Etichetă: eu

Terapia

~ Căpşunăriţa ~ 23 comentarii

După o sesiune de terapie realizez de fiecare data aceleași lucruri, cât de mult sunt conștientă despre mine, ce mult am avansat și cât de puțin mă cunosc în străfundurile mele și cât de departe sunt de persoana câte mi-aș dori să fiu.

Terapia este dușul rece pe care îl începi după o zi fierbinte, doar ca să realizezi că, apa pe care o torni pe tine, nu-i chiar cea mai prielnică.

După terapie mă simt întotdeauna bine, sunt activă, fericită, mulțumită și curioasă de explorările ce vor urma. Mai presus de toate sunt însă independentă, pentru că fiecare sesiune este în fapt o cărămidă pusă autonomiei mele ca persoană.

Mi-ar plăcea să mă îndrăgostesc din nou

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Am privit piscinele dansatoare cu emoție în inimă, surprinzătoare lacrimi în ochi și melancolie. M-am uitat la apă, izvor al vieții, dansând în ritmuri romantice, intr-o splendoare de mișcare și lumină.

Eram la mii de km depărtare, în alt colț de lume cu fântâni dansatoare, o imitație fidelă a fântânilor pe care le-am urmărit împreună, mână de mână, inimă lângă inimă, pe continentul fericirii noastre, în țara în care eram doar un alt cuplu vesel și tot timpul bine dispus.

S-a terminat. Înțeleg și merg mai departe, dar melancolia și amintirea lui revin în sufletul meu în momente neașteptate. Mi-ar plăcea să mă îndrăgostesc din nou, să-mi fac noi amintiri și să admir fântânile dansatoare de mână cu altcineva. Un nou cineva, cu care să le văd și mai frumoase, pentru că voi fi doamna lui nu doar în anumite țări, ci pe tot globul :).

Risipă de energie și vampiri energetici

~ Căpşunăriţa ~ 17 comentarii

Eu sunt o persoană energică, veselă, genul ăla care întinde o mână de ajutor și când nu i-se cere. Eu sunt genul care vrea să ajute pe toată lumea mai ales când, nu are nevoie, pierzându-mi multă energie și vreme, inutil și neproductiv, cu alți oameni și problemele lor nerezolvabile. Indiferența este un atu, pe care nu-l am, și deși treaba asta sună frumos pe hârtie, este foarte dăunătoare, neproductivă și lipsită de perspectivă în practică.

În realitate lipsa de indiferență față de anumite întâmplări, opinii sau oameni duce la o pierdere inutilă a energiei, iar eu mă consum degeaba în multe chestiuni, pe care nu le pot schimba și care, chiar schimbate, nu-mi aduc nimic concret. Mi-e foarte greu să-mi controlez instinctele de a-mi da cu părerea, in ciuda faptului că, de multe ori părerile mele nu au valoare pentru interlocutor, de a ajuta, chiar si atunci când ajutorul nu mi-a fost cerut, ori de a continua conversații în speranța ajungerii la un numitor comun, cu oameni care cauta de fapt conflictul.

Pe lângă risipa de energie de care mă dispersez singură, aceste trăsături de caracter ale mele mă mai fac și victima ideală a vampirilor energetici. Sunt ca un magnet pentru astfel de oameni, o fântână nesecată, in care  vor găsi mereu energie de luat pentru ”problemele” pe care ei le creează, fără putere, gând sau voință din partea mea de a le da cu flit. Nu știu cum îi adun, dar în fiecare domeniu al vieții mele am câte un vampir din ăsta și toți au caracteristici similare. Fostul meu soț este un vampir energetic de top, iar despărțirea de el m-a întinerit la propriu. Am un client din ăsta vampir, care ma suge de viata si chef de munca, de care vreau să scap pasându-l altcuiva împreună cu tot Orientul Mijlociu, că acolo este o pepinieră de vampiri energetici. Până și un cititor/comentator de pe acest blog este vampir energetic.

Îi recunosc greu, de obicei în stadiul final,  probabil din cauza magnetului pe care îl simt pentru ei, căci îmi plac, mai ales la început, când acționează ca niște lipitori. Se lipesc de tine și te copleșesc cu atenția lor bruscă și pozitivă, îți confirmă și validează (fără să le-o ceri) anumite păreri, trăsături de caracter, moduri de gândire si ce mai găsesc ei ca te-ar impresiona. In stadiul acesta, lucrează la partea sensibilă a victimei. Unii chiar se victimizează, ca să-i măsoare empatia. Un exemplu în acest sens este clientul meu, care juca rol de cumpărător si atât, povestindu-mi mereu trist cum îl fute la cap departamentul financiar. L-am crezut, pana când m-am prins ca  lucra de fapt la firma lui taică-su, unde el făcea legea.

