Despre medici și sistemul românesc de sănătate

Photo by Bill Oxford on Unsplash

Parcurgând acest articol despre medicul ce a vrut să returneze banii pacientei moarte, mi-am amintit de aventurile mele recente din sistemul de sănătate românesc. Trist, foarte, foarte trist.

Înainte să plec din România, definitiv după cum avea ulterior să iasă, am făcut ce face fiecare român convins că în țara lui este cel mai bine (mai ales dacă nu a mai văzut altele), vizite la medici. M-am dus să mă verific dacă sunt ok și dacă am toate analizele în ordine, ca să fiu sigură că voi rezista printre străini, când cei mai buni medici sunt în țara mea. Așa am dat peste un laringolog, ce m-a programat pentru scoaterea amigdalelor (mă doreau atunci de la o aftă, aveam să aflu ulterior), dar care a refuzat până la urmă să-mi facă procedura, căci nu cotizasem cu nimic în numerar. Eram și eu tânără, naivă și foarte neorientată, de aceea nu priceput limbajul lui non verbal, plecând uluită și umilită din cabinet, căci practic m-a dat afară și nu înțelegeam de ce.

Mi-am luat rămas bun de la sistemul românesc de sănătate, cel puțin pentru câțiva ani, cu amigdalele sănătoase. Aveam aflat destul de curând prin comparație, că acest sistem nu-i altceva decât o tristă relicvă comunistă formată dintr-o adunătură de medici aroganți și asistente zeflemitoare în halate albe cu buzunarele mereu pline de numerar, ce-și desfășoară activitatea în cabinete obosite, decorate insalubru și spitale vechi, în care nu există urmă de hârtie igienică sau săpun la baie.

Am revenit după ani într-un spital din România, când fiică-mea era de câteva luni. Am primit salon separat de la doctorița impresionată că eram din Polonia și bucuroasă să poată încasa de pe cardul european spitalizarea. Personalul s-a comportat frumos cu noi, dar asta se întâmplă de fiecare dată când este o aură de străini prin preajmă. Când aura dispărea, își făceau loc petele de mucegai de pe pereți și vocile iritate ale oamenilor în halate albe, pentru care antibioticele erau răspunsul unilateral la toate problemele. Nu am aflat care a fost problema fiică-mi, dacă a prins-o un virus sau o bacterie, căci nimeni nu ne-a informat ce a ieșit la analize. Le-am dat atunci ceva bomboane poloneze medicilor și am cumpărat săpun pentru baia din spital, iar după trei zile de antibiotic fiică-mea și-a revenit și am plecat acasă bucuroși că am scăpat de toaletele murdare, cu un miros puternic de clor.

Câțiva ani mai târziu am dus-o pe maică-mea la medicul de familie, căci se simțea rău de ceva vreme și i-am cerut direct să-i dea o trimitere la analize. El ne-a răspuns cu tupeu filosofic că singurele analize corecte se fac la privat și ne sugerează să mergem acolo, căci la stat se scriu oricum rezultatele din pix. Nu ne-a dat nici o trimitere, după ce l-am mai rugat odată și când am ieșit de pe ușă am început procesul de convingere a maică-mi, să-și schimbe medicul de familie. Am ajuns accidental și un stomatolog, care pe lângă mirarea pe care a avut-o la vederea plombelor din dinții de lapte, ce în România, ne-a informat ea că nu se pun, a scăpat penseta pe jos în timp ce o consulta pe fiică-mea, doar ca să o ia și să o pună la loc în trusă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă bucur în fiecare zi că nu trăiesc în România, cel puțin din punctul de vederea al sistemului medical. Nu sunt aici câini cu covrigi în coadă, dar din anii 80 au instalat butoane de panică în spital, pe care poți apăsa și vine asistenta la tine, ca să nu trebuiască să strigi de nebun pe holuri când ai o problemă.

Alegerile de duminică din România

Photo by Element5 Digital on Unsplash

Duminică au loc alegerile locale în România. Am cunoștințe și prieteni pe toate baricadele, împrăștiați cam pe la toate partidele, luptându-se între ei, împroșcându-se cu noroi, ironii și reproșuri, ca la final să-și facă curaj cu câte un ”Doamne ajută”, căci invocarea divinității încă mai rimează în mintea multora cu argumentul final de dreptate și succes.

