Etichetă: munca

Smerenia

~ Căpşunăriţa ~ 27 comentarii

Profesional eu am o poziție de middle management. Sunt undeva în linia a doua, după directorul firmei și directori de departamente, fără oameni în directă subordine, dar cu departamente și oameni din alte departamente ce primesc sarcini de la mine, sarcini pe care eu trebuie să le schițez, să le comisionez, să le verific și să le evaluez. Strategic lucrez cu anumite piețe și direct cu clienții, dar după cum am mai spus, firma e poloneză și cu bugetul, și cu mentalitatea. De aceea trăiesc în scenariul clasic al firmelor poloneze, pe o poziție mult sub capacitatea mea, dar nu am unde să trag firma după mine, pentru că nici nu mă plătesc să fac asta și nici nu-mi cer asta, limitarăți de propriile lor posibilități. De ceva timp nu mai învăț nimic nou pe aici, decât tactici de manipulare și negociere de la clienți, la modul hard-core, când îmi trag câte o plasă, mai ales arabii, pe care am început să-i vânez deja eu. Lucrez foarte puțin cu Europa, unde am parte doar de firme din astea wannabe și mult prea puțin cu America, unde potențialul este mai mare, dar oferta nu-i ajustată. Încerc să o ajustez, dar merge anevoios, că nu toți au pe aici chef de muncă. Și cum ziceam, stau pe loc, punând umărul la schimbări minore pentru mine, cu impact major pentru sedentari.

De ceva mai mult timp îmi caut alt loc de muncă, în primul rând mai bine plătit, în al doilea rând pe o poziție mai complexă și de preferință într-o firmă mai mare, mai modernă, mai internațională. Nu mă grăbesc să schimb locul de muncă, cu orice preț, pentru că nu câștig rău raportat la unde locuiesc, călătoresc prin lume destul de des, am o poziție stabilă  în firmă și îmi pot face munca cu multă rupere și aceleași efecte. Vreau să schimb pentru că îmi doresc să câștig mai mult, ca să-mi îndeplinesc anumite planuri și vise, și pentru că vreau să mă dezvolt profesional și personal. Nu simt că mi-am atins potențialul și acesta este un moment corect să trec la următoare etapă de învățare.

Cu motivațiile de mai sus m-am tot dus la diverse interviuri în ultimul an. La început am avut o atitudine total greșită, nu am înțeles pozițiile la care aplicam și nu reușeam să mă conectez corect la oamenii ce stăteau în fața mea. Uitasem cum trebuie să mă vând și aplicând la poziții superioare, nu știam din ce poziție negociez. M-am reevaluat și am început să bifez interviurile cu brio la ceea ce ofeream eu, dar nu și la ceea ce ceream. Pentru că, ceream prea puțin. La un interviu chiar mi-au râs ăia în față că, doar atât vreau, dar s-au plâns ca niște curve ieftine când le-am zis că mașina e obligatorie în pachet. Patroni polonezi. A urmat ajustarea cerințelor și a modului lor de prezentare, pentru că dacă nu eram eu convinsă că merit de 3x mai mult decât fac acum, nu aveam cum să-i conving pe alții să-mi dea banii ăștia.

Acum sunt în faza de smerenie. Am bifat interviul, am cerut banii și acum urmează proba de foc, care să stabilească dacă sunt suficient de bună, matură și înțeleptă, ca să mă alătur lor. Și … m-a lovit umilința. Nu-i un sentiment pe care-l experimentez prea des, printre altele si datorita faptului că stau de ceva timp în mediul meu, explorat, analizat și dobândit deja. M-a lovit și frica, realizând așteptările (milioanele ce trebuie făcute), povara (oamenii care trebuie coordonați), responsabilitatea (de a nu dezamăgi) și proba (convingerea mea si a celorlalți că merit acel loc). Peste astea am turnat lipsa mea de experiență și cunoaștere în domeniul respectiv (căci schimb domeniul), care sunt normale atunci când se fac lucruri noi și care se compensează cu entuziasm. Entuziasmul în cazul meu este puțin terfelit, după ce m-am entuziasmat deja prea mult și prea în vând la locul de muncă, curent. O parte din îndoiala mea se datorează și mediului căruia vreau să aparțin, practic trecând de la o poziție de middle management la una de top management. Știu că oamenii nu sunt extraordinar de inteligenți în top management, dar nu-i chiar așa ușor să aderi la clubul lor.

