Mă întorc din Varșovia cu trenul de 17:30. Părăsesc orașul cu un dram de regret și la o oră mult prea devreme pentru mendrele mele obișnuite, alegând să renunț la o noapte de alcooale și iarbă în compania arabilor pentru o seară liniștită la mine acasă, eventual în compania arhitectului și a prietenilor lui, cu care mă văd tot mai des în ultima vreme.
Duc cu mine remușcarea că am făcut alegerea greșită. Alegerea asta este din ciclul celor pe care oricum le-i potrivi, tot nu face click. Ultima oară când am trecut printr-o situația similară a fost în Berlin. Atunci am avut de ales între Bergheinn și întâlnirea cu un tip de pe Badoo, un farmacist care a venit din Halle două ore cu mașina ca să mă cunoască. I-am propus la modul mai serios decât în glumă, să intrăm în Bergheinn, când am trecut prin fața clădirii, dar a fost prea moale. M-am gândit ulterior cu regret că, l-aș fi putut abandona acolo, la intrare. Dacă nu m-ar fi lovit remușcarea. Remușcarea, care în situațiile acestea este perversă, căci o ai indiferent de alegerea pe care o faci. Este remușcarea inevitabilă, pe care decât să o iei în brațe, ai prefera să te tai dureros în două, ca să poți fi în două locuri în același timp, împăcând-ți și nevoile blânde și pe cele sălbatice, iar pe deasupra și pe ale altora.
Partea proastă în aceste situații, când ambele par bune și în același timp la fel de proaste, este că nici una nu-i ideală, neștiind niciodată, care-i cea corectă. Privind pe termen scurt cea mai bună alegere este de multe ori una, care pe termen lung are toate șansele să fie cea mai proastă. Retrospectiv, farmacistul din Halle a fost simpatic, m-am bucurat de compania lui vreo 4 ore, iar apoi ne-am făcut multe planuri și ne-am scris activ până prin perioada Crăciunului. Atunci i-am refuzat iniția de a petrece sărbătorile împreună în Halle, alegând să le petrec la mine acasă cu arhitectul. M-a mânat comoditatea stabilității, cu un bărbat cu care aveam deja câteva chestii în comun și eram compatibilă sexual, inhibându-mi spiritul de aventură cu un altul, care mă știa cu numele de pe Badoo.
Oricum ar fi, nici o alegere nu mă satisface pe deplin și în curând oboseala îmi va șterge regretele.
Sună un tip ieri la radio, tocmai când eu stăteam în trafic (și mă plictiseam că nu mai putem mâna cu 100 pe străzile orașului), și le cere oamenilor de pe unde (ca unor zei înțelepți), ajutorul. Are băiatul (după voce tânăr și după dileme încă neformat de viață) o situație dificilă și nu știe ce să facă, cum să împace capra cu varza, într-o problemă spinoasă (și plină de consecințe). S-a certat cu Kamilka (diminutiv de la Kamila), prietena sau soția sa (nespecificat) care, însărcinată a părăsit cuibul conjugal și s-a refugiat la părinți (ai ei, clar).
Dificultățile s-au ivit odată cu apariția în burtica Kamilei a unui copil, când proaspătul viitor tată (cuprins de dileme) a început să-și pună problema unui cămin conjugal real, proprietate proprie și nu chirie, cum își ducea perechea existența. Și, ca orice polonez harnic, s-a gândit omul să-și încerce norocul în străinătate (probabil la nemți sau scandinavi, căci la UK s-a închis canalul), unde ar merge (singur sau împreună cu jumătatea, nespecificat) ca să-și adune bani de casă, să intre și el în rând cu lumea mai civilizat, nu ca un sclav al băncilor pe viață. Doar că, planurile i-au fost date peste cap de familia Kamilei, ce au tăbărât pe el cu socrii și verii în frunte, nefiind de acord cu plecarea. Socrul, înfocat patriot (și probabil activ votant al PiS), este total împotriva oricărei plecări în străinătate. A ieșit un circ atât de mare încât Kamilka însărcinată și tristă, și-a luat catrafusele și s-a cărat la părinți, iar acum băiatul suspină după ea (căci o iubește și se bucură și-și dorește copilul pe care îl vor avea împreună). În lipsă de soluții a sunat la radio, poate-l ajută și poate vine înapoi.
Cei de la radio, ca psihologi de elită (ce mișună pe acolo) și susținători ai dragostei, i-au promis că-i o șansă să revină, dacă el rămâne desigur (fidel ascultător al lor și) în Polonia, alintându-i îngrijorările legate de creditul pe 30 de ani, că și ei de la radio, tot credite au.
