Etichetă: munca

Sfârșit de pandemie și revenirea la cursa de șobolani

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

Este o zi frumoasă de mai și viața începe să-și reia cursul firesc. S-au redeschis magazinele de câteva zile, sunt încă pustii, dar tot mai mulți oamenii mișună lejer pe străzi. De luni eu mă întorc la birou. Se poartă măști, asortate cu pantalonii scurți, cabinele de probă sunt închise în magazine, iar oamenii sunt ușor mai vigilenți în privința apropierii fizice de semenii. Cerșetorii și-au făcut deja apariția la colțul străzii, realocați din zonele turistice pustii spre cartierele cu birouri și magazine, tot mai populate. Ziarele încep să vorbească mai mult despre alegeri, decât despre Coronavirus, iar pe LinkedIn și-au făcut apariția ofertele cu servicii,”caut de muncă/noi provocări/noi șanse” ale celor restructurați de criză, cu comentariile pompoase și recomandările sincere ale celor care răsuflă ușurați, că și-au păstrat locurile de muncă.

Se repornește mașina consumerismului, cu scoruri și ținte, planuri și investiții, expansiuni și creșteri, cursa de șobolani din care am fost trași pe tușă în martie. După aproape două luni de pauză forțată, suntem rechemați în primul front al bătăliei pentru supremație și bani. Cât mai mulți bani, ca să îngroșăm conturile miliardarilor, adică acelora dintre noi care au petrecut această perioadă de criză în condiții mai luxoase decât majoritatea, în camere mai multe, grădini mai spațioase și cu mai puține griji. Suntem rechemați să susținem vechea ordine socială, revenind la viciile consumerismului, a grandomaniei, a aparențelor, a vedetismului și idolilor falși. Acești idoli fără valoare, pe care criza i-a lăsat în curul gol, expunându-și splendida banalitate odată ce vacanțele luxoase, hotelurile de cinci stele și hainele de marcă le-au fost luate. Reginele Instagram-ului au ajuns să posteze imagini cu flori, pe care oricine le poate vedea, dacă are ochi să le privească, sau să-și recicleze amintirile din copilăria modestă. Țâțele nu au prea fost la căutarea în Pandemie, odată cu reducerile la PornHub.

Este o zi frumoasă de mai. Magazinele au început reducerile ca să se scape de marfa expirată a sezonului neconsumat, iar eu mă pregătesc mental pentru revenirea la cursa de șobolani, tot mai convinsă că trebuie să-mi găsesc o cale de scăpare din acest labirint inutil, ce-mi  consumă cu flămând viața, visele și rostul ca om.

Pademia în Polonia

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

De alaltăieri s-au ridicat o parte din restricții în Polonia așa că oamenii au ieșit la soare în parcuri și prin păduri, la plimbări pe jos sau pe biciclete. Vremea este deosebit de frumoasă pentru această perioadă a anului, doar ca să ne mai tachineze puțin. Măștile sunt obligatorii și în ciuda faptului că nu se găseau în farmacii, toată lumea le poartă, cele mai populare fiind cele confecționate din materiale de bumbac.

Nu sunt prea multe cazuri în Polonia, 9856 când scriu aceste rânduri, dintre care 401 morți, însă nu se testează, de fapt se evită testarea, fiind recomandată izolarea, iar cei în izolare nu sunt testați. Statul polonez preferă să trimită poliția să-i verifice, în loc să-i testeze. Este în schimb greu să ajungi la medic, centrele comerciale, localurile și o mare parte dintre instituțiile publice sunt încă închise. Magazinele alimentare sunt deschise, intrându-se fără prea mari restricții, iar micile afaceri au început să funcționeze.

Lumea începe să fie preocupată de alegeri, care sunt programate în mai, și în curând viața o să-și reia cursul normal, dacă nu vine peste noi fumul de la Chernobyl. La muncă se lucrează în ture, o zi pe săptămână la birou, iar colegii mei postează pe Instagram lista de cărți citite. Eu nu am citit încă nici o carte în această perioadă,  dar am început să dau reset stilului meu de viață, unei bune părți dintre priorități și mai ales modului în care reacționez la factorii externi.