Afaceri cu polonezi vicleni

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Polonia este o țară mare și frumoasă. Are câmpuri pline cu grâne și copaci semeți cu frunze verzi tot anul. Polonia mai are și o mulțime de firme, ce produc diverse chestii, pentru că polonezilor le place să creeze, să construiască și să ofere la vânzare. În același timp, Polonia este și o țară socialistă, foarte, foarte socialistă, cu un stat curvar, care vine, te fute și apoi întreabă.

Statul polonez în acțiune:

”Oh, s-ar putea sa fi greșit noi. Poftiți afacerea înapoi! Da, într-adevăr au trecut 20 de ani de când vă tot judecați cu noi și între timp afacerea dumneavoastră frumoasă a falimentat, dar vă mergea parcă prea bine și trebuia să fie ceva în neregulă cu dumneavoastră. Da, acuma e cam nasol, știm, dar dacă vindeți ce a mai rămas, poate vă scoateți banii după un avocat, din cei cinci pe care i-ați angajat ca să vă ajute să vă demonstrați nevinovăția.”

Ăsta e statul polonez. Fix așa face. E și un film pe tema asta, in care am făcu și eu figurație, Układ Zamknięty – Circuit Închis.

Același stat, ia de la majoritatea oamenilor normali și harnici 32% din cât fac, ca să împartă mai apoi tuturor boracilor, ce nu au încă 18 ani, contravaloarea a 1/4 din salariul minim brut. Practic, în Polonia e mai eficient să faci 5 boraci decât să mergi la muncă. Și cu 4 te-ai scos, că tot faci mai mulți bani decât, dacă ai munci la ABC-ul din colț, după ce îți impozitează statul salariul.

Și în acest stat grozav oamenii vor să facă afaceri. Un gest frumos și nobil, până când, în viziunea lor vor să-și exporte bunurile. Ca sa le împartă cu lumea și alte state, mai civilizate sau mai putin. Și nu doar că vor să le vândă mai scump decât în Polonia, unde polonezul obișnuit e foarte pretențios la preț (nu judec, ba chiar mă bucur), dar vor să care și cu ei toată corvoada financiară poloneză. Pentru că un stat curvar trăiește din amenzi, iar amenzile și penalitățile, nasc adevărați monștrii sacri ai finanțelor. Femei în vârstă, cu capul pe umeri și mustața deasupra buzelor, care mai repede își tau o mâna decât sa sune la finanțe și sa clarifice nelămuririle, și pentru care, logica, flexibilitatea sau regulile altor țări rezonează cu închisoarea.

Doar că, polonezii vor să exporte și statul polonez vrea și el, mai mult cu gura, dar și cu taxele. Întrebare retorica: Cum pușca mea, când nu sunt in stare sa facă o factură comercială ca lumea, ca să trimită marfa din punctual A în punctual B? Și apropo de punctul B, ei nici maca nu prea le au cu engleza, dar ăsta-i elementul de surpriză. Pentru asta își angajează străini pe post de manageri, ca de directori se pun tot pe ei.