Odată ce faza de cunoaștere ia sfârșit începe realitatea. Atunci își dau arama pe față, foarte evidenta, pe care nu o vedeam la început, dar o simțeam, pentru că fiecare contact cu vampiri energetici este încă o rostogolire a pietrei lui Sisif. Te sleiesc de puteri și tot nu-ți dau nimic concret. Discuțiile pe care ei le creează sunt construite doar ca să-i umple timpul victimei, pentru că nu dau nimic pe termen lung. Orice aranjament, concluzie sau numitor comun este făcut doar pentru a fi ulterior rediscutat și schimbat de mii de ori, până revine la forma inițială. Vampirilor energetici le place să-și sufoce victima cu detalii inutile, orbind-o cu banalități, doar ca ea să nu observe situația pe ansamblu. De multe ori o derutează trecând alternativ de la un subiect la altul, fără legătură sau avertisment. Când își sug victima de energie, ei creează în jurul ei un fel de ceață, distrăgându-ți atenția înspre nimicuri, cu care o încâlcesc și-o leagă, scoțând din ea cele mai absurde reacții, fără legătură cu realitatea, sau problema discutată. Câteodată, după un atac din ăsta stăteam să mă întreb, cum naiba am reușit să scot din mine anumite reacții, care analizate chiar în contextul dat, erau total absurde, ba chiar jenante. Privind retrospectiv nu înțelegeam mecanismul prin care ajungeam în situația respectivă, de dezechilibru total, pentru că logic nu aveam ce căuta acolo. Această situație mi s-a întâmplat și aici pe blog de câteva ori în anumite schimburi de replici avute cu unul dintre cititori. La început a speculat dorința și afinitatea mea de a purta discuții și răspunde părerilor cititorilor mei, ca mai apoi nevoia lui de atenție să ducă la niște extreme fără nici o legătură cu subiectul conversației, la atacuri la persoană și filosofii ieftine, iar in lipsa argumentelor la comportament de tip ping-pong, uzual la abuzatori. Comportamentul de tip ping-pong este foarte simplu de executat și extrem de frustrant pentru oamenii onești, pentru că tu spui ceva, identifici o problemă sau faci unui reproș (pe care îl cântărești bine înainte), iar abuzatorul/vampirul energetic îți răspunde la fel, prin cuvintele tale. Nu încercă să se disculpe, să-și analizeze comportamentul sau să și-l schimbe, ci îți zice ție că tu ești așa. Orice identifici negativ la oameni ăștia ei îți spun că tu ești așa, că la tine e problema. Asta este ultima lor resursă, iar când ajung la comportament de tip ping-pong cu un vampir energetic ești în Catch 22. Singura modalitate de ieșire din acest joc bolnav este de fapt, sa nu  intri în joc.

Cu vampirii energetici nu vei ajunge niciodată nicăieri, pentru că la capătul tunelului se află un Catch 22. Ca sa ieși din tunel, trebuia de fapt să nu intri. Dacă ai intrat singura modalitate de scăpare este să te evaporezi de acolo, sa ieși brusc si sa întrerupi orice contacte cu oamenii respectivi. Cu siguranță ei nu te vor lăsa așa ușor să pleci, pentru că nici un prădător nu-și lasă victima sa scape. Este si foarte greu sa te desprinzi de un vampir energetic, pentru ca te va șicana mereu, te va momi regulat si căuta tot timpul să te atragă înspre el, înapoi in bârlogul lui, unde el se simte stăpân. Detașarea si eliberarea este un proces care se învăță și se exersează zilnic. Merge anevoios, pas cu pas, fiecare desprindere fiind o nouă lecție de multe ori repetată. Eu sunt in acest proces de învățare, unde încerc sa trec la nivelul următor, ce presupune să identific oamenii cu care nu vreau sa am de-a face, înainte să mă apropii de ei. Între timp încerc să exersez și indiferența universală, mai puțin despre alții si mai mult despre mine.

Mă prind greu

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Am câteodată (și probabil mai des decât îmi dau seama) niște momente aiurea, când nu mă prind că, cineva vrea să se dea la mine. Pur și simplu nu observ. Oricât de evidentă ar fi treaba pentru cei din jurul meu, eu o iau total pe lângă arătură. Dacă se întâmplă și ca partea interesată să fie mai timidă, atunci e jale, că nu m-aș prinde nici dacă, aș primi o tigaie în cap. Partea cea mai naspa este că, de multe ori și mie îmi plac „pretendenții” și chiar m-aș încumeta la ceva, dar după ce le dau cu flit neintenționat, nu mai iese nimic de acolo. Câteodată fazele astea sunt chiar evidente și după ce au trecut, le realizez și eu, deși care regulă mă prind după ce îmi spun alții.