Am avut nevoie de pauza aceasta de la muncă, pentru a-mi putea reconfigura abordarea față de serviciu, reclasificându-mi prioritățile și angajamentul. Înainte de pandemie, eram absorbită de muncă și de ceea ce se întâmplă la muncă, fiind capabilă să mă deconectez doar în vacanțele lungi și solicitante. Treptat, din intimitatea casei mele, am început să accept că nu trăiesc pentru a munci, iar dacă la finalul lunii nu vine bonusul, nu-i sfârșitul lumii. Când ești workaholic de carieră, este greu să fii scos din priză.

Pentru mine pandemia a însemnat o deconectare, deși am proiecte mai mari decât de obicei, și am luat și ceva muncă adițională din altă parte, însă abordarea mea față de sarcini este diferită. Am început treptat să renunț la perfecționismul dus la extrem și stând departe de mediul putrezit de la muncă, reușind treptat să nu mai interiorizez problemele altora și mai ales ale sistemului pe care nu-l pot schimba și nu sunt plătită să-l schimb. Sper doar că, voi reuși să-mi mențin acestă stare și după ce ne vom întoarce la funcționarea în normalitate.

Miroase a criză

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Miroase a criză. Pute de fapt, apropriindu-se cu pași repezi și siguri. Toți sunt preocupați de sănătate și este normal, căci în primul rând trebuie să trăim ca să o apucăm, deci după ce vom supraviețui ziua de mâine, vom experimenta noua situație economică în care am intrat pe nesimțite de ieri.

Azi dimineața, uitându-mă pe fereastră, am văzut-o în fața ochilor sclipitoare, frumoasă și albastră. Clădirea, care până aseară era inundată de panouri comerciale cu reclame pompoase la vacanțe de lux și apartamente noi și scumpe, era goală. În două zile s-au redus la jumătate numărul panourilor publicitare din oraș, în timp ce firmele de retail și-au trimis angajații în concedii forțate pentru cele două săptămâni de izolare în care sunt închise școlile. Căminele studențești și-au dat afară ocupanții, iar centrele medicale și-au informat din timp potențialilor pacienți să stea mai bine acasă, decât să le viziteze, ca să nu se îmbolnăvească nedorit. Străzile orașului sunt pustii, băncile vorbesc despre plata întârziată a creditelor, dar care tot vor avea o zi de scadență amară, iar la TV și în media se numără vii și morții infectați.

Pe lângă criza medicală în care ne aflăm, suntem și în criză economică, sectorul turistic fiind deja serios afectat, ba chiar pe butuci. Urmează sectorul comercial, unde non-utilitățile au început numărătoarea pagubelor. De data aceasta se va ajunge mult mai repede la sectorul imobiliar, mai ales în orașele turistice, unde o bună parte a imobilelor au fost achiziționate pentru chiria pe termen scurt, în regim hotelier. Oricum prețurile erau umflate artificial de câțiva ani, iar aroganța vânzătorilor atinsese cote astronomice, deci criza va readuce casele la valoarea lor reală și poate accesibilă muritorilor din clasa medie. Se va lăsa cu concedieri, din alea surpriză anticipată, unele chiar în grup. Concedierile se vor derula în stilul clasic, peste ceva timp, când firmele vor număra pierderile mai exact, iar angajații se vor întoarce fericiți la muncă, bucuroși că au scăpat cu viață și frecând menta delicat în așteptarea reluării ritmului standardizat al rotițelor economice oprite forțat de statele intrate în carantină. Îl vor relua, dar undeva peste cel puțin 2 sau 3 ani, după ce va mai trece un val de criză medicală și o parte din criza economică va fi ameliorată. Între timp euro urcă, iar dolarul american imediat după el. Brace for impact!

Și în timpul acesta eu fac afaceri din greu, vânzând la supra preț și negociez nemilos achiziții.

Tăiatul frunzei la câini pe LinkedIn

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Mă uit la pozele de pe LinkedIn cu toți fomiștii din business și îmi dau seama ce mare rahat e toată chestia asta. Ca și pe Facebook-ul, pe LinkedIn e doar reclamă, simularea muncii, ca dincolo simularea fericirea. Sunt câțiva care chiar se promovează, dar sunt puțini și mici, căci oamenii cu adevărata putere de decizie, care chiar fac afacerile, nu se afișează pe LinkedIn. Puterea nu se afișează, ea se execută. În schimb, pe forumuri este plin de tăietori de frunze la câini ce-și simulează importanța în poze: uite-mă la conferința lui pește belit, la întâlnirea de la ambasada altei țări din Africa, la forumul despre nimicuri sau în poză cutărică. Toți incompetenții cu care am lucrat sunt mari barosani pe LinkedIn, cei mai activi și mai fotogenici. Pe cât de varză sunt în viața reală, pe atât de beton se trag în poză. Când ai mult timp liber și nu se prinde de tine munca, o poți freca la greu online și ai timp să te pozezi lângă realizările, de preferință ale altora.