Îi știu pe mulți ca oameni capabili, pe câțiva ca limitați, dar simpatici, pe unii ca leneși și vorbăreți, dar inofensivi și mereu plăcuți, și pe alții de combinatori, dar întotdeauna descurcăreți. Am simpatie pentru toți la un loc, cunoscându-i prin prisma relațiilor ce ne-au legat cândva direct sau indirect. La un exercițiu de imaginație, închipuindu-mi că pot vota duminică la alegerile din România, acolo unde am cunoștințe și prieteni, mi-am pus întrebarea momentului: eu cu cine votez?

M-am pus în postura de-a mă analiza și a mă întreba sincer, dacă faptul că am relații personale cu unul dintre candidați, este un motiv suficient de bun pentru a vota pentru el? Aș vota oare un amic sau prieten, care știu că nu-i cel mai bun candidat pentru primăria din localitatea mea, doar pentru că-l cunosc și cred că la nevoie m-ar ajuta dacă ar putea? Aș vota pentru un om care m-ar ajuta pe baza unei relații de prietenie sau pentru unul care m-ar ajuta pentru că aceasta este sarcina lui, indiferent dacă mă cunoaște sau nu?

Mai sus sunt câteva din întrebările la care vor trebui să răspundă majoritatea românilor duminică. Pe cine alegem să ne gospodărească la noi în trib, ale cărui fapte, acțiuni și muncă vor avea efect direct asupra calității vieții noastre. A alege un primar sau un consilier nu-i o chestie impersonală, ci ceva foarte personal, pentru că acest oameni ce reprezintă cetățenii la ei acasă și pe străzi trebuie să-i cunoască și să aibă contact cu ei, cu cetățenii lor. Iar cetățenii vor trebui să se întrebe dacă aleg o cunoștință sau o rudă la care pot să ”apeleze” în caz de nevoie pentru binele individual, închizând ochii dacă alesul deservește binele comunității, sau aleg o persoană care îi va trata la fel cum tratează pe toată lumea, dar a cărui muncă va ajuta comunitatea? Se vor complace români din nou ce ceea ce au sau vor dori mai mult? În practică treaba asta sună așa: aleg pe unul care va asfalta tot orașul sau pe cel care mă va întâmpina în biroul primăriei cu cafeluța?

Din păcate, în România se votează mult pe bază de rudenii, prietenii și cunoștințe, mulți crezând că dacă îl cunosc pe cel care suge banii statului, vor suge și ei la nevoie, căci statu-i de fapt un dușman comun al tuturor și nu o formă de gospodărire socială, ce trăiește din banii fiecăruia. Românii au moștenit de la comunism statul sub forma unui inamic, iar a pune în fruntea lui un om pe care îl cunoști, îl face mai prietenos, mai ales dacă omul nu-i eficient și nici potrivit, dar e rudă. Cât timp oamenii nu vor fi capabili să dezvolte o relație normală cu statul, în care obligațiile și beneficiile sunt clar trasate de ambele părți, ei nu vor fi în stare să aleagă corect, pentru că nu contează ce rudă de-a zecea este în fruntea lui, în raport cu el toți oamenii trebuiesc tratați egal și cu același respect. Ce am scris în acest fragment este abstract pentru România, știu, dar atât de ușor și simplu de realizat.

Personal am evitat să dau like-uri si share-uri pentru că acțiunile mele de la distanță nu vor alege primari mai buni în localitățile în care eu nu locuiesc. Schimbare cu forța nu se face, fiecare trebuie să-și dorească schimbarea și să lupte pentru ea, în casa lui, în localitatea lui și apoi în țara lui.

Firmele poloneze și idiotismul selectiv

nikita-kachanovsky-bLY5JqP_Ldw-unsplash

Copy to clipboard

M-am întors dintr-un weekend relaxant la gunoiul de la serviciu, doar ca să găsesc aceleași jocuri de culise de rahat, intrigi locale expirate și povești vânătorești cu lins în cur inutil și multă nedreptate. Sunt sătulă de polonisme mărunte, pe care le tolerez tot mai greu și care mă irită ca râia. Poate că le-aș căra pe majoritatea cumva în spate, dacă nu ar fi permanenta așteptare de la mine să fiu o idioată selectă.