Aseară, pe la 11 noaptea am chemat poliția, pentru vecinii mei gălăgioși și afumați. Nu m-au chemat să fumez iarbă și am zis să-i altoiesc – glumesc, chiar aveau muzica la maxim și eram foarte obosită. Nu au deschis poliției, dar au oprit muzica, iar la finalul intervenției urcat a la mine echipa ca să-mi explice cum stă treaba și de ce nu le poate face de fapt nimic. – Ca o paranteză, dacă nu deschizi la poliție, te cam poate țuca în cur, că nu au voie să intre în casa ta. Tot ce pot face este să înainteze cazul procuratorului, dar la faza asta le trebuie martori care să de-a cu subsemnatul și să facă declarații și alte cacaturi formale, la care oamenii cu job de la 8-16 nu se prea încumetă. Concluzia, dacă faceți o petrecere gălăgioasă, nu deschideți poliției.

Ei, și echipa era formată dintr-o tipă și un tip, simpatici amândoi, mai ale tipul, frumușel, cu barbă stilată, după moda vremii. Se uită el la mine de jos în sus, în timp ce vorbeam cu tipa, și începe să mă întrebe chestii, că de unde sunt – din Polonia îi răspund eu intrigată, doar aveți  buletinul polonez în mână, apoi insistă el, că unde e orașul de naștere, cică în ce țară – România, îi răspund eu mai intrigată, cu puțină agresivitate în voce. În mintea mea tipul mă irita că, se concentra pe mine și nu pe vecinii mei gălăgioși, eu realizând abia a doua zi la muncă (când le povesteam colegilor pățania), că el încerca de fapt să intre pe felie, să se bage și el în seamă cumva, doar că eu eram cu capul în nori. Și era chiar drăguț, trag eu concluzia a doua zi.

Apoi m-am gândit cât mai obiectiv la toată treaba, realizând că, reacția mea a fost cauzată de o sincronizare proastă și unele sentimente/temeri nepotrivite, pe care le duc cu mine inutil și care, mă influențează în a mă raporta greșit, de obicei negativ la multe situații.

  1. Când m-a privit de jos în sus, eu nu mi-am dat seama că el se uita la mine pentru că eram în pantaloni scurți și un tricou mulat, și probabil îi plăcea ce vedea, ci m-am gândit instantaneu că, se uită la cicatricea mea de pe picior, care nu-i atât de vizibilă în realitate, precum e în mintea mea. Emoția: nesiguranță.
  2. Când am început să mă întrebe de unde sunt, m-am gândit automat că, mă califică de străină, și sigur mă va discrimina în vreun fel pe chestia asta. Emoția: prejudecată.
  3. Când au venit eram deja nervoasă pe vecini, că muzica ținea de peste o oră și am bătut și eu la ușa lor, dar nu au deschis. Starea mea: agresivitate.

Alteori, fazele astea devin cu adevărat ridicole. Acum vreun an am parcat la un McDonald, care tocmai introdusese parcarea cu plată, doar că era gratis prima oră, dacă scoți un bilet de la parcometru. Eu nu eram conștientă de treaba asta, că dădeam pe acolo rar și când m-am întors la mașină, din altă parte desigur, că doar nu am parcat ca să mănânc la Mc, un domn îmi scria ceva amendă. L-am abordat imediat încercând să scap de amendă și povestindu-i că, de fapt eu voia să intru la Mc, după ce tocmai îmi terminasem treaba în altă parte, că mi-e foame și nu văd rostul amenzii, dacă sunt clientă oricum. La care el îmi zice că, ar mânca și el un hamburger. OK, îi zic eu, hai că-ți cumpăr unul, doar nu-mi da amendă (hamburger 10 zł, amenda 100 zł). Intru în Mc, îi iau un hamburger (doar lui, clar, că eu nu mănânc de la Mc), i-l pasez și mă urc în mașină, consternată de mita în natură pe care o iau polonezii. Ce naiba îmi zic mirată, că nu îs așa săraci. Ajung la muncă și să le povestesc colegilor cum e foamea mare în Polonia, că mi-a luat unul mită in parcare la Mc un hamburger, la care ăștia încep să râdă, explicându-mi printre hohote ca, nu m-am prins că ăla se dădea la mine si de fapt nu-i trebuia hamburgerul.