Recunosc că și eu o mai ard boem câteodată pe la evenimente și întâlniri, și știind că, nimic nu iese de acolo, mă mai trag în poze simulând munca, ca să justific anumite deplasări neîntemeiate. Eu însă în loc de LinkedIn foloseam Instagram. Știu că sună bine să faci, să dregi, să mergi, să vorbești și să promovezi, mai ales când te vinzi pe tine și cumva tipele astea de la HR pun rău botul la treaba asta. Interesant că, atunci când trag din greu la jug și chiar fac chestii care chiar pot schimba traiectoria companiei, mediul online este ultimul loc în care  împărtășesc la ce lucrez.

Idioții sclipitori

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Îmi miros parfumul rasist, botezat după faimoasa influenceră rasistă de la care l-am primit cadou, și realizez că-mi place mireasmă asta arabă, puternică, înțepătoare și indiscretă. Se apropie mijlocul nopții și mă relaxez scriind aceste rânduri pe muzica lui Michael, după un email foarte politicos trimis unei idioate sclipitoare.

Idioții sclipitorii sunt slăbiciunea mea, provocându-mi cele mai primitive și violente reacții, pe care le stăpânesc cu toată silința și forța. Idioții sclipitori sunt genul acela cu care vorbești, le explici, ei confirmă că înțeleg și fac mai apoi totul pe dos. Marele mister, în cazul lor, este pentru mine dacă fac totul pe dos pentru că uită, în ciuda notițelor pe care și-le iau, sau pentru că, nu au înțeles de la început, deși de multe ori la finalul unor  întâlniri, îi rog pe ei să repete ce au de făcut. Cumva mai anticipez un motiv al comportamentului lor deplasat, ce speculez că ține de faptul că nu prea fac nimic, iar livrarea unei munci de rahat este de fapt o formă de livrare pe care ei o găsesc acceptabilă, ca și colegii ăia de la școală care luat permanent note de trecere și nu erau de fapt buni niciodată la nimic.

E plin de idioți din ăștia sclipitori prin mai toate firmele mai măricele, în poziții relativ bunicele și să  mă întreb des, cum au ajuns oamenii respectivi acolo. Adică, chiar nu-i vede nimeni sau pur și simplu este o nevoie atât de acută de umplutură, că nimeni nu mai stă să se gândească la capacitățile lor, iar moliciunea cu care se înconjoară e ușor calificată ca și stabilitate. Idioții ăștia inofensivi, dar foarte dăunători sunt cei care organizează întâlniri, unde să se decidă pe cine se invită data viitoare la întâlnire. Sunt oamenii mereu ocupați, care pentru mutatul unui pix au nevoie de un email și de două aprobări. În mod ironic, când eram la facultate/doctorat și întâlneam astfel de idioți, că și pe acolo mișună cu din ăștia, tânjeam după mediul privat, unde eram convinsă că nu ține nimeni pe statul de plată astfel de specimene. Câtă naivitate. În fond, unde merg oare, toți colegii ăia mediocrii din facultate, care-și copiau examenele sau le luau cu note de trecere? Bănuiesc că-i înghite și pe ei câmpul muncii pe undeva, și cum aici studiile și poziția în muncă sunt mai corelate, cineva, pe undeva, trebuie să-i angajeze și pe ei ca proiect manager sau undeva pe la marketing?

Câteodată mă întreb dacă inteligența primară este un blestem sau un dar. Țin minte un tip foarte deștept, cu care lucram pe vremuri la un birou senatorial, și care spunea mereu că și-ar fi dorit să se fi născut prost și cu tupeu, căci i-ar fi fost mult mai ușor în viață. Între timp omul a terminat două doctorate și mă întreb oare ce o face acum?