Dilema asta m-a intrigat, găsind-o clasică, așa că i-am întrebat pe colegii mei polonezi, ce ar face ei în situația celui care a sunat la radio (făcând abstracție de faptul că nu ar suna la radio sau că nu ar avea astfel de dileme cu un copil pe drum, când treburile acestea ar fi trebuit să fie deja discutate).
Și cum am și câțiva cititori bărbați, mă întreb ce ați face voi?
***
Colegii mi-au zis așa:
T: Aș rămâne și i-as reproșa toată viața, când vine plata creditului, că-i din cauza ei.
De Crăciun, am primit de la fostul soț un joc de masă cu numele orașului în care ne-am cunoscut, marcat cu dedicația ”Acolo unde a început totul 2004 – 2019”. S-a semnat și l-a oferit cu pompă în prezența fiicei noastre.
M-am mirat un pic, dar sunt deja obișnuită cu gesturile lui de romantism târziu. La început m-am simțit flatată, apoi înspăimântată, iar acum sunt doar indiferentă. A durat mult, dar pentru mine el este doar o amintire ce în curând v-a deveni nostalgică.
Ne știm de vreo 3 luni și am început deja să-și spăl hainele pe care le are la mine. Are haine la mine de ieri și mai are și, periuță de dinți, asta de mai de mult.
M-a informat că-i permanentă la mine, la scurt timp după ce mi-a propus, să-mi elibereze un raft pentru lucrurile mele la el acasă, sau chiar un dulap, dacă vreau. Nu am lucruri la el, dar se pare că el ar vrea să am.
I-am zâmbit și i-am mărturisit că sunt un pic speriată de rapiditatea cu care se mișcă relația. Apoi m-am corectat, mai degrabă îngrozită.
Marți i-am mărturisit groaza, iar azi îi spăl hainele. Și tot azi, m-am dus special la cumpărături la un alt Lidl din zona mea, ca să-l și văd cum arată (adică, ca și orice alt Lidl), doar pentru că el l-a proiectat. S-ar putea ca orgasmele să-mi fi luat mințile. La plimbare, cum ar veni.
L-am ales în aplicație pentru că mi-a plăcut fizionomia lui. I-am găsit trăsăturile frumoase, sexy încadrate de ochii albaștrii, sprâncenele dese și părul răzleț. Mi-a plăcut privirea, atractivă pătrunzătoare, dar în același timp delicată, artistică. Și zâmbetul natural, care exprima sinceritate. Când l-am întâlnit mi-a plăcut cel mai mult mintea lui, comunicare dintre noi și familiaritatea cu care reușeam discutăm diverse subiecte. Ne-am conectat instantaneu pe același set de gândire, având păreri similare și abordări apropiate ale situațiilor. Am urmat amândoi o traiectorie similară în viață, cu cariere de succes în domeniile noastre profesionale, pe poziții apropiate și plăcându-ne să fim buni în ceea ce facem, iar pe lângă muncă fiind implicați în diverse proiecte și explorând câteva hobby-uri. În mod interesant a reieșit nu doar că avem cunoștințe comune, dar și că prietenii noștri se cunosc, făcând de fapt parte din cercurile sociale similare ale orașului, pe latură ușor artistică, lucrând pentru marile firme locale poloneze.
În intimitate am redescoperit atingerea fizică, dopamina sexului bun și mult, serotonina îmbrățișărilor, a atingerilor delicate și a pupicurilor transformate în săruturi. Ador mâinile lui care se joacă, cu părul meu, atingerile delicate ale degetelor lui aspre pe spatele meu sau modul în care-mi prinde sfârcurile cu buze umede și moi. Îmi place să-l îmbrățișez, să-mi ascund capul în pieptul lui și să-mi bag degetele în părul lui, pe care îl încâlcesc cu încântare. Îl place să-l privesc, mai ales dimineața, dintre așternuturi, să mă uit la ochii lui albaștrii frumoși și să-i admir cicatricea mică și sexy de sub ochiul stâng.
Este atent la ceea ce spun, luând în considerare dorințele pe care le exprim, are clasă și știe să se comporte. Gătește bine, se ocupă cu atenție de copil, are răbdare și este calm. Inutil să mai spun că a plătit de fiecare dată, fără să facă din asta vreo martirizare, ceea ce găsesc foarte elegant din partea lui. Face planuri în care mă include, mă invită concret cu dată, oră și eveniment, mi-a prezentat prietenii lui apropiați, care știau anumite lucruri despre mine și are o atitudine naturală față de fiică-mea.
Există și aspecte care mă deranjează, pentru că perfecțiunea nu există și niciodată nu a existat. Rămâne de văzut dacă se pot schimba anumite aspecte sau dacă eu voi putea eu să le tolerez în detrimentul lucrurilor pozitive pe care le oferă.