Semne de maturitate

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Când am rostit cuvintele am realizat instant pe cine citam. Era taică-meu. Îl citam pe el, explicând în termeni maturi și echilibrați realitatea neschimbătoare a naturii umane. Era discuția clasică despre oameni pe care o purtasem de atâtea ori cu el, și pe care o purtam acum cu altcineva, doar că rolurile erau inversate. Nu mai erau eu de partea ”rebelă” și fermă, ci priveam calmă din perspectiva ”matură” și tolerantă. Înșirând cuvintele am realizat că, în sfârșit am  înțeles ce-mi spunea taică-meu toată adolescența și tinerețea, când disprețuiam oamenii fățiș și ostentativ,  catalogându-i și judecându-i după criterii superficiale, într-o luptă deșartă de a mă valida pe mine. Știam că sunt mai bună decât alții, ceea ce-i normal, pentru că nu toți oamenii sunt egali și niciodată vom fi, însă nefiind convinsă de valoarea mea, simțeam nevoia să mă validez pe mine scoțând în evidență minusurile altora și tratându-i pe ceilalți în consecință. În loc să am toleranță, înțelegând că nu toată lumea poate fi ca și mine, mulți nici măcar nu-și doresc să atingă nivelul meu, iar alții nici nu îndrăznesc să viseze la el, eu îi treceam pe toți prin filtrele și criteriile mele, ca să mă pot valida pe mine. Apoi făceam greșeala clasică, stabilindu-mi filtrele și criteriile în funcție de standardele pe care eu mi-le stabileam și consideram relevante, ignorând alte posibilități, viziuni sau nevoie. Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes. Eram indignată de apropierea lor sau prezența mea în anumite situații, fiind predispusă să mă cred înjosită prin anumite asocieri nefavorabile.

Nu înțelegeam atunci că, permanentă mea nevoie de a demonstra ”cine sunt eu” celorlați, venea din nesiguranța mea față de mine. Când m-am validat eu pentru mine, nesiguranța a dispărut, la fel și nevoia de a demonstra cine sunt. Am înțeles ulterior că această imaturitate este parte din procesul natural de dezvoltarea al fiecărui om, de care aveam nevoie pentru a ne putea stabili anumite standarde și țeluri, ce odată atinse, ne vor oferi validarea interioară și confortul de care avem nevoie ca să ne maturizăm. În momentul în care eu m-am validat pe mine pentru mine, mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț) și mult mai naturală, față de cei mai mult înzestrați (față de care înainte îmi umflam admirația). Am trecut de la extreme ca să mă pun pe mine în centru.

Acum sunt chiar mai bună decât am fost. Mă consider persoana numărul 1 în ochii mei și trăiesc conform standardelor mele, imperfecte, dar ajustabile, bucurându-mă de posibilitățile și realizările mele, pe care nu mai simt nevoie să le trântesc altora în față, ca să mă conving că eu le-am realizat. În drumul meu spre maturitate un pas important a fost când am înțeles că pot la fel de ușor să zâmbesc CEO-ului, ca și domnului ce duce gunoiul, ori că pot purta la fel de natural o conversație cu vânzătoarea de la aprozar sau cu un profesor universitar. Am încetat să-mi mai fie frică, că dacă cei din jurul meu mă vor vedea în locuri mai puțin selecte, socializând cu persoane mai slab poziționate decât mine, valoarea mea se va diminua.

Am ajuns în sfârșit la vorbele tatălui meu, înțelegând că atunci când te apleci spre alți, nu te înjosești, ci doar te ridici indirect, pentru că dacă tu știi ce reprezinți, asta se va reflecta și în afară.

Indisponibilitatea (IV) – standardele

~ Căpşunăriţa ~ 55 comentarii

Am fost dintotdeauna indisponibilă. De când mă știu în mine a existat nevoia de a fi liberă, de a judeca, de a alege și a trăi individual, de a mă exprima și de a construi pentru mine, prin puterile mele și conform gusturilor mele. În relații nu am fost niciodată aliniată cu tot sufletul, în mod altruist, păstrând cu mine mereu o notă egoistă, ce ieșea la suprafață în cele mai neașteptate momente, spre durerea jumătății mele. Când am conștientizat nota egoistă am lăsat-o, din teama că cel de lângă mine mă va trage în piept la un moment dat, mă va înșela sau răni, iar egoismul meu selectiv era arma mea de răzbunare.

Teama mea venea din faptul că nu știam cum să-mi definesc așteptările și să-mi pun corect standarde. Așteptările mele nu se potriveau de fel cu cele ale vremii, cu ale mediului, ale partenerilor pe care îi aveam, eu dorindu-mi mult mai mult decât le permitea lor imaginația să lucreze, așa că am renunțat să-mi pun standard, mergând cu valul și construindu-i indisponibilitatea. Nici unul nu era oricum suficient de bun, deci ce rost are să-l mai pun în temă care sunt așteptările mele, că oricum nu le poate îndeplini?

