Etichetă: romani

Munca și munca cu românii

~ Căpşunăriţa ~ 35 comentarii

Lucrez de ceva timp în cadrul unui al doilea loc de muncă, într-un proiect pentru România și cu români. Eram foarte entuziasmată și pozitivă pe chestia asta, până am avut prima întrevedere cu ei. Au fost mult peste așteptările mele în termen de ce ar putea merge anapoda și total diferit decât mă așteptam. Ca și în fiecare nou proiect în care se intră, am făcut o evaluare a situației și am încercat să înțeleg anumite mecanisme, punând întrebări și căutând gunoiul de sub preș, ceea ce a generat un val de nemulțumiri și plângeri din partea celor ce trăgeau sforile românești. Așa că, am aplicat tehnica poloneză. I-am lăsat să-și facă numărul, să-și verse frustrările (unde românii sunt experți și totul este din vina altora, mai ales a străinilor), să facă pași cât mai mulți (te și calcă pe cap cu plăcere, dacă pot), să-și dea arama pe față (oricum o poartă mulți direct crezând că nu se vede) și să-și scoată cărțile (pilele și relațiile, trecerea la șefu și meșu), iar acum îi fut în stil (foarte politicos de altfel, fiind specialistă în scrisul de emailuri politicoase când trebuie să comunic vești nașpa sau sa fut pe cineva), cu propriile lor arme, calmă și cu multă rupere.

Recunosc, îmi datorez calmul cunoștințelor și experienței dobândite în firma la care lucrez cu normă plină, unde jocurile de culise și cuțitul înfipt în spate sunt chestiuni care fac parte din fișa postului, dar și clienților mei, mai ales arabi, care sunt foarte dificili, șarlatani, mincinoși și niciodată de încredere. Ce-mi doresc (în etapa următoare a dezvoltării mele profesionale) este să învăț să iau distanță, și față de munca, și față de oameni și banalitățile cu care-și umplu timpul și existența, pentru a-și da importanță și a trăi cu iluzia că, cuiva îi pasă de ei.

Din episodul cu Romania

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Sunt invitată să vorbesc la radio despre cum se îmbracă femeile din România. Ups! Un subiect sensibil și nu prea pozitiv înfloritor în mintea mea. Așteptarea este să spun ceva interesant și să las o imagine frumoasă despre românce din punctul acesta de vedere, deși părerea mea personală nu se suprapune cu așteptările.

Mă tot gândesc ce pot să spun inteligent în doua minute, cât o fi audiția, și trebuie să admit că, în clipele astea și de fiecare dată când sunt pusă în fața misiunii de a promova România sau ceva despre România, mi-e tare greu. Mi-e tare greu să promovez țara mea, pentru că nu cred în ea. Și totuși, aleg de multe ori și la intervale regulate să fac chestia asta, prin care le explic străinilor, de obicei polonezi, prin cuvintele lor, despre țara mea de origine și oamenii ei.

Instinctiv le-aș spune eu multe, mai ales despre frustrările și tristețile cu care mă încarc de fiecare dată, când mă gândesc la țara mea, la viața oamenii de acolo, dar ei nu asta vor să audă. Instinctiv m-aș jeli despre toate lucrurile lipsă, nedrepte, greșite, despre toate speranțele deșarte și neajunsurile pe care le găsesc acolo, plângând cu lacrimi amare soarta oamenilor buni care au rămași, a oamenilor triști care o duc la fel, deși fi putut să o ducă mult mai bine. Dar, nu mai sunt în România și nici nu pun straturi de ceapă în grădină la maică-mea, nici nu-i plivesc roșiile. Tocmai, mi s-a pus un microfon în față și am fost întrebată într-o limbă, ce nu are multe în comun cu româna, despre cum se îmbracă românii și eu trebui să răspund.

Am înregistrat trei audiții până la urmă, pentru că tipei i-a plăcut că aveam ceva de spus. Am vorbit despre haine, cosmetice și turism. După ce am ascultat prima audiție, am tras concluzia că mai am de îmbunătățit poloneza, că merge prea greu cu declinarea in condiții de stres.