Am scris acest text despre abuz cu mult timp în urmă. Era mai ironic și mai amuzant. L-am păstrat ca să mai lucrez pe el, doar că între timp sentimentele mele față de abuz s-au schimbat, trecând de la ironie la tăcere. Am schimbat textul de câteva ori, făcându-l tot mai sumbru, mai real, mai fără consistență, o traiectorie pe care a luat-o în funcție de modul în care mă raportam eu la abuz.
***
Sunt câteva reguli de bază pentru a dezvolta și întreține o relație abuzivă de succes, reguli nescrise și foarte neclare pentru victime, dar cărări existențiale de urmat pentru abuzatori. Se zice că în relațiile abuzive jumătate din contribuție o are victima, ceea ce este adevărat, pentru că victima refuză să-și recunoască poziția, chiar și atunci când semnele sunt înșirate în fața ei. Ea refuză să admită durerosul adevăr și postura reală în care se află, pentru că schimbarea ar fi prea mare, prea complicată și câteodată prea nefavorabilă pe termen scurt. Mai sunt și victime care nu văd semnele, nu le percep și nici nu vine nimeni din afară să le spună că, modul în care trăiesc, este incorect față de ele. Pentru ele am scris mai jos cum arată semnele, într-un mod ușor ironic, al absurdului privit prin ochii unei victime. E scris de la feminin la masculin, dar asta nu înseamnă că, victimele abuzului sunt doar femei și că bărbații sunt întotdeauna abuzatori. Abuzul nu ține de sex și nici de rolul social preluat prin căsătorie.
Dorințele, aspirațiile sau visurile tale – sunt corecte, daca sunt aceleași cu ale persoanei de lângă tine, cu viziunea lui despre cea ce vrei tu de la viața ta, de la munca pe care o prestezi și copii pe care îi educi. Pentru că așteptările tale trebuie să coincidă cu ale jumătății, iar dacă ceva este diferit, ar fi bine să-ți schimbi punctul de vedere și asta cât mai repede. Ai greșit cumva drumul și vrei altceva, speri ceva diferit sau îți imaginezi ceva ce nu era în planul jumătății tale? Fii pe pace, acesta te va informa direct și imediat să-ți iei gândul, căci este ori imposibil, ori inutil, ori ilogic. Daca nu te descurajează cu atitudinea de respingere și încă te mănâncă în cur, atunci jumătatea trece la planul doi, unde te ia cu zăhărelul și îți demonstrează pas cu pas, mai ales încurcându-te în detalii, cum nu ai pentru ce să-ți dorești ceva absurd, așa că mai bine îți redresezi părerea și renunți la ce voiai. În varianta că, printr-un miracol al sorți și multe mătănii la biserică, ai reușit cumva să obții ceea ce doreai tu, fii pe pace că, jumătatea o sa te terfelească bine de tot, ca să nu te poți bucura de succes, fără să-ți plângi în pumni nervii de vină, frustrare și un sentiment puternic că ai dezamăgit. Asta doar ca să își ții minte faptele pe viitor.
Dreptatea – e întotdeauna și de fiecare dată de partea lui. Asta e regula de aur: jumătatea niciodată nu greșește! Iar, daca nu ai înțeles această regulă, atunci trebui să admiți de fiecare data că, celălalt are în toate situațiile argumente temeinice și tu nu, deci are dreptate. Și dacă, cumva iți trece prin mintea ta naivă că vrei să-i demonstrezi că se înșală (rare excepții, dar poate în ziua aia te-ai dat de trei ori peste cap, te-a lovit trifoiul cu patru foi sau te-a molipsit spontaneitatea), își garantez că, jumătatea nu o să admită că s-a înșelat, iar textul pe care maxim îl primești este că, tu vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva, dar nu însemna ca e cea mai bună.
Controlul – asupra ta, a timpului tău, a relațiilor cu alții sau chiar al modului în care te prezinți sau te îmbraci. Verificări intense și telefoane insistente, dacă nu ai ajuns la ora la care aștepta și unde aștepta, sunt doar parte din programul de rutină. Dacă întârzii și îl suni că ești în trafic, el te întreabă unde e traficul, căci el se așteptă să-ți știe fiecare mișcare, bineînțeles din grijă pentru tine și bunăstarea ta, dar mai ales a lui. El va veni mereu cu sugestii, binevoitoare și insistente cum să-ți petreci timpul și cu cine, iar dacă vei refuza se va aștepta să argumentezi, căci sugestiile sunt și obligații, dar mai puțin evidente. Desigur că toți prietenii tăi pe care el nu-i place sunt mai devreme sau mai târziu persoane care trebuie îndepărtate, căci binele ți-l vrea doar el. Iar dacă, cumva ai prietenii tăi în vizită, iar el nu-i prieten cu ei, fii sigur că o să-i ignore, ba chiar o să le semnalizeze că sunt nedoriți. A, și să nu uităm cum te îmbraci și cum te prezinți. Poți să fii ruptă din soare, mai ales că lui îi place că ești, dar tot va găsi câteva defecte pe care să ți-le sublinieze, doar ca să nu ți-o iei în cap, că ce formidabilă ești. Poți să arați impecabil și o să-ți arate mândru o scamă pe mânecă. Nu, nu o să o ia el de acolo, doar o să-ți arată că-i acolo.