Nu m-am văzut niciodată măritată conform așteptărilor sociale, nu m-am visat vreodată în rochie de mireasă și nici nu mi-am plănuit nunta în detaliu, ci am lăsat pe alții să o facă. Gândindu-mă la viitor, încă din tinerețe m-am văzut căsătorită din conveniență, cu un partener de ”afaceri sociale comune”, mai degrabă decât un soț, căruia să-i fiu soție cu responsabilitățile și așteptările de rigoare. Îmi era teamă de rolul de femeie și mi-se potrivea prea bine rolul de fetiță, pe care îl stăpâneam cu stil și fără sârguință. Eram Lolita și îmi plăcea atenția, la care nu eram dispusă să renunț pentru ceva mai mult. A fi femeie era pentru mine sinonim cu plictiseala, responsabilitatea și orice altceva ar mai veni negativ la pachet. Eu nu îmi doream să fiu femeie și nu am căutat niciodată un bărbat.

Atunci când a apărut elementul căsătoriei am fost nu doar indisponibilă, dar și nechibzuita în această privință. În loc să-mi fac un plan al meu, chiar dacă alegeam pe baza convenienței, am ales să joc cartea ignoranței și am mers după planul altuia, doar ca să muncesc ulterior ani la reparat greșeala. Am ales în modul acesta pentru că nu aveam standarde, iar în momentul în care o parte din așteptări mi-au fost împlinite, nu am mai avut argumente contradictorii și nici standarde prin filtrul cărora să le trec.

Am ieșit la fel de indisponibilă din căsătorie, după cum am intrat, doar cu răbdarea consumată și nervii tocați. Voiam de mult să divorțez, din primul an de căsătorie, când mi-am dat seama că nu-i el. Nu era bărbatul cu care îmi doream să fiu, pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care să am chimia și simbioza necesară unei căsătorii, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitatea, dar nu era compatibilitatea! Doar că, atunci când ești măritată cu alai și două nunți, nu ți-se pare că-i chiar atât de simplu să pleci. Așa că, m-am înhămat la o relație de 10 ani, plină de compromisuri și cu responsabilitatea unui copil, doar ca să realizez că trebuie să redresez greșeala. A costat și încă costă, dar este prețul libertății, care-i neprețuită.

Când ieși în lume, mai ales după relație grea și apăsătoare, numai de o altă relație serioasă și complicată nu ai chef. Și totuși, nu vrei să renunți la o anumită intimitate, pe care numai relațiile o  pot oferi, iar aici nu mă refer la sex.

Ieșită în lume, am reluând ciclul de unde l-am lăsat, cu așteptări nedefinite, fără standarde și indisponibilă. A trebui să rup ciclul și atâta tot. Simplu, greu și pe alocuri neplăcut de realizat, după modelul doi pași înainte și unul înapoi.

Momentan sunt în faza de definit a așteptărilor și spre deosebire de situațiile anterioare îmi las mintea să zboare pentru că lumea e casa mea, iar viața asta este singura pe care o am. Iar, dacă eu sunt în stare să mut munții din loc, nu mă voi mulțumi vreodată cu o persoană care se va plânge de dureri de șale. În spatele așteptărilor se construiesc pas cu pas standardele, iar cu ele cad zidurile indisponibilității mele. Pentru că, dacă alții vor trebui să se alinieze așteptărilor mele, va trebui să fiu și eu gata să mă aliniez la ale lor.

Indisponibilitatea (III) – efortul

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Când mi-am recunoscut indisponibilitatea, am acceptat că nu are rost să ies la întâlniri până nu-mi pun eu treburile mele în ordine. Era doar o pierdere de vreme pentru că eu ieșeam de fapt la întâlniri, doar pentru a mă convinge de ceea ce voiam să mă conving și anume că, nici un tip nu-i suficient de bun pentru mine. Și cum nu-s eu vreo rază ruptă din soare, era clar că alegerea mea în privința bărbaților era greșită, iar eu mă orientam spre ceea ce de fapt nu-mi doream, în loc să merg spre ceea ce îmi trebuia  și care bineînțeles nu era clar definit în mintea mea.

Primul pas a fost definirea a ceea ce îmi trebuia, pentru că eu sub umbrela ”căutării unui tip mișto pentru o relație”, căutam de fapt un tip foarte mișto pentru o relație de natură sexuală, fără obligații sau strings attached. Eram mai indisponibilă pentru o relație complexă, decât baba cloanța pentru tratament de înfrumusețare și gesturi altruiste. Și peste toate astea, nu voiam să-mi recunosc adevărul, deși mi-se prezenta la frumos pe tavă, în diferite circumstanțe. Cândva Paweł (proful de sport) mi-a reproșat că eu vreau doar sex. Am protestat, doar ca să-i demonstrez ulterior că are dreptate. Voiam doar sex in general, dar si cam atât de la el in particular. După ce mi-a trecut mânia, a trebui să recunosc că așa a fost de la început, și mai mult de două pizza pe banii mei nu eram dispusă să investesc în relația cu el. Până și a-i fierbe doua ouă era prea obositor pentru mine, așa că i-am servit pizza rămasă de seara și la micul-dejun.