Stilul si munca

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

La mine la muncă e parada modei, dar mai ales a modelelor. Ne îmbrăcăm cu stil, în mărci poloneze sau internaționale, cele cu salarii mai mari de la Simple sau Kazar, cele cu salarii mai modeste de la Zara, Monnari, Venezia sau Ryłko, presărate pe alocuri cu cate un Guess, Hermes, Michael Kors sau Vuitton. Ne aranjăm cu atenție, ne cocoțăm pe tocuri înalte și ne învelim în rochii elegante, fuste mulate, bluze colorate și ciorapi suavi, după ultimele trenduri date de Calzedonia. Afișăm machiaje cu gust, folosind tușuri negre, nuanțe de umbră și rujuri roșii cu gust de cireșe. Unghiile ni-le facem la manichiură și pedichiură, schimbând între noi contacte de la saloanele de cosmetică cele mai bune din oraș. Pe sub hainele noastre elegante și machiajele bine fixate, purtăm urmele tratamentelor cosmetice, vânătăile anti-celulitice, roșeața laserelor, ori foamea de la diete. Ne parfumăm cu mirosuri fine, ducând în taină un război al miresmelor, care mai de care mai rare și mai scumpe, ne împodobim cu bijuterii alese, tot după buget și ne complimentăm înfățișarea cu zgomote, adjective și exclamații. Ne inspirăm și urâm reciproc, recomandând, încercând și testând trenduri, stiluri și culori. Dacă ne-am iubi, ai zice că suntem surori într-ale frumuseții, dar ne invidiem cu spume, complimentând cu un scuipat de ură, pe care îl înghițim înainte de a da drumul cuvintelor pe gură. Culoarea de referință este albul, în care proprietarei îi place să fie îmbrăcată, că-i blondă și i-se potrivește, și pe care fiecare dintre noi o urmează cu strictețe, adaptând-o la stilul personal pe care îl afișează. Culorile închise sunt prost văzute și după ce primești o săpuneală sănătoasă cu privire la finețea prezenței tale, realizezi că, garderoba ta nu-i  destul de albă.

La mine la muncă aspectul dă tonul locului unei persoane, indiferent de poziția pe care o ocupă, într-un limbaj nescris al stilului și al așteptării de a fi la nivel. Pe scurt, dacă arați nașpa, ești tratat nașpa, iar proprietarii milionari nici măcar nu-ți vor întinde mâna, ca să nu mai spun că nici nu te vor observa, în timp ce, dacă te prezinți elegant, stilat și bine îmbrăcat, îți vor face chiar favoarea de-ați adresa câteva cuvinte. Și ca în feudalism, cuvintele milionarilor, te înalță în ochii restului plevei. Ca să fim conciși, dacă ești bine îmbrăcat și aranjat, ai șanse să faci carieră, că trebuie să fii și bun la ceva, în timp ce neglijenții în înfățișare, nu fac prea mulți purici, indiferent de capacitățile intelectuale. Într-o perioadă, chiar proprietarii ne-au pus la dispoziție haine, pe banii noștri desigur, dar cu un rabat considerabil de la ei, când au introdus câteva mărci franceze pe piața din Polonia, și ce nu se vindea pe străzile faimoase ale Varșoviei, venea după câteva sezoane la noi în magazinul improvizat cu 90% discont.

În firma asta, până și doamnele de serviciu parfumate sunt cele care se mențin pe statutul de plata, în detrimentul celor care miros a transpirație ori se prezintă distruse de la prea multe țigări, duhănite oriunde altundeva, dar în nici un caz NU în fața clădirilor firmei. Pentru că aici grădina este sfântă, de aceea mașinile se parchează întotdeauna cu fața la tufișuri, ca gazele de eșapament să nu gâdile direct boschetele. La noi, secretarele sunt întotdeauna îmbrăcate în rochii asortate, cu balerini în zilele obișnuite și cu tocuri cui când ne vizitează proprietarii, iar florile naturale tronează peste tot, indiferent de anotimp sau loc, până și pe mesele din bucătăria de la subsol a angajaților.

Pentru mine stilul acesta pretențios a venit ca o mănușă, crescută fiind în tradiție pur romanescă, in haine de casă și haine de duminică, accent pe eleganță și întotdeauna ciorapi în picioare la pantofi. Serviciul este un loc excelent pentru etalarea colecției mele bogate de rochii, asortate la  pantofii din garderoba, si un factor motivațional al ritualurilor stricte, scumpe si binevenite de frumsețe.  Este un element al muncii care îmi place, si pe care l-am mai întâlnit in Polonia.