Vinovăția – clar că, te face sa te simți vinovată de fiecare data când te simți bine fără el, iar dacă accidental nu-i prin preajmă, are grijă să ți-o încasezi când te întorci acasă. Acolo te așteptă ceaiul, ca pe vremea adolescentei, când stăteai peste program la discoteca si te așteptau părinții cu făcălețul, așa te așteaptă acum jumătatea cu scandalul, amenințările și textele pictate bine cu vină.
Spovedania – sau actul prin care trebuie să i-te destăinui in cel mai mic detaliu, să îi dezvălui toate secretele tale, mai ales cele mai intime, in timp ce el nu iți divulga nimic, ca și popa care tace în timp ce tu bagi mare – te descoase din cap pana in picioare, îți pune cele mai ciudate si mai inexplicabile întrebări, te întreabă de două ori și cere mereu detalii. Cumva totul e mereu despre tine, despre ce faci tu, mai ales când nu ești cu el. El trebuie să-ți știe programul, cu cine te-ai văzut, ce ați vorbit, ce crezi, ce vrei și ce speri și mai ales, ce păcate ai comis.
Opiniile tale sunt de fapt opiniile lui – la început te convinge de buna voie, te educa si te învață, că doar jumătatea ta este auto puternică. Pe scurt te manipulează pana gândești la fel, chiar si in situațiile in care nu te simți confortabil, el e acolo sa te asigure ca ești pe calea cea buna. Iți repeta ca voi vedeți lucrurile altfel decât restul lumii si te răsplătește pe deplin pentru viziunea ta, aliniata la a lui, subliniindu-ți ca de aia te-a ales pe tine, pentru cum gândești tu, doar ca nu mai ești tu de mult, ești copia lui. Nu te conformezi? Îți aplică regula 4!
Individualitatea – este inexistentă, pentru că țelul lui este să-ți inducă ideea că fără el ești neputincioasă, incompletă, inutilă, un fel de nimeni, luat sub aripa lui ocrotitoare. La început el te alege pentru individualitatea ta, pentru creativitatea si naturalețea pe care el nu le poseda, pentru puterea ta, căci reprezinți o provocare, ca mai apoi să distrugă pas cu pas, cărămida cu cărămida tot ce reprezinți. La început controlul este servit sub forma unui ajutor, lasă-mă pe mine, că mă pricep mai bine și am să te ajut, iar mai apoi iți ia responsabilitățile principale, ca să te facă dependentă. În timp te taie de la tot, orice decizie sau informație vitală, înlocuindu-te cu el. Nici numele nu ți-l mai trece în documentele unde îl poate înlocui cu al lui, tratându-te ca un fel de proprietate, pe care el o posedă.
Victimizarea – este specialitatea abuzatorului. Bineînțeles că tu ești sursa tuturor nefericirilor lui, îl faci să-și iasă din fire, îl enervezi, îl stresezi, se îngrijorează pentru tine, pentru că orice căcat se întâmplă din vina ta, dar el te accepta si te iubește si vrea sa fie cu tine, deși tu ești a dracu, si rea, si neorganizata, si prea mămoasa, si prea visătoare si prea si nu prea, tot ce vrei. Și cum să nu te simți vinovată, când ți-se spune regulat ca ești naspa? Dar, el mărinimosul îți face favoarea că-i lângă tine și așa nașpa cum ești tu. Deși, dacă îl întrebi vreodată, umilă și plânsă, dintr-un impuls de claritate, de ce mai stai cu mine dacă sunt o așa mare dezamăgire pentru tine, el zice că te iubește. Te iubește defectă, plină de vină și te acceptă și dacă îl faci nefericit.
Succesul tău – îl datorezi lui. Pentru oricine ești, orice ai realizat, orice ai făcut, chiar și un ciorap croșetat de mâinile tale exclusiv, totul este datorită lui. Îți înrămează mintal ideea că ai ajuns oricine ești datorită lui exclusiv, căci fără de el te-ar fi mâncat porcii și nu ai fi realizat nimic în viața, nici măcar nu te-ai fi născut probabil. Nu contează munca pe care ai investit-o tu direct în orice, căci sigur nu ai fi făcut lucrul acela fără să fie el undeva în peisaj. Așa că ar fi bine să-i fii recunoscătoare toată viața asta și pe cealaltă, că numai datorită lui, valorezi mai mult decât un scuipat.