Acestă așteptare a firmelor poloneze, pe care nu am mai întâlnit-o la alte nații, este pe atât de interesantă, pe cât de ridicolă. Miraculosul management polonez de speță veche cu înrădăcinate principii comuniste, dar care se dorește vizual inovator, tratează angajații ca pe niște idioți altruiști în relațiile lor cu firma, așteptând de la ei ca în numele firmei, să fie șmecheri egoiști, mai ales când negociază cu alții. Se cere practic aceleiași persoane să lupte până la sânge pentru nevoile altora vs parteneri de afaceri, ca mai apoi învingător fiind să-și plece capul spășit la nevoile sale în relația cu firma.

Există într-adevăr în negociere o paradigmă, fiind mai ușor să negociem pentru alții decât pentru noi, însă firmele poloneze duc asta la extrem și nesimțire, oprindu-se la premisa că angajatul este un prost sau că-i atât de constrâns economic, că nu va acționa mânat de respectul de sine. Insolența asta a polonezilor se vede peste tot în domeniul privat și chiar funcționează cu cei slabi (majoritatea), în schimb îi motivează pe cei puternici să le de-a peste bot firmelor care îi tratează în acest mod. De aceea, în Polonia când un angajat cheie pleacă, sătul de nedreptatea și insolența patronilor norocoși, firma angajează câte doi sau trei ca să-l înlocuiască.

Lucrând un pic în contextul relațiilor de afaceri polonezo-române am constatat că românii au un stil original de a răspunde acestei insolențe a firmelor poloneze mințind. Românii îi mint instinctiv pe polonezi în afaceri, nu cu un scop perfid anume, ci doar ca să-i mulțumească și să și-i ia de pe cap. Nu le opun rezistență, dar nu le spun nici adevărul și cu siguranță nu le respectă așteptările. În fapt se prefac că sunt idioți selectivi, până la proba contrarie, practicând politica capului plecat ce sabia nu-l taie, ce  te mușcă de picior. Iar polonezii, știu că sunt mințiți, că nu-i greu să afle, dar nu știu cum să rezolve problema, pentru că nu-și văd propriul gunoi de sub preș.

Bătaia, această splendidă educație

Spinoasa problemă a educației înțeapă din nou societatea Românească. Predictibil, în mod paradoxal lumea urlă la sângele care se scurge din porii greșiți, defilându-și primitivismul și limitarea cu mândră prostie.

Copii nu sunt o treabă ușoară și niciodată nu au fost, mai ales că în tot sistemul nostru educațional nu există un curs de educare al viitorilor părinți în meseria de a fi părinte. O meserie de când lumea și pământul, dificilă, grea, responsabilă și mai ales cu grave consecințe personale și sociale, dacă treaba nu-i bine făcută. Din păcate este și o meserie cu multe cutume și tradiții greșite transmise cu încăpățânare generațiilor viitoare, înhămând progresul și dezvoltarea societății pe ansamblu. Ne întrebăm de unde există atâta violență pe străzile României curentă, dar ne batem copii cu spume în spatele ușilor închise. Evoluăm prin educație ca profesioniști în diverse meserii, însă în meseria de părinte mulți am rămas în stadiul de grădiniță, unde reproduc instinctiv modele de comportament defecte însușite din moși-strămoși. Și ce-i și mai grav este că nu vrem să evoluăm, să ne depășim condiția, să ne asumăm și să încercăm să oferim copiilor noștri și generațiilor viitoare ceva mai bun. În schimb facem o virtute din a rezista schimbării, pentru că perspectiva asumării ca și părinte este neplăcută. Ne deranjează la stomac să admitem că ne-a durut când ne-au bătut și neînțeles părinții noștri, dar ne afectează și mai greau la imagine să recunoaștem că ne place cu o sete nebună să ne plesnim copii, sub pretextul educației. Îi batem ca să ne simțim noi mai bine cu noi, în spiritul a ceea ce am ales să învăță de la părinții noștri. Sunt rare cazurile prietenilor mei din copilărie pe care nu i-au bătut părinții. Îi batem pentru că avem puterea de-ai rănii fără consecințe. Am întâlnit un mare număr de adulți care scuzau agresiunea părinților din copilărie cu replica ”m-au făcut om”. Suntem prea leneși ca să ne sinchisim măcar să rupem acest model de abuz, să acceptăm că nu a fost corect față de noi ce ni s-a întâmplat, să conștientizăm acest rău și să nu-l perpetuăm mai departe. E mai ușor să dai cu pumnul, decât să înțelegi ce se întâmplă cu copilului tău, să-l determini să vorbească și să găsești soluții pentru agresiunea pe care o are în el.