Eram indisponibilă de când ieșisem din căsătorie, deși în mod paradoxal ieșisem ca să-mi mai acord o șansă. Voiam de mult sa divorțez, din primul an de căsătorie, când mi-am dat seama că nu-i el, nu-i tipul cu care vreau să fiu și pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care pot să am o anumită chimie și o simbioză, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitate, dar nu era compatibilitatea! Doar că, atunci când ești măritată cu alai și două nunți, nu-i chiar atât de simplu să pleci. Iar când pleci, numai de o relație serioasă și complexă nu ai chef. Și totuși, nu vrei să renunți la o anumită intimitate, pe care numai relațiile o  pot oferi și primi, iar aici nu mă refer la sex.

In acest context, relația cu amantul mi s-a potrivit ca o mănușă. Pentru că, cerea investiția minimă din partea mea, care era maxima pe care o puteam oferi, oferind minimum din partea lui, maximul pe care îl avea disponibil. Treburile s-au stricat când ne-am îndrăgostit și pe de o parte eu am dorit mai mult, dar fără să ofer la schimb anumite sacrificii care nu îmi conveneau. Iar el, degeaba s-a îndrăgostit, pentru ca era dispus sa ofere doar parțial, iar dacă ar fi fost sa ofere mai mult, cerea să primească înainte.

Așa că, în loc să continui ciclul de căutare a oamenilor parțial disponibili pentru o indisponibilă, am făcut pauză. Am vrut să-mi accept indisponibilitatea, să o explorez, să o analizez și să o corectez, căci, cu siguranță o purtam cu mult înainte de căsătorie cu mine.

Indisponibilitatea (II) – postul

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Am început ”postul” după vacanța din august, când era clar că trebuia să mi-l scot din circuit pe amantul meu cu nevasta, indiferent cât de dureros ar fi și oricât efort ar necesita. Nu voiam să renunț conveniența pe care mi-o oferea, dar știam că vreau mai mult pe termen lung. De la el? Greu de spus. Pe de o parte da, pe de alta nu. De la altcineva? Poate. Oricum nu îmi convenea situația. Încetase sa mai fie amuzant. Deci, trebuia să schimb ceva.

Multă lume, mai ales femei, mi-a dat sfatul de a sta singură, eu cu mine, pentru că îmi va fi o experință benefică. La început le-am ras in fata, ca mai apoi sa ma gândesc mai serios la ceea ce îmi spun. Nu mai fusesem singură, adică neimplicată în nici un tip de relație din liceu. De atunci am trecut dintr-o relație în alta sau chiar am avut mai multe relații în paralel, fără sa ma intereseze viata pe cont propriu ori vindecarea rănilor, pentru a nu merge mai departe șchiopătând. Când ești într-o relație, este foarte ușor să treci în alta, pentru că urmezi neajunsurile, alegându-ți de fapt un partener foarte similar, dar care la prima vedere face niște chestii diferit.

Trebuia să trag linie. Sa opresc ciclul. Dar cum? Ii scriam foarte rar amantului, îl si blocasem de câteva ori (ca sa îl deblochez după aia), mergeam la întâlniri, ieșeam, eram curtata, dar nu se lega nimic. La un moment dat, a trebuit sa-mi recunosc inevitabil si anume ca, toți oamenii pe care eu ii cautam, aveau un lucru in comun, îmi aminteau de el in vreun fel. Cautam dublura lui disponibila, care nu exista.

Am început sa iau in serios sfatul de a petrece timp singură si am întrebat-o pe terapeută ce mă sfătuiește. Nu aveam un țel cât să stau fără partener sau sex, iar când ea mi-a zis minim de 6 luni mi-am dat ochii peste cap, crezând că glumește. M-am răzvrătit pe loc. Adică, tocmai ce ieșisem dintr-o relație de peste zece ani foarte nesatisfăcută, si emoțional și sexual.

-De ce sa merg iar acolo, am întrebat, pentru ca, in mintea mea statul singura cu asta rezona.

-Dar nu mergi iar acolo. Mergi înainte, mi-a răspuns ea calma.

In răzvrătirea mea se simțea rezistența la schimbare, pentru ca voiam să-mi continui stadiul adolescentin. Cum sa renunț la sex sase luni? Mi-se părea un păcat capital.