Umilința – este ceva ce ți-se servește regulat, la intervale de surpriză, mai ales atunci când te simți bine și ești în centrul atenției. Când alții te admiră sau te complimentează, este un moment excelent ca el să te umilească printr-un gest sau cuvânt înjositor.
Am început ”postul” după vacanța din august, când era clar că trebuia să mi-l scot din circuit pe amantul meu cu nevasta, indiferent cât de dureros ar fi și oricât efort ar necesita. Nu voiam să renunț conveniența pe care mi-o oferea, dar știam că vreau mai mult pe termen lung. De la el? Greu de spus. Pe de o parte da, pe de alta nu. De la altcineva? Poate. Oricum nu îmi convenea situația. Încetase sa mai fie amuzant. Deci, trebuia să schimb ceva.
Multă lume, mai ales femei, mi-a dat sfatul de a sta singură, eu cu mine, pentru că îmi va fi o experință benefică. La început le-am ras in fata, ca mai apoi sa ma gândesc mai serios la ceea ce îmi spun. Nu mai fusesem singură, adică neimplicată în nici un tip de relație din liceu. De atunci am trecut dintr-o relație în alta sau chiar am avut mai multe relații în paralel, fără sa ma intereseze viata pe cont propriu ori vindecarea rănilor, pentru a nu merge mai departe șchiopătând. Când ești într-o relație, este foarte ușor să treci în alta, pentru că urmezi neajunsurile, alegându-ți de fapt un partener foarte similar, dar care la prima vedere face niște chestii diferit.
Trebuia să trag linie. Sa opresc ciclul. Dar cum? Ii scriam foarte rar amantului, îl si blocasem de câteva ori (ca sa îl deblochez după aia), mergeam la întâlniri, ieșeam, eram curtata, dar nu se lega nimic. La un moment dat, a trebuit sa-mi recunosc inevitabil si anume ca, toți oamenii pe care eu ii cautam, aveau un lucru in comun, îmi aminteau de el in vreun fel. Cautam dublura lui disponibila, care nu exista.
Am început sa iau in serios sfatul de a petrece timp singură si am întrebat-o pe terapeută ce mă sfătuiește. Nu aveam un țel cât să stau fără partener sau sex, iar când ea mi-a zis minim de 6 luni mi-am dat ochii peste cap, crezând că glumește. M-am răzvrătit pe loc. Adică, tocmai ce ieșisem dintr-o relație de peste zece ani foarte nesatisfăcută, si emoțional și sexual.
-De ce sa merg iar acolo, am întrebat, pentru ca, in mintea mea statul singura cu asta rezona.
-Dar nu mergi iar acolo. Mergi înainte, mi-a răspuns ea calma.
In răzvrătirea mea se simțea rezistența la schimbare, pentru ca voiam să-mi continui stadiul adolescentin. Cum sa renunț la sex sase luni? Mi-se părea un păcat capital.
-Atunci nici n-ai să întâlnești pe cineva, mi-a spus ea calmă. Pentru că ești indisponibilă.
Relația cu fostul amant, mi-a amintit tot mai mult de o relație similara, trăita la un alt nivel, undeva prin liceu. Am cunoscut atunci un băiat, care m-a fascinat. Era polițist, deci am fost imediat prinsa la corazon, de brunetul brunet, nu neapărat frumos, ci mai degrabă atrăgător, având acel ceva, un magnet, ascuns sub o forța masculina interioara, mai mult indusa, decât reala. Am căzut din prima, după câteva cuvinte, fără sa ma gândesc prea bine la faptul ca tipul era in ceva relație, si ca, de fapt își cauta o nevasta, care sa-l îngrijească, sa-i gătească, calce, spele, sa-i facă ceva copii si alte treburi din astea, muierești, prin definiție.
Era si el fascinat de mine. Simțeam amândoi chimia irezistibila, ce plutea in aer de fiecare data când ne întâlneam. Era ca un drog, hrănit de o privire, de un gest sau o atingere, iar daca apucam si sa schimbam câteva cuvinte, momentul era suprem. In momentele rare si foarte apăsătoare petrecute împreuna, timpul se dilata, nu mai avea nici început si nici sfârșit, subiectele erau inepuizabile si inimile băteau cu o putere supranaturala. Orice logica sau orânduire era fără sens, pentru ca forța dopaminei ne hrănea mințile. Ne întâlneam rar, pentru ca drumurile noastre din realitate nu se încrucișau de fel. Eu îl duceam pe buze printre băncile din liceu, in timp ce-i scriam poezii neterminate, in care îmi declaram dragostea nemărginită si pentru fantasma iluzorie care era Doru. Apoi l-am dus o vreme prin băncile de facultate, in timp ce construiam si dezmembram relații normale, in care credeam si nu prea, cu alți bărbați fără de nume, când doar un nume îmi atingea inima.