Munca și munca cu românii

~ Căpşunăriţa ~ 35 comentarii

Lucrez de ceva timp în cadrul unui al doilea loc de muncă, într-un proiect pentru România și cu români. Eram foarte entuziasmată și pozitivă pe chestia asta, până am avut prima întrevedere cu ei. Au fost mult peste așteptările mele în termen de ce ar putea merge anapoda și total diferit decât mă așteptam. Ca și în fiecare nou proiect în care se intră, am făcut o evaluare a situației și am încercat să înțeleg anumite mecanisme, punând întrebări și căutând gunoiul de sub preș, ceea ce a generat un val de nemulțumiri și plângeri din partea celor ce trăgeau sforile românești. Așa că, am aplicat tehnica poloneză. I-am lăsat să-și facă numărul, să-și verse frustrările (unde românii sunt experți și totul este din vina altora, mai ales a străinilor), să facă pași cât mai mulți (te și calcă pe cap cu plăcere, dacă pot), să-și dea arama pe față (oricum o poartă mulți direct crezând că nu se vede) și să-și scoată cărțile (pilele și relațiile, trecerea la șefu și meșu), iar acum îi fut în stil (foarte politicos de altfel, fiind specialistă în scrisul de emailuri politicoase când trebuie să comunic vești nașpa sau sa fut pe cineva), cu propriile lor arme, calmă și cu multă rupere.

Recunosc, îmi datorez calmul cunoștințelor și experienței dobândite în firma la care lucrez cu normă plină, unde jocurile de culise și cuțitul înfipt în spate sunt chestiuni care fac parte din fișa postului, dar și clienților mei, mai ales arabi, care sunt foarte dificili, șarlatani, mincinoși și niciodată de încredere. Ce-mi doresc (în etapa următoare a dezvoltării mele profesionale) este să învăț să iau distanță, și față de munca, și față de oameni și banalitățile cu care-și umplu timpul și existența, pentru a-și da importanță și a trăi cu iluzia că, cuiva îi pasă de ei.

Speed date pe cont propriu

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Speed date-ul e conform dicționarului o întâlnire în care ai un timp limitat, de regula vreo 3 sau 5 minute, cu persoana din fața ta, ca să decizi dacă îți place de ea, te place și ea pe tine și dacă vreți să vă mai întâlniți vreodată, ori să vă uitați reciproc.

Ne-am cunoscut seara pe Badoo. Am schimbat câteva cuvinte despre unde lucrăm și am ajuns repede la concluzia că, filmele noastre colaborează și chiar avem cunoștințe comune. Mi-a povestit despre planurile arhitecturale și de dezvoltare a clădirii în care lucrez, căci el îi face proiectul, și am aflat anticipat cu tristețe că, vor fi și mai puține locuri de parcare la muncă. Și cum o parte din birourile noastre sunt în aceeași clădire cu biroul lui, iar eu aveam drum pe acolo a doua zi, într-o pauză de ședințe ne-am întâlnit la o țigară în fața clădirii, ca și doi porumbei la adăpost de ploaie. A fumat el, căci eu doar am inhalat. A vorbit el, căci eu doar am ascultat. Și am mai zis că, ne mai vedem, deși interesul meu a suferit o scădere bruscă în momentul în care și-a luat șapca din cap, care-i masca chelia.

Mi-a plăcut însă jocul, planurile, așteptarea, anticiparea și improvizația, mesajele din timpul întâlnirii, când cu fața serioasă trimiți emoji serioase 🤪🙈😋😅🤣🙄😕😖🥰 unui gagiu, ori căutatul unei gume, pe care nimeni nu o are tocmai când, ți-o trebuie ție, sau flirtul pe ceas, ca să nu se panicheze lumea că ai dispărut subit. Toate chestiile astea imature și adolescentine pe care cu greu, foarte multă trudă,  precum și consistente pierderi, mi-am dat ocazia să le mai trăiesc odată.

Este greu să o iei de la 0, dar și fantastic, pentru că poți alege din nou lângă cine numeri și poate că, de data asta numărătoare nu se va opri nici la 3 și nici la 4, ori la 10, ci va fi infinită.

Cât de dezamăgitoar este aceast subiect?