Înainte, când am lucrat in moda,  proprietarul, zelos ca orice proaspăt milionar in zloți, avea așteptare ca toți angajații sa se îmbrace cu stil, ca altfel nu-i baga in seama, si sa nu comita greșeala capitala, adică sa folosească din greșeala,  accidental haine de la concurenta cea mai acerbă. Aici, ni-se cere doar sa arătam bine si într-adevăr, in branjă arătam cel mai bine.

De prin Dubai

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

Ne întoarcem într-un tren gol, obosite, pline de adrenalină și foarte încântate de realizările noastre. Suntem pe high, dar de adrenalină, atunci când faci ceva mișto, care îți place și care nu a fost ușor. Eu scriu acest text în timp ce colegă-mea editează filmele din seara precedentă pentru social media. Sunt filmele în care eu mă produceam de zor pe scenă în Dubai. Pe față încă mai purtăm amândouă urmele machiajului de ieri, făcut la peste 4 mii de km distanță. Am avut doua zile intense, în care ne-am distrat și am muncit la cote maxime, trecând de la safari și sisha, la petreceri cu influețatori, memorat discursuri, umflat baloane cu heliu și pacificat indieni certăreți.

Am ajuns în Dubai cu o misiune dublă, să verificăm câteva puncte de vânzare și să organizăm evenimentul de promovare. Ne-am trezit în Dubai cu o listă de locații fără adresă, puțin timp la dispoziție, fără suficienți bani schimbați și într-o zi de vineri, când aproape totul era închis. Colega voia să facă și jumătate de oră de turism local prin suk, eventual să meargă și cu barca pe râul de lângă. E voiam să dorm, să stau la soare și să înot în piscină măcar câteva ore, dar surpriză, tocmai mi-a venit ciclul. Așa că am dat-o pe planul ei, și am luat-o spre Deira, de data asta cu taxiul, ca toți oamenii civilizați ce o ard prind prin Dubai, nu ca niște turiste hipsterițe rătăciți. Am vizitat câteva locații, am schimbat bani, am trecut râul și ne-am întors cu misiunea îndeplinită gata de safari. Nu știu de ce aveam noi în cap idea că o să vomităm la safari, așa că nu am mâncat nimic toată după amiaza, de teamă că ne vom goli mațele inoportun, într-o pungă pe bancheta din spate a unei mașini. Pe la 3 după-masă, rupte de foame, ne-am urcat într-o Toyota albă condusă de un paki emancipat și am început distracția. Tipul, a condus mișto prin deșert, ne-a povestit curiozități interesante, ne-a organizat sisha în tabără și ne-a ajutat să prindem un loc de frunte la mâncare.  Plimbatul cu mașina peste dune este frumos, amuzant, cu adrenalină și intens. A durat vreo 5 minute, cât m-am bucurat de distracție la maxim, pentru că m-a lovit gândul că, ce stupid ar fi să fac un accident la distracția respectivă. Știți poveștile alea cu cei care fac vreo prostie și se mai și filmează, așa m-am gândit că putem păți și noi, și mi s-a cam tăiat din chef. După vreo 40 de minute printre dune ne-am dus la o tabără, unde ne-am tras un tatuaj cu henă, promițător la prima vedere, dar care a doua zi a arătat ca o mâzgălitură cu căcat. Cum ne era foame și mâncare nu se servea, ne-am pus la fumat șisha, fiind singurele femei între bărbați de acolo. Normal că am fost servite ultimele și nici nu a vrut nenea cu cărbunii să ni-i schimbe, numai după ce a intervenit șoferul, care ne-a ținut companie bucuros. Era vineri, deci tabăra era plină cu indieni, care plătesc între 40-65 dirhami să meargă cu un autobuz și să mănânce într-o astfel de tabăra amenajată turiștilor, mâncare de supraviețuire servită la îmbulzeală în farfurii de hârtie. Pentru ei statul în tabără era atracția principală, în timp ce noi am fi înlocuit treaba asta cu plimbatul prin deșert. Mâncare nu a fost rea, dar ne era foame, deci nu am putut-o evalua corect, că am fi cam mâncat orice la ora aia. Pe drumul de întoarcere colega a schimbat numărul de telefon cu șoferul, ea în scopuri turistice (ca să cumpărăm safari direct de la sursă și fără tabăra), el în speranța unui futai, cum aveam să ne dăm seama ulterior, după numărul de mesaje cu care a scăldat-o.