In timp, umbra lui s-a estompat, odată cu evoluția mea. Ne-am mai întâlnit întâmplator, doar ca soarta sa ne confirme ca atracția încă exista si de multe ori când relațiile reale o luau pe panta descendenta, mi-au zburat gândurile înspre la el.
Nu, nu mi-a propus niciodată o relație adevărata, reala, palpabila, in care sa joc eu rolul nevestei, din simplul motiv ca nu mi s-ar fi potrivit si nici nu mi-am dorit eu vreodată asta. Nu as fi acceptat niciodată sa fiu o nevasta clasica, preocupata de treburi gospodărești, mândră de statutul meu si închizând ochii la relațiile lui extraconjugale, in timp ce ii cumpăram o cravata, care sa se asorteze cu rochia mea sau ii călcam cămășile mototolite de altele. Mai repede as fi înfipt un cuțit in bratele lui protectoare, daca as fi știut ca le încolăcește in jurul alteia, decât sa le accept in jurul meu, jucând un rol de fațadă si înlocuind-o de fapt pe mă-sa in viata lui.
Nu i-am propus niciodată nimic mai mult, decât seri înfierbântate si cuvinte sofisticate, pentru ca am știut ca viata lângă el e mult prea limitata pentru orizontul meu. Perspectiva de a fi nevasta polițistului din sat, de obicei învățătoare de profesie, mamă a cel puțin doi copii, cu mâncare pe foc zilnic si călcătorul in priza, e mult pra departe de viziunea mea despre viata si așteptările pe care le am de la mine.
Epilog
Într-una din vizitele mele prin România, am m-am întâlnit întâmplator cu părintii unei foste prietene apropiate din liceu, care știau desigur despre amorul meu cu polițistul din comuna alăturată. Si, ca nici o legătură cu subiectul abordat, in vreme ce ma lăudau cat sunt de neschimbata, remarca mama amicei, din senin, mirata cat de tanata si frumoasa arat in comparație cu Doru, știi tu, polițistul, de care erai tu îndrăgostita lulea in liceu. Mi-a mai spus că, acest fost el, s-a îngrășat, a îmbătrânit, dar încă mai umblă cu amante.
Divorțul nu este un concurs, nici o competiție, este o luptă. Câteodată lupta e pe viață și avuție, pe copii și posesiuni, pe părinți, socrii, prieteni și opinia publică, alteori lupta este despre viață și despre credite sau obligații, alimente și timp. Lupta poate fi deschisă cu participare generală sau tăcută, privată, în liniștea superficială a căminului cu obloanele trase, cu multe victime colaterale sau doar cu doi pioni, ce se lovesc reciproc în cerc închis. Divorțul nu este un concurs, căci acolo dacă participii o faci voluntar și poți renunța fără consecințe majore. Divorțul e pe viață, pe confort, pe consecințe, pe ceea ce ai, ai avut sau vei avea, iar participările fâstâcite și pline de falsă modestie sunt eșecuri deghizate. Așa că, permiteți-mi să nu cred în basme despre cupluri separate de bună voie și nesilite de nimic, pentru că, chiar dacă ulterior își afișează cu nonșalanta armonia, ea a fost dobândită cu vărsări de sânge sau măcar transpirație abundentă. E natural ca armonia să se instaleze ulterior în relațiile dintre partenerii divorțați și să afișeze amândoi cartea compromisului la vedere, dar s-a ajuns acolo după o luptă zdravănă, în care unul a luptat împotriva celuilalt. Normal că, după ce s-a instalat noua rutină, se pot lăuda amândoi, mai ales în perspectiva unei noi cuceriri, că s-au despărțit amical, alegând să-și șteargă din memorie fazele la care și-au scos ochii cu brio. Și eu, dacă mă întâlnesc mâine cu un tip care mă interesează și accidental ajung să vorbesc despre divorț, am să-i spun ca a fost o chestie de comun acord, că am ajuns la concluzia că nu ne înțelegeam și am decis să mergem pe drumuri separate. Diplomatic, nu? Și frumos și mincinos prin omisiune.
Divorțul nu e flori și parfum, indiferent ce îți spun aia care au divorțat și nici nu e ușor, pentru că însumează eșecuri, deznădejde și iluzii pierdute. Divorțul e o bătălie din care pot ieși doi învingători, unul singur sau nici unul, iar câștigul individual depinde de fiecare în parte.