Plasez mai jos câteva comentarii culese pe de Facebook, această oglindă a României, la cazul copilului de 12 ani, bătut de un adult pe stradă. Din ele, se poate citi clar  primitivismul oamenilor care le-au scris, oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre rolul de părinte, iar dacă au acest rol, cum clar nu și-l asumă. Ca părinte ești în primul rând responsabil de siguranța copilului tău, indiferent de faptele acestuia, care oricum sunt o reflexie a educației pe care i-ai dat-o. Ușurința cu care acești comentatori sunt pregătiți să recurgă la violență împotriva unul minor este înspăimântătoare și tristă. România este o țară care refuză să evolueze.

Daca eram in locul mamei baiatului ii mai dadeam vreo doua palme acasa. De altadata să nu mai vandalizeze semnele de circulatie periclitând siguranța oamenilor în trafic si sa nu mai vorbeasca urat! Felicitari ambulantierului pentru spiritul civic si pentru ca luat atitudine!

FĂRĂ SUPĂRARE DAR OMUL ĂSTA MERITĂ PREMIAT. SI EU AM COPII, BĂIEȚI, DAR DACĂ VREUNUL S AR COMPORTA CA UN HULIGAN, L AȘ LASA SA SUPORTE CONSECINȚELE.

Si eu îi rupem urechile, copil needucat de ce a rupt indicatorul rutier, a meritat bătaia!

Dacă era copilul meu îi mai trageam și eu câteva acasă ca drept pedeapsă.

Daca era copilul meu, si facea asa, îmi dădeam șoferului si o bere.

La mulți ani de ziua României

Când m-am mutat eu în Polonia, în urmă cu mulți, mulți ani, erau puțini români pe aici, de obicei în familii mixte, care vorbeau ambele limbi și dintr-un sentiment național și dorință sinceră de a-și cunoaște conaționalii se întâlneau la ambasadă o dată sau de două ori pe an, de ziua României sau de întâi martie. În timpurile acelea, lucra acolo un consul foarte amabil, care primea oamenii sâmbăta, cu câteva ore înainte de întâlnirile anuale, așa că cei care locuiau mai departe de capitală, ne puteam bucuram de rezolvarea hârtiilor și de recepție, deopotrivă. Ambasada ținea pe vremuri recepțiile pentru români în clădirea destul de mare pe care o posedă de la statul polonez, pe Chopina 10  în centrul Varșoviei. La întâlnirile românilor se serveau vinuri și gustări românești, după discursurile mai lungi sau mai scurte, de obicei spuse cu limbaj de lemn în română, ale figurilor importante ce reprezentau țara pe teritoriu străin. Recepțiile erau camerale, câteodată artistice, plăcute, elegante, pentru oameni educați, integrați în societatea poloneză, interesați să păstreze în viața lor spiritul național românesc. Aceste întâlniri mi-au dat ocazia de a cunoște câțiva români valoroși, cu care întrețin și acum relații de prietenie. Le-am apreciat și am încercat să particip în fiecare an pentru că erau gura de aer, de normalitate, cultură și educație ce reflecta România pe care o cunoșteam și de care îmi era dor.