Și cum în viața după plăcere urmează durere, a doua zi de dimineață, ne-am trezit cu o mulțime de chestii lipsă, organizate în cel mai pur stil de incompetență de către secretara noastră. La faza asta am început eu improvizarea, specialitatea mea de altfel. Prin contacte am rezolvat ca un român ce locuiește în Dubai și pe care nu-l cunoșteam, prieten de-al unui prieten, să mă ducă în ceva zonă dubioasă după niște butelii de heliu pe care le-am luat de la niște indieni. Bine că nu am mers cu taxiul, că adresa inițială era greșită, și dacă aș fi avut noroc prost, m-ar fi dus ăla, la ceva viol în grup. La colegă i-am organizat ajutoare de la distribuitor, care a trimis doua malaieziene harnice și o supervizoare indiancă, puturoasă, care stătea cu brațele încrucișate și se uita la alea. În timp ce umflam baloanele cu heliu, mă gândeam ce o crede supervizoarea aia despre noi, mari managerițe, care o ard în munca fizică, cu malaiezienele la un loc, fără grețuri. Ne-am transformat noi in dive ulterior, dar din păcate nu am inspirat-o decât să-și pună curul mare pe un scaun și să certe cu o altă indiancă la împărțitul pe gift box-urilor primite de la noi. Am mai primit ceva ajutoare de la hotel, care făceau un lucru și dispăreau, deci trebuia să-i caut de fiecare dată când doream ceva nou, pana am lăsat-o balta. Mi-a scris colega discursul și la ora 4 p.m. eram deja machiate, ca două păpuși, după standardele din Dubai, cu gene false, tocuri cui și selfie-urile încărcate pe Instagram. Colega s-a pus pe coordonat malaieziene, explicându-le ce să facă în timpul evenimentului, iar eu m-am pus pe repetat discursul, cu paharul Jim Beam în mână – stresată să nu-l uit și încercând să mă relaxez.

Am ținut-o în glamour toată seara, pe stilul Dubai, cu mii de poze făcute aiurea și cu oricine, într-o țară în care fiecare pierde-vară e faimos și un star de Instagram. M-am relaxat văzând nivelul, de fel competitiv al evenimentului, și gândindu-mă că, chiar dacă voi spune public o prostie, oricum nimeni nu mă cunoaște.

Jim Beam a ajutat la modul serios, discursul a ieșit bine și l-am urcat și pe Linked-in.

Dubai din nou

~ Căpşunăriţa ~ 11 comentarii

Admir Polonia pe geamul trenului. E un tren rapid si cam gol, încadrat la capitolul lux, care ajunge la Varșovia in 3 ore. E verde proaspăt afară. Sunt obosita, nedormita și unghiile mele au o nuanță prea roză. Măcar sunt bine făcute și sper sa ma țină. Nu îmi place sa-mi vopsesc unghiile cu hibrid pentru ca se da jos greu, dar e cea mai buna opție in călătoriile de afaceri, când indiferent de vremea de afara sau câte bagaje cari, manichiura trebuie sa fie perfecta. Și zâmbetul, și hainele și cheful, dar astea nu se rezolva la cosmeticiană din păcate.

Merg iar in Dubai și sunt obosita. Nu am chef și in ciuda destinație cu nume tentant, a călători doua zile, ca sa fiu pentru doar altele doua la destinație nu suna apetisant. Partea buna e ca, partenera de călătorie ne-a programat in sfârșit un safari cu mașini printre dune. Își dorea de multă sa-l facem, dar mereu nu aveam timp. In lista de to do, am mai pus sa un sărit in bazin, deși nu am idee care vor fi condițiile la hotel. De data asta H hotel, unde o sa ma întâlnesc cu romani, cică faimoși prin Dubai, care sunt in juriul concursului pe care firma mea îl sponsorizează. Ceva Miss România și un antrenor de Fitness, printre bloggeri locali, de obicei gay și fete foarte machiate.