Ca să ieși învingător din divorț trebuie să faci câteva lucruri de bază, iar ele ar fi cam așa:
În primul rând îți faci un plan. Și dacă tu vrei să părăsești și când te aștepți să fii părăsit. Planul ți-l structurezi în funcție de ceea ce vrei să obții în urma divorțului și cum îți dorești să arate viața ta după divorț, unde și cum vrei să trăiești, pentru că divorțul nu e un scop, e un mijloc. Dacă vrei să te desparți, ca să fii cu altcineva, atunci acesta este țelul tău, deși după părerea mea nu este un țel tocmai bun, pentru că ai mari șanse ca persoana nouă să aibă multe carențe pe care le are persoana curentă. Dar, este un țel și în realitate unul dintre cele mai comune țeluri. Sunt și oameni care, atunci când știu că vor să divorțeze, îți caută o nouă persoană care să le ofere garanția că există și altceva, iar dacă tot fac saltul, vor să fie siguri că au parașuta în spate. Amanții cu care treci prin divorț sunt amanții parașută, câteodată rămân, alteori se desprind.
Apoi în funcție de țel și viziunea pe care o ai, trebuie să îți faci o listă cu ceea ce vrei să câștigi în urma divorțului (libertate, bani, casă, etc.) și cu ceea ce poți să pierzi (bani, confort, timp cu copii, falsa afecțiune, siguranță, poziție socială, etc.). Pune bine asta în balanță, vezi care sunt lucrurile importate pentru tine și treci la planul doi, cum să lupți pentru ele.
La faza asta mulți inițiatori de divorț fac pasul înapoi, pentru că atunci când pun avantajele și dezavantajele în balanță, reiese ori că au prea mult de pierdut, ori că au prea mult de luptat. Este și asta o alegere. Și, ca orice alege, pe termen lung, creierul nostru o va vota drept corectă, pentru că așa suntem programați să facem, căci altfel nu ne-ar lăsa remușcările să putem funcționa. Când cealaltă parte inițiază divorțul, e bine să îți faci și tu planul, ca să știi măcar ce vrei să obții. Așa că șterge lacrimile și treci la muncă, jelitul lasă-l pentru după.
Planul de divorț se începe cu o vizită la avocat, care trebuie făcută cât mai repede, chiar dacă doar scârțâie treaba, pentru că îți poate clarifica multe aspecte și îți poate evalua exact poziția în care te afli. Cel mai bine e să-ți alegi avocatul pe bază de reputație, pe recomandare și în nici un caz să nu fie un prieten de familie (oricum nu se baga prietenii de familie, dar cel mai sănătos este să-i eviți din start). Pentru că-l plătești, întreabă-l tot ce-ți trece prin cap, fără jenă și scoate tot din tine, pentru că nu știi niciodată cum un lucru care ție ți-se pare lipsit de importanță, îți poate aduce beneficii. Cere-i soluții, la cum ar aborda el problema ta, în așa fel încât să obții ce era pe prima listă și să eviți să pierzi cât mai mult din a doua. Dacă nu îți convin răspunsurile sau nu ți-se potrivesc, consultă un al doilea avocat. Nu te zgârci la bani, pentru că asta e viața ta și acum e momentul să lupți pentru ea. Construiește strategia cu avocatul și începe prin a aduna dovezi, cât mai multe. Nu te da înlături de la ați înregistra jumătatea la nevoie, dar nu exagera cu spionajele și camerele de supraveghere, pentru că nu face o impresie bună la judecătorie și te consumă pe tine mai mult pe interior. Analizează-ți bine situația și începe să-ți numeri martorii. Dă-ți drumul la gură, spunând deschis ce te nemulțumește, dar nu la modul de bârfă, ci concret și în câteva cuvinte. Nu e cazul să faci pe misteriosul/a la faza asta, pentru că oricum oamenii vor bârfi și în loc să vorbească aiurea, mai bine spune-le tu clar și concis situația în care te afili și ce te-a mânat să iei decizia. Știu că e nașpa și nu o să fie plăcut să speli rufe în public, dar dacă taci vei fi acuzat de mai rele, așa că cel mai bine e să-ți oferi o șansă de a-ți face vocea ascultată. Nu trebuie să te spovedești la fiecare, dar îți trebuie un răspuns care să pară temeinic și hotărât. Cu cât îl scoți pe gură mai repede, cu atâta vei fi cicălit mai puțin pe tema asta.