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

M-am întors acasă după o zi plină la muncă, în care am speculat un pic pe o situație creată de niște circumstanțe favorabile. Am mai purtat o discuție despre un proiect adițional, un al doilea job care mi-a fost propus și pe care mă gândesc să-l accept, și o potențială propunere de afaceri, un fel de al treilea job, care îmi va fi prezentată în zilele următoare. M-am simțit grozav în lumina noilor perspective de dezvoltare profesională și a noilor posibilități de câștig financiar. E grozav să fii apreciat și să ți-se propună să participi la proiecte, să te caute munca în loc să o cauți tu pe ea, dar și mai grozav este maturitatea mea profesională, care cu încetul își face loc în abordarea mea. Am o abordare mult mai matură, mai amplă, mai strategică și managerială pe ansamblu a problemelor. Țelul meu este să devin director de export până împlinesc 40 de ani la o firma buna. Este realizabil, am și refuzat deja astfel de oferte, pentru că veneau de la companii prea mici și controlate direct de proprietar, iar în astfel de afaceri nu mai vreau să mă bag, fiind riscant și contraproductiv. Încerc să fructific cariera mea profesională și mă concentrez pe țeluri precise, pe îmbunătățiri și pe alinierea veniturilor mele la nivelul de trai pe care mi-l doresc.

Cu planurile respective în minte, m-am întâlnit după-masă cu o prietenă, care tocmai și-a schimbat locul de muncă. Lucrează pentru o firmă, la care fusesem și eu la interviu mai de mult (pentru o altă poziție, pe care până la urmă nu au mai angajat pe nimeni) și este foarte mulțumită. I-am mărturisit că, și mie mi-a plăcut firma respectivă, și chiar dacă poziția nu era pentru mine interesantă, s-a meritat să merg la interviu, ca să cunosc oamenii respectivi și să am contact cu modul lor de gândire. Anterior, lucrase o lună pentru o altă firmă la care fusesem la interviu. Acolo eu am aplicat pentru poziția de manager a departamentului de export, poziție care ma interesa, dar firma era dezastru. Interviul la firma cu pricina mi-a lăsat o impresie foarte proastă prin agresivitatea directorului față de mine vs. simpatia proprietarului. Am discutat cu ea impresiile mele despre situația firmei, adunate in vreo oră de discuții, iar ea mi-a confirmat exact aceleași lucruri, trăite pe piele ei o lună de zile.

Am abordat și alte subiecte, petrecând o după amiază foarte plăcută împreună, plimbându-ne pe lângă plajă și oprindu-ne la o ciocolată caldă pe o terasa.

M-am întors acasă plină de energie, bucuroasă de succesul prietenei mele și privind cu încredere spre realizarea planurilor mele, doar ca să citesc într-un comentariu pe blog, din nou despre statutul meu amoros și raportarea mea față de un potențial partener în viața privată.

Oau, cât de dezamăgitor poate să fie acest subiect? 😦

Momentan nu sunt implicată în nici o relație. De un an sunt singură, de câteva luni sunt disponibilă, mi-e bine, sunt fericită și am alte lucruri mai importante de făcut momentan, decât să mă gândesc la compromisurile pe care le-aș face în speranța unui cuplărai cu un eventual partener amoros.

Din ale muncii

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

A fost un weekend frumos, din ăla cu soare, fără vânt, cu nopți calde și doar o delicată ploaie, de dimineața. Un weekend ideal pentru plajă, plimbare prin pădure sau pur și simplu stat pe afară.

Eu l-am petrecut în casă. Sâmbătă m-am trezit de dimineață cu o durere de cap îngrozitoare și după o întâlnire de două ore înainte de masă, m-am întors acasă, ca să dorm obosită până după masa. Apoi am lucrat. Am lucrat tot weekendul la o prezentare, storcându-mi creierul, ca să poziționez înțelepciunea, ideile și vrăjelile în pagini de PPT albe, scrise pragmatic cu Calibri în albastru și negru.

Îmi place să fac prezentări și sunt obișnuită cu ele de pe vremea studenției doctorale, când băgam în jur de 7-8 conferințe anual, singurul lucru care îmi displace la ele fiind sincronizarea. Aproape de fiecare dată mi-se sincronizeză inspirația cu munca noaptea. Foarte rar mă apucă inspirația dimineața, deși la prima oră am un randament excelent, însă doar pentru chestiile de rutină. La amiză sunt de obicei obosită, iar după un pui de somn sănătos am mintea limpede și pe când soarele o ia spre somn, mi-e mi-se trezește inspirația.