-Atunci nici n-ai să întâlnești pe cineva, mi-a spus ea calmă. Pentru că ești indisponibilă.

Carențe financiare

~ Căpşunăriţa ~ 88 comentarii

Am fost crescută de părinți cu banii mei în buzunar, ai mei spunându-mi dintotdeauna să îmi plătesc propria consumație, să nu accept cadouri, mai ales de la bărbați, iar în liceu, m-a pus să dau înapoi o bluză pe care mi-o cumpărase un tip cu care mă întâlneam. Taică-meu era și polițist, deci orice cadou pe care îl puteam primi, ar fi putut fi interpretat în anumite circumstanțe ca o mită indirectă, de aceea era foarte strict cu noi (eu și frate-meu) în privința asta. Efectul a fost că, ulterior în viața adultă am intrat în relații neștiind cum să mă raportez corect la chestiunea banilor, a cadourilor, a așteptărilor ce țin de partea financiară pe care un bărbat ar fi trebui să le furnizeze în relație. Iubiții mei pe termen lung erau fericiți că lângă mine economiseau, ceea ce era un lucru super pentru ei, dar nu neapărat și pentru mine, căci eu nu mă simțeam specială, răsfățată sau apreciată în vreun fel. Și niciodată nu am simțit siguranță financiară lângă un bărbat. Așa că, atunci când m-a întâlnit fostul soț, care este un zgârcit notoriu, am fost mană cerească pentru el. De la prima întâlnire nu mi-a plătit nimic și a continuat să împartă totul la doi, inclusiv chitanțele de la restaurat, chiar și câțiva ani după căsătorie. Dacă îmi dădea 20 de zloți, ca nu aveam cash, scria pe o foaie și se aștepta să-i returnez. La restaurant plătea el toată consumația cu cardul lui de credit, ca să adune mile și să pară ”un bărbat”, iar apoi venea acasă, împărțea chitanța la doi, intra în contul meu și-și transfera jumătate din bani la el în cont. Când mi-am schimbat parola de la cont, a rămas șocat că nu mai are acces la pușculița mea, ba chiar a vrut să mă sperie cum îmi va fi de greu, de acum în colo, ca să fac eu toate transferurile. Eram însărcinată cu copilul lui, când el și-a cumpărat o mașină nouă, iar mie mi-a vândut-o pe a lui. I-am dat cash, banii în mână, însărcinată în 7 luni. I-am plătit peste valoarea mașinii, deși am încercat să negociez, dar s-a ofticat și i-am dat pace. A început să dea cu banul doar când s-a simțit amenințat, văzând că plec, a devenind brusc foarte generos, la concurență cu mă-sa în valoarea cadourilor, căci până atunci soacra îmi lua cadouri mai scumpe decât soțul. Era bogat, avea bani, acțiuni și proprietăți, chiar mai multe decât mă informase pe mine că are, și folosise acest argument de la început pentru a-mi oferi minimul. Un fel de scuză că mă testează, să nu fiu eu cumva avidă după banii lui, scuză pe care a întreținut-o și după ce a insistat să mă ia de nevastă. Și cum eu eram îndrăgostită, naivă și nu știam să mă raportez la bani, nu am nici cerut, nu am nici așteptat, până m-am văzut cu un copil în brațe, fără loc de muncă și trăind din bursă, și împărțind cot la cot cheltuielile cu el, în timp ce el făcea doar din salariu de cinci ori mai mulți banii ca și mine. Atunci mi-am tras semnalul de alarmă, realizând în ce căcat ajunsesem, pentru că nu știam să-mi pun standarde, să ”cer” și să aștept o investiție corectă și la același nivel din partea persoanei cu care îmi împărțeam viața și căruia îi născusem un copil. L-am lăsat cu bani cu tot, în ciuda protestelor și a promisiunilor lui și am început să-mi caut puncte de reper, deși nu știam cât mi-se cuvine și cum trebuie să cer. Mi-am dat seama ulterior, că eram atât de setată pe ideea că sunt independentă și nu-mi trebuie banii nimănui, că mă simțeam aiurea când îmi plăteau bărbații consumația, ba chiar mai aveam prostul obicei de le plăti eu lor. Am purtat nenumărate discuții cu o prietenă de-e mea pe tema asta. Îmi spunea permanent ce prost gândesc, dându-mi sfaturi bune, dar pe care eu refuzam să le ascult.