Plănuiește-ți viața în etapa următoare, unde o să locuiești după separare, din ce o să te întreții, cum o faci cu copii. Prezintă-ți planurile și susține-le în fața partenerului, chiar dacă el/ea se vor da cu curul de pământ că nu le convine. E multă dramă inutilă la divorț, chiar dacă ambii știu că la asta se ajunge și mereu vor fi scoase de sub preș câteva polițe neplătite, dar cel mai important e să te ți de viziunea ta. După ce v-ați separat cu locuința, evită să discuți divorțul cu partenerul, trimite-l/o la avocat, pentru că orice discuții inutile nu îți sunt în avantaj. Nu accepta să te întâlnești cu avocatul lui/ei fără avocatul tău și dacă vrea ceva la telefon, cere-o în scris, chiar dacă este o chestie banală. Ai avocat, folosește-l, ca pe un burete, pentru că discuțiile inutile vor fi inutil de obositoare, îți vor mânca timp inutil și nu valorează nimic. Contează doar decizia de la tribunal și pe aia trebuie să fii concentrat/ă.
Urmează-ți planurile cât mai exact, nu te îndepărta de ele și trage aer în piept. E doar o stare de lucruri, care se poate schimba, iar la final va veni și ușurarea mult așteptată.
Beirut e un amestec de lux și sărăcie, într-un borcan frumos, ce clocotește la soare, scăldându-și țărmurile în Marea Mediterană. Străzile din Beirut nu sunt simple drumuri aglomerate, gălăgioase și pline de afișe, ci adevărate atracții turistice. Parcurgându-le te poți bucura de priveliști încântătoare presărate cu palmieri semeți, clădiri impunătoare prin eleganță și stil arhitectural, ori valurile albastre ale mării, ce se îmbină într-un dans elegant cu țărmurile roșiatice ale stâncilor. Beirutul oferă splendoare, mașini scumpe, femei frumoase, muzică încântătoare și posibilități nelimitate celor care au bani. Beirut e pentru unii mumă și pentru alții ciumă. În spatele străzilor principale, se ascund blocuri ciuruite de gloanțe, balcoanele pline de haine puse la uscat și perdele groase, ce acoperă geamurile apartamentelor fără climă. Străzile Beirutului mai puțin turistic sunt pline de graffiti și de copii, care vând sau cerșesc ceva, orice, numai ca să aibă ce mânca. Zonele turistice sunt liniștite, cu puțină lume și pe alocuri cu poliție, hotelurile având porți pentru metale plasate la intrare, în timp ce zonele locale sunt aglomerate, prăfuite și gălăgioase.
În Beirut am vizitat cele mai luxoase spitale, al căror aspect și servicii te ducea cu gândul la hotelurile de 3-4 stele, fiind dotate cu aparatură de ultimă oră, camere private pentru bolnavi și familia lor, paturi cu sisteme de auto-reglare, curățenie impecabila, mâncare ermetic sigilată pentru fiecare bolnav în parte și personal plăcut, respectuos și foarte bine pregătit. În spitalurile din Beirut ai impresia că ești într-o alta lume, mai ale în Clemenceau Medical Center, care te întâmpină la intrare cu o expoziție de flori naturale, ca mai apoi să te poarte în lifturile moderne, pe holuri largi, curate și frumos amenajate. Uiți că ești în spital când te afli acolo. Uiți și că te afili în Beirutului, până ieși din parcare hotelului spitalului și te duci câteva străzi mai încolo, ca să vezi cum arată viața celor mai puțin privilegiați.
Cafarnaum este un film al cărei acțiune nu se petrece pe străzile principale din Beirut, neincluzându nici marea, nici spitalele și nici hotelurile cu multe stele. Cafarnaum e un film care se întâmplă pe străzile laterale, pe care turiștii se rătăcesc doar ca să-și cumpere alcool la ceas de seară, din dubițe special amenajate. Este un film despre familie, despre părinți și copii, despre dragoste, instincte și supraviețuire, recorelând cu nimic în mintea mea legat de Beirut, deși cunoscând relativ țara, am înțeles mai ușor condiția și situația speciala a emigranților de acolo.
Cafarnaum m-a dus în schimb cu gândul la propria mea copilărie, ce simțeam când mă băteau ori mă jigneau părinții, la relația cu verișorii mei mai mici pe care îi uram, pentru că mama lor îi trimitea mereu pe capul meu, și de care, îmi era în același timp îmi era milă, pentru că erau mai puțin îngrijiți, educați și iubiți decât mine. Mi-am amintit de copii de la casele de copii, pe care îi vedeam câteodată în parc, fără cercei și stigmatizați social de la naștere. Cafarnaum este un film despre copii și oameni mari, ce nu are nici o legătură cu o țară anume, nici cu un oraș anume, ci cu simpla relație dintre un părinte și copilul lui.
Cel mai real moment din film pentru mine a fost când sugarul caută sânul cu mâna, dar nu-l găsește, pentru că mama lui nu-i acolo.
Am vrut să trimit filmul unui amic libanez, dar m-am răzgândit pentru că nu au de fapt nimic în comun, el trăindu-și copilărie în Kuwait.
Căpşunăriţa 