Scriu excelent seara, iar unele dintre cele mai bune poezii mi-au venit în mintea noaptea.

În vremea studenției nopțile albe, fără somn de loc sau cu vreo 2-3 ore de ațipeală, erau pentru mine un standard, iar mai apoi le-am reluat la doctorat, când am făcut nopți albe la finalul fiecărui capitol. Rar am făcut nopți albe și la muncă, dar proiectele pe care le-am avut pe lângă, le-am cam tras nopțile, mai ales dacă erau creative.

Mă bucur că lucrez cu mintea, este un exercițiu util din care învăț mereu câte ceva, însă îmi și pare rău după timpul ”pierdut”. Pe de o parte, mi-ar plăcea să fiu mai liberă și mai relaxată, fără griji, planuri ori aspirații, însă pe de alta mi-e greu să o ard boem. Găsesc treaba asta aiurea și mi-se pare o risipă de timp, de aceea încerc mereu să fac ceva util, chiar și în momentele de relaxare, iar pe lângă job am tot timpul proiecte adiționale, pentru că eu nu ma pot niciodată mulțumi cu cât am. Vreau mereu mai mult. Și mai mult. Până când observ viața trecând pe lângă mine.

Cu siguranță vreau de frică. Frica nesiguranței, cu care am fost alimentată de mică, ca să o țin minte și ca să-mi stimuleze instinctele de luptător. A funcționat, doar că acum, când am stabilitatea necesară, încă mai port frica in mine, într-o cantitate mai mică, însă compensată de o ambiție înnăscută, care îmi cere mereu să-mi pun următoare praguri, de fiecare dată când ultimul prag a fost atins. Amestecul acesta de frică și ambiție este foarte motivant, dar în același timp și foarte dăunător. Dezumanizează.

Încă un bou

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Din când în când primesc câte un email că m-a mai citat cineva pe Google Scholar. Da, știu că am scris o lucrarea mișto, în engleză, cu o cercetare unică și cu câteva idei noi, ce merită încă explorate. Am scris-o atât de mișto, că nici nu era gata și promotorul meu a și plagiat-o, rupându-mi o idee și un grafic din ea, pentru un articol de-al lui. Pentru o clipă te-ai fi putut gândi că i-a venit ideea să facă același grafic pe care îl făcusem eu, ori că măcar s-a străduit să-l deseneze singur, dar nu s-a obosit nici măcar să facă asta, a dat doar copy paste. De unde știu? Pentru că graficul avea o mică eroare de design, cu o linie prea lungă într-un loc, pe care am remediat-o ulterior pentru lucrarea mea finală.

Mi-a picat nașpa plagiatul respectiv, la fel de nașpa cum mi-au picat plagiatele ulterioare. Azi am avut ”plăcerea” să citesc un articol în poloneză inspirat în totalitate și cu o bună parte din bibliografie de la mine din lucrarea. Ironia este că materialele pe care le-am citat sunt foarte greu de găsit și sunt convinsă că nici nu s-a sinchisit să le citească, ci doar a luat de acolo ideea mea și citatele mele, în jurul cărora și-a construit 20 de pagini de lălăială. M-a citat accidental, cu un articol pe care l-am scris integral și pe care ne-am semnat împreună.

Îi mulțumesc pentru că m-a ajutat să fac un doctorat, că m-a susținut și m-a îndrumat, dar știu că munca lui a fost plătită și cu bani de la universitate, și cu favorurile științifice din partea mea, doar ca la final să-mi spună că nu există un loc la Universitate pentru mine că nu am avut articole în lista A. Ok, respect asta, poate ar fi trebui să mă străduiesc un pic mai mult, dar mi-am asumat schimbarea cărării profesionale, iar la final nu m-a mai interesat. Ce nu-mi doresc însă să facă este să-mi plagieze munca, terfelindu-mi lucrarea și ideile în articolele lui de doi bani, doar ca să-și umple el norma anuală. Un bou profitor.

Mă doare furtul acesta. Mă doare pentru că ia idei de ale mele, în care eu am investit creativitatea mea, munca mea, gândirea mea. Idei pe care le-am construit cu neîncredere, ca mai apoi să le descopăr valoare, idei pe care el nu le-a recunoscut, ci doar le-a furat, ca să-și umple golurile lui creative. Când cineva îți fură creația doare cel mai tare. Arde.