Încetul cu încetul am început să mă schimb, să-mi redefinesc așteptările și valoarea, punctul de cotitură fiind, o cină pe care am vrut să o achit eu, iar persoana pe care o iubeam, atunci, mi-a spus: „eu știu că ești o femeie de succes, independentă și cu banii tăi, și apreciez asta, dar eu așa am fost educat, să plătesc, e de datoria mea și îmi face plăcere să am această contribuție”. Cuvintele lui mi-au schimbat total perspectiva, mai ales că veneau de la un om inteligent și bogat. De atunci, am învățat că nu trebuie să cer, ci să accept. Pentru că cei care dau, vor și primi de la mine în schimb, iar cei care nu-mi oferă mie, vor oferi alteia, și le doresc din tot sufletul să le fie de bine cu aia!

Iar prietenelor mele, care știu că au probleme similare, le spun sincer că, un bărbat care nu investește nici măcar într-o amărâtă de cină, mai ales la început, când vrea să te cucerească, nu-i un bărbat care o să investească ulterior, când tu dai totul iar el are rezerve. E doar un puștan care vrea să te fută pe gratis, cu minim efort și pe banii tăi.

Sărutatul broaștelor

~ Căpşunăriţa ~ 43 comentarii

Unul dinte motivele pentru care am divorțat, a fost dorința de a găsi un partener mai bun pe termen lung decât cel care îmi pusese verigheta pe deget. Mi-am găsit relativ repede un nou partener dornic să-mi pună și el verigheta pe deget, însă după o analiză mai profundă a ofertei am declinat-o. Motivul a fost perspectiva pe termen lung și pachetul cu care venea potențiala jumătate.

Fiind tânără, ușor imatură și foarte relaxată în privința căsătoriei, când mi-a pus primul soț verigheta pe deget nu m-am gândit la perspectiva pe termen lung a relației noastre și la cum va arătat viața mea lângă omul respectiv, precum și implicațiile pe care le are măritișul. Am ales atunci să vizualizez opțiunea în care în viață alegerile sunt oricând disponibile, crezând că oamenii au liber arbitru să-ți schimbe părerea sau alegerile. Trecută printr-un divorț, acum nu aș mai face aceeași mișcare, pentru că greșelile și alegerile greșite se pot corecta, dar costă, iar prețul s-ar putea să fie foarte piperat.

De aceea, când a doua oară am avut propunerea de a forma o relație serioasă, cu casă și masă împreună, înainte de a lua decizia m-am uitat la perspectiva pe termen lung și cum va arătat viața mea împreună cu jumătatea, ce va dori el să facem în weekenduri, ce îmi voi dori eu, unde vreau să ajung eu și cât din drumul respectiv îl putem face împreună. Apoi am privit pachetul, cu care intrăm toți în relații, chiar de la prima. Pachetele sunt câteodată surprinzător de beneficiare, de cele mai multe ori un mixte și de prea multe ori nimic mai mult decât niște pietre ale lui Sisif, de care suntem destinați să nu ne descotorosi.

De atunci au trecut aproape 3 ani și eu am analizat poate mult prea mult, vizualizând perspective sumbre și atunci când nu era neapărat cazul. Poate într-un fel am căzut în perspectiva cealaltă, de a fi foarte strictă cu alegerile, puțin flexibilă, din teama de a nu alege greși. e clar că trebui să existe un echilibru între compromis și neclintire și eu încerc să mi-l găsesc pe al meu. Cumva sper că el va apărea atunci când persoana potrivită va apărea în viața mea.

Ce am încetat să fac cu siguranță este să sărut broaște, sperând că în orice suflet prihănit se găsește de fapt un diamant neșlefuit, când de fapt nici urmă de carbon pe acolo. Am tras o linie acceptând că sunt o tipa mișto, pe picioarele mele, cu multe realizări în portofoliu, creativă, amuzantă, sexy și frumoasă, și de aceea îmi va fi greu să găsesc ceva la nivelul meu, pentru că este rarefiat. Și de aceea nu mi-se pare corect față de mine să accept ceva mai puțin satisfăcător pe termen lung. Timpul este un factor, iar deocamdată eu îl fructific benefic, investind în mine, în pasiunile și ideale mele, în a vedea lumea și a învăța lucruri noi.

Tendința mea este pentru îmbunătățire, cunoaștere, explorare, călătorii, descoperire de sine, noi proiecte, iar pachetul meu este relativ ușor și nu îi cer nimănui să-l care.

Și da, îmi doresc acum o relație, dar nu am necesitatea să se întâmple cât mai curând și nici disperarea singurătății fără de ea. Mi-aș mai dori și un copil, dar nu sunt dispusă să-l fac cu orice preț și cu oricine, neavând presiunea necesității de a fi mamă, pentru că sunt deja. Așa că, îmi plănuiesc următoare vizită în Kuwait și ceva atracții prin Dubai peste două săptămâni. Îmi place să văd lumea și mi-am dorit asta dintotdeauna.