l-am blocat și am șters toată conversația.

Mesajul din vis era scris cu o cerneală albastră pe o coală umedă de hârtie:
”Putem să ne întâlnim în săptămâna 22-26 mai, sau următoarea. Copii nu sunt la scoală, deci avem timp pentru noi (eu și tu) … GuCi, Cuci, Guci, Jimmy Choo, Louboutin, Yves Saint Lauren…”

A doua zi l-am visat din nou. Eram pe motocicleta…

I-am scris

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

I-am scris. Normal. Mă gândeam la el de vreo două săptămâni zilnic și nu am mai rezistat. I-am trimis o melodie. Știam că e melodia corectă de cum am auzit-o și știam că îi place. E pe stilul lui. Si al meu.

A deschis-o si nu a răspuns nimic. Am regretat de câteva ori ca i-am trimis-o în timpul zilei si spre după-masă primind următorul compliment despre cum arat și ce bine îmi stă în paltonul primit cadou de el am adăugat:

”Mi-am amintit de tine azi, pentru ca am purtat paltonul acesta”

Poză cu mine :D.

”Poate melodia nu este potrivită, dar mă încântă”.

”Îți mulțumesc pentru acest cadou, îmi place foarte mult. Și de tine”

Mi-a răspuns târziu după miezul nopții, iar eu i-am văzut textul a doua zi.

”Îți mulțumesc, și mie îmi place cântecul și se potrivește situației, și de tine de asemenea:)”

Știu că mi-am promis să-l dau afară din viața mea și chiar l-am dat, de câteva ori, doar că inima mea se încăpățânează să-l iubească, așa defect, nebun, imperfect, bătrân și însurat cum e. Oare există finaluri fericite?

Atunci cand revin

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Dezvolt cu bărbații din jurul meu conexiuni pe termen lung, chiar dacă relațiile noastre sunt scurte sau pasagere, ei au obiceiul de a reveni la mine, ca un magnet ce îi atrage în momentele lor de neliniște, singurătate, în care vor ceva, când li s-au schimbat planurile sau li s-au înecat vapoarele. Asta bănuiesc eu, căci nu i-am întrebat cei aduce înapoi. Oricum nu cred că mi-ar mărturisi. Cert este ca revin, spre surprinderea mea, după săptămâni, luni sau chiar ani. Înțeleg să revină cei cu care am împărțit ceva mai mult, o chimie puternică sau o relație, dar în primul rand, cei cu care nu am încheiat foarte clar treaba, care nici nu a prea fost cine știe ce treabă. Când revin, câteodată caută o nouă oportunitate, alteori o șansă, ba chiar o re-căsătorie, alte ori doar o privire, un gest că nu i-am uitat, ori pur și simplu nimic.

La început mi-a plăcut ca reveneau, pentru că mă simțeam eu mai puternică, încă vie în mintea lor, in timp ce ei erau de mult uitați de mine. Acum  mă întreb doar pentru ce revin?

În tinerețe, după ce plângeam cu muci pentru unul pierdut, era minunat să-l vad revenind, căci după ce am plâns odată cu muci, cu siguranța nu mai plângeam și a doua oara, că se terminaseră mucii. Era în schimb plăcut să te caute câte unul de care ai uitat. Acum e doar pierdere de vreme. Așa că, atunci când mi-a scris belgianul, deși m-am prins că-i el după poza de la whatsaap, i-am răspuns: ”Good morning. How care I help you? I would apppreciate if you would write me who is this, because I do not have your number in my phone”.

Kuwait 🇰🇼 am ajuns

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Am zburat Lufthansa și pe când mă bucuram că mai adun ceva mile și mănânc diversificat, nu de alta, dar meniul de la Emirates îl știu pe de rost, am simțit frigul pe la picioare. Uitasem că, Lufthansa bagă frig motivațional sănătos in pasageri, la începutul curselor lungi. Am cerut o pătură extra, am primit și o sticlă cu apă, de la o domnișoara frumoasă și foarte drăguță. Ne-a servit impecabil, cu zâmbetul pe buze și ospitalitate toată cursa. După Un film – Blue Jasmine – și filosofii cu colega, m-am pus pe somn. La aterizare, primul lucru pe care l-am făcut, a fost mersul la baie, pentru schimbul de lichide. A trebui să mutăm lichidul din sticla cu procente în sticla de cola. Cum sarcina a căzut pe mine, am aruncat sticla goală in coșul din cabina de toaletă, împachetată intr-o pungă din plastic. Am fost inpirată, pentru că, coșul principal de la baie era așezat direct sub privirile unei acrituri înfofolite, ce păzea wc-urile. Cam aiurea păzeala budelor din aeroportul din Kuwait, dar cam aiurea în general tot aeroportul. Marmură și opulență pe coridoare și wc-uri cam murdare și uzate, ca și cum abundența se termină la ușa clozetului. Am așteptat iar o oră pentru viză, că am uitat sa o facem online la timp, iar după ce ne-am luat bagajele și am trecut de următoarele emoții cu sticla, ca se controla bagajul si la ieșire, ne-am pus în mașina trimisă de hotel. Cazarea la The Palm, deja obicei, și după ce am stat un pic in trafic, ne-am lăsat bagajele în cameră și am început munca, ca în Ramadan, la 11:00 p.m.

Am vizitat standul, ne-am întâlnit cu organizatoarea târgului de beauty și după ce ne-am salutat cu cunoscuții și pierdut vremea pe acolo, am mers la masă. Am încheiat la 3 seara, și mâine am chef să înot in piscină, ca dacă tot e Ramadan, măcar să îmi petrec dimineața postind la soare.

PS: mi-am anunțat amicii ca am sosit, și pe vechea mea cunoștință 🙂