La aeroport coada lunga la check-in. Normal ca nu am făcut check-in online, ca lene și alte treburi, deci stam la coada ca sa ne dam seama ca suntem libere pe hârtie și foarte încătușate in realitatea. Zburam spre Dubai când se începe weekendul lung in Polonia cu 1 și 3 mai ca zile libere, dar după ce o sa muncim weekendul, in loc sa rămânem, trebuie sa ne întoarcem. Eu la fiica-mea, iar colega la gagiul ei gelos și satul de călătoriile ei internaționale.

Loc de menținere in forma

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Când lucrezi și noapte, printre dușuri rapide, cine copioase, picioare umflate de la tocuri, prânzuri lipsa, alcoale la ceas de seara și foarte puțin somn trebuie sa te mai menții și in forma. Iar cea mai bună gimnastica in Dubai nu-i alta decât un dans pe canapea cu privirea la Burj -unde in spate, printre alți zgârie nori.

Gânduri de dimineața 🤔: nu pot sa nu observ asemănare evidenta dintre munca pe care o prestez eu, cu cea a unei prostituate de lux, mai ales cu imaginea din Dubai in fundal 😅

Femeile lovesc din nou

~ Căpşunăriţa ~ 61 comentarii

În departamentul alăturat au rămas la conducere două fete. Simpatice, frumușele, trecute de 30 și fără parteneri stabili. Au avut o misiune simplă și anume să-și angajeze două asistente. Au dat ofertele de muncă și au căutat vreo 2 luni, primind zeci de CV-uri. Și au angajat, două urâte. Ca să nu par subiectivă, i-am întrebat pe băieții din departament de la mine ce note le dau, pe o scală până la 10. Răspunsurile au fost: 1 și 2, 2 și 3. Prima e mică și grasă, iar doua înaltă și prea solidă.

Desigur că, le-au angajat pentru competențe lor profesionale, după intense teste de inteligență, dar nu pot să nu-mi abține să nu mă întreb, dacă nu a fost un plus consistent și faptul că sunt mai urâte decât ele? În mod ciudat și un coleg se întreba același lucru.

Ce știu din experiență, e că nu am fost niciodată angajată de femei, însă am avut parte de câteva interviuri pozitive cu gagici frumoase. Dar niciodată, nu am avut parte de interviuri pozitive cu femei urâte sau mediocre.

Bologna intr-o zi de duminica

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

Stau într-o rochie Motivi pe Via S’Isaia, de un albastru intens. Sunt in Bologna, așteptând un taxi, în timp ce rochia îmi flutură în vânt de la curentul de aer. M-am împachetat cu greu, după trei zile de munca intensa, prea puțin somn și un pic prea mult alcool cu antibiotice. În prima fază am avut un antibiotic puternic, cu care mi-a comunicat doctorul să nu beau, așa că am băut mai puțin. Cu al doilea, mi-a zis că pot bea vreo două pahare de vin, așa că am băut mai mult.

Azi am dormit fără ceas, trezindu-mă la 9:10. Am făcut un duș scurt și am mâncat un dejun italian la Alberta, cu brânză, șunca și ștrudel. I-am spus la revedere Albertei, îmbrățișându-ne călduros la plecare.

Aștept taxiul de ceva timp așa că, îmi preocup atenția cu zarva de peste drum. În jurul unei biserici improvizate s-au adunat oameni, posibil ortodoxi după obiectele de ceremonie, dar mai degrabă nu ruși, căci le lipsește crucea dubla. După chip și port par români, in mare majoritate femei cu cârpe pe cap, bărbați mai in vârsta și modești și două grupuri de copii gălăgioși.