Bologna intr-o zi de duminica

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

Stau într-o rochie Motivi pe Via S’Isaia, de un albastru intens. Sunt in Bologna, așteptând un taxi, în timp ce rochia îmi flutură în vânt de la curentul de aer. M-am împachetat cu greu, după trei zile de munca intensa, prea puțin somn și un pic prea mult alcool cu antibiotice. În prima fază am avut un antibiotic puternic, cu care mi-a comunicat doctorul să nu beau, așa că am băut mai puțin. Cu al doilea, mi-a zis că pot bea vreo două pahare de vin, așa că am băut mai mult.

Azi am dormit fără ceas, trezindu-mă la 9:10. Am făcut un duș scurt și am mâncat un dejun italian la Alberta, cu brânză, șunca și ștrudel. I-am spus la revedere Albertei, îmbrățișându-ne călduros la plecare.

Aștept taxiul de ceva timp așa că, îmi preocup atenția cu zarva de peste drum. În jurul unei biserici improvizate s-au adunat oameni, posibil ortodoxi după obiectele de ceremonie, dar mai degrabă nu ruși, căci le lipsește crucea dubla. După chip și port par români, in mare majoritate femei cu cârpe pe cap, bărbați mai in vârsta și modești și două grupuri de copii gălăgioși.

E duminică. Eu aștept un taxi ca să merg la următoare zi de munca, ei se socializează religios în ziua lor liberă. Alberta iese să ia o saltea pe care o lăsase pe trotuar peste noapte, cu femeia ei de casă, o moldoveancă de dincolo de Prut, ce se temea să-mi vorbească românește. Ea revine, le face o poză celor de peste drum și intră repede înapoi. Mi-se confirmă că sunt româno-moldoveni, când o femeie mai în vârstă se desprinde din grupul lor cu un telefon în mână. O aud turuind reproșuri prin aparat, probabil pentru cei rămași acasă, într-o moldovenească grea. Îmi amintește de primu meu an în străinătate, când mă sunau părinții în fiecare duminică, ca un semn de aparținere, la ei și la cultura duminicilor libere de muncă.

Sosește taxiul, mă urc și într-o italiană combinată îi dau domnului adresa. El mă întrebă de unde sunt și urmează în mine un blocaj. Îl rezolv răspunzându-i că sunt româncă, dar contrastul cu oamenii e peste drum mă face să realizez că, am nevoie să mai adaug ceva.

La pescuit

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Regina Tinder-ului a revenit în forță. Mi-am schimbat poza de profil. Am rămas tot la varianta în cască, dar am renunțat la motocicleta de 20 mii de Euro (mai ales ca mulți gagii erau mai interesați de ea decât de mine) și mi-am pus picioarele la treabă pe un fundal cu Grand Canyon. Nu am optat încă pentru o poză cu fața mea, pentru că nu mă simt pregătită, de aceea prefer să mai pescuiesc încă o perioadă sub anonimat.

La scurta partidă de pescuit recent am prins în plasă un român și cinci polonezi. Romanul nu-i genul meu de pește, dar mi-a plăcut să-l surprind cu un text în limba natală pe când mă aburea filosofic în engleza că vine dintr-o țară cu o reputație proastă. Mirat m-a întrebat cum de mi-am dat seama că-i român, ceea ce nu-i prea greu când polonezii nu-și botează plozii cu Ionuț, Mircea, Marius, Viorel sau Flavius. Polonezii mă aburesc cu dumele locale legate de motoare și tocuri. Au ei obsesia cu tocurile și îi înțeleg, căci nu vezi destule tocuri pe aici la -10 spre -20, decât la sinucigașe ce plănuiesc să-și rupă gâtul.

Acestea fiind spuse, printr-o forța împrejurărilor sunt nevoită să bag două întâlniri într-o seară. Plănuiam să mă dezvăț de obiceiurile tinereții, dar cum pe unul îl aveam programat de mult în ziua respectivă, iar celălalt a insistat că neapărat atunci trebuie să ne vedem,  am zis să le satisfac nevoile ambilor fiind o femeie generoasă din fire.