E duminică. Eu aștept un taxi ca să merg la următoare zi de munca, ei se socializează religios în ziua lor liberă. Alberta iese să ia o saltea pe care o lăsase pe trotuar peste noapte, cu femeia ei de casă, o moldoveancă de dincolo de Prut, ce se temea să-mi vorbească românește. Ea revine, le face o poză celor de peste drum și intră repede înapoi. Mi-se confirmă că sunt româno-moldoveni, când o femeie mai în vârstă se desprinde din grupul lor cu un telefon în mână. O aud turuind reproșuri prin aparat, probabil pentru cei rămași acasă, într-o moldovenească grea. Îmi amintește de primu meu an în străinătate, când mă sunau părinții în fiecare duminică, ca un semn de aparținere, la ei și la cultura duminicilor libere de muncă.

Sosește taxiul, mă urc și într-o italiană combinată îi dau domnului adresa. El mă întrebă de unde sunt și urmează în mine un blocaj. Îl rezolv răspunzându-i că sunt româncă, dar contrastul cu oamenii e peste drum mă face să realizez că, am nevoie să mai adaug ceva.

Primul zbor ratat

~ Căpşunăriţa ~ 11 comentarii

Zbor regulat de la 23 de ani și nu am ratat nici un zbor, pana la cel de azi. Aveam avionul la 6:00 și m-am trezit la 5:02. M-am uitat la telefon și am realizat ca la ora respectiva trebuia sa fiu în aeroport. M-am îmbrăcat in 30 de secunde, am închis valiza de mână cu ce am apucat sa adun in ea și in timp ce voiam sa sun un taxi, am realizat ca singura sa ajung la zborul respectiv e mașina mea. Au urmat 15 minute de drum in care nu m-am uitat la acul vitezei, dar am gonit cu peste 120 km/h între semafoare. La aeroport surpriza, nu am știut unde sa parchez. Exista la aeroport un sistem de parcare pe termen scurt și lung, pentru care ma așteptăm sa fie bilete diferite. Doar ca primeam același bilet tot timpul. Am sunat-o pe o colega cu care urma sa zbor, ca sa o rog sa ma ajute, dar nu a știut sa-mi explice, așa ca după 4 încercări nereușite, m-am oprit pur și simplu la parcarea scurta și am mers la check-in. Ochelaristul urat și plinuț mi-a spus cu satisfacție mascata, ca nu îmi mai poate lua bagajul, îndreptându-ma spre casa de bilete. L-am rugat sa-mi schimbe zborul pentru cel de după-masă, dar nu a vrut. I-am zis vreo două pentru sănătate si m-am îndreptat spre casa de bilete, unde oamenii au fost mai prietenoși. Pentru ca zbor Lufthansa, m-au dat o alta legătura pentru 300 pln extra, cu aterizare la o ora similară, iar de la casa de bilete mi-au explicat sistemul de parcare.

Am avut următorul zbor imediat, așa am parcat mașina și am mers direct la security. Acolo pustiu, doar o poarta deschisă și un ofițer de securitate. I-am zis in glumă, că mă poate verifica exact, iar el s-a uita la mine ușor dubios de serios si mi-a raspund ca i-ar plăcea. Cu un zâmbet abia perceptibil si pe un ton de lumină stinsă mi-a spus seductiv: „va rog, sa va dezbracați adecvat”. M-a bufnit râsul, de mi-am căzut telefonul pe jos, și am ras pe tot procesul dezbrăcării și despachetării, când el îmi punea tăvile, una după alta, iar eu le umpleam. La final am avut cinci, după ce colega domnului, imună la farmecele mele, i-a atras atenția să-mi ceară și cizmele. Dacă nu ar fi fost colega, probabil aș fi putut trece liniștită cu un cuțit din ceramică prin poartă.

În rest, nu-i nimic mai sănătos decât un flirt, ca să-ți ridice moralul 😏.

În autocar am reflectat la cât de anoste au devenit pentru mine zborurile, deși în avion am revenit la sentimente mai bune.

Așteptând zborul de legătura, îmi dau seama că nu zborurile sunt problema, ci stresul excesiv cu care mă confrunt la muncă, de când șeful meu nășpărlit mi-a dar ultima mărire. Mi-a dat-o cu ură, ca si cum ar fi scos-o de la mă-sa din pizdă și acum mă pune să plătesc pentru ea cu vârf și îndesat, prin comportament futizat, la care nu sunt imună încă.