Timpurile s-au schimbat, s-au mai înmulțit români prin Polonia, consulii și ambasadorii au fost înlocuiți, iar de câțiva ani ambasada nu mai ține nici o recepție și în nici un caz nu rezolvă problemele românilor în weekend. De fapt, nici în timpul săptămânii nu prea, de când cu linia telefonică automata. În schimb, noii birocrații ai statului român sărbătoresc ziua națională în stil politic tradițional printr-o liturghie ortodoxă. Acest obicei dezamăgitor, ca să nu mai spun neadecvat, pentru că nu toți românii sunt ortodocși, a fost introdus de un ambasador de mult dus, dar care a reușit performanța de a șterge un lucru frumos și a-l înlocui cu o propagandă religioasă, urmată de o întâlnire la repezeală prin ceva cămăruțe neîncălzite de la biserică. Ultima dată când am fost la un astfel de eveniment în Varșovia întâlnirea propriu-zisă a durat 30 de minute, după care oamenii s-au dispersat în bisericuțe și au mers fiecare cu ai lor la câte o cafenea, dacă tot au ieșit din casă să-și vadă conaționalii. Și cum întâlniri la cafenele cu românii pe care îi cunosc putem organiza și local, am renunțat să mai merg la ambasadă.

Badoo în București

Am intrat pe Badoo în București din curiozitate, mai mult ca să văd ce burlaci disponibili are România în capitala ei. M-a surprins numărul mare de like-uri pe care l-am dat, observând cu plăcere că mulți bărbați români sunt chiar frumoși, cel puțin în poze. M-am like-uit și ei pe mine, așa că am început să conversăm, cu cei care mi-au scris. Eu pe Badoo nu mi-am făcut verificare pe bază de fotografie,  așa că pot scrie doar celor care îmi scriu mie. Din conversații am aflat că sunt foarte frumușică, chiar adorabilă, și  ne locuind în București, că sunt în afara ariei de interes pentru majoritatea potențialilor parteneri, unul dintre ei chiar urându-mi mult succes, după ce i-am spus că eram în trecere prin capitala neamului. Altul mi-a trimis o poza cu pieptul lui musculos și dezbrăcat, însoțit de mesajul ”doar asta pot”, la invitația mea de-a mă însoți în Berlin, unde mă aflam deja când mi-a scris. De la altul tot primeam (și încă primesc) buchete de flori fictive în fiecare dimineață și seară cu urările de rigoare ”Bună dimineața” și ”O seară minunată”, dar fără posibilitatea de a închega o conversație reală. Am dat și este un persan, care locuiește în București și care a recunoscut fundalul uneia dintre  pozele de pe Badoo făcută în Kuwait. Se născuse acolo. Vreo trei s-au tot ținut de mine și am mai conversat pe perioada șederii la Berlin, dar în mare dilema este foarte simplă: pe cât sunt eu de deschisă să-mi găsesc jumătatea și la capătul celălalt al lumii, numai să fie cea potrivită, pe atât majoritatea jumătăților nu-și permit nici Europa.

Later edit, manele berlineze:

Taximetristul

”Știți, eu locuiesc în străinătate, i-am spus cu vocea calmă, sub care mi-am ascuns furia, tristețea și dezamăgire, și de fiecare dată când vin în România, am continuat, mă bucur din tot sufletul că nu mai locuiesc aici.”

I-am povestit mai apoi pe scurt feedback-ul pe care îl am de fiecare dată când vin ”acasă”, răutatea cu care mă întâmpină țara mumă, mizeria și dezamăgirea care mă încercă de fiecare dată. I-am spus că mă doare sufletul când văd toate lucrurile acestea care sunt în neregulă, mai ales neomenia și nevoia unora de-a le face rău celorlalți, de le trage țeapă cum se zice frumos pe românește. Atunci când tu îți faci treaba cum trebuie, cu bunăvoință și strădanie, ai pretenția și aștepți și de la cei care te servesc pe tine să-și facă și ei la fel, iar atunci când nu o fac, le ceri asta. Însă, dacă tu nu ești un om corect, nu ai cum să aștepți de la cei din jurul tău să fie corecți, pentru că te simți cu musca pe căciulă.

S-a apărat cu stresul, boala românilor din limbă, stresul lui și acelor care-l înconjoară și probabil stresul care l-a motivat să mă șantajeze când m-a văzut grăbită. După ce m-am urcat la el în taxi, ce-i drept prins în trafic de un coleg și nu comandat la telefon, l-am întrebat cât m-ar putea costă drumul. Eram grăbită, a remarcat și el, și mi-a răspuns că de la Romexpo până pe strada Lisabonei ar fi vreo 40-50 de lei sau cât spune ceasul pe care nu l-a pus. Iar răspuns că-mi imposibil, deoarece de la aeroport până în Berceni am plătit 50 de lei, la care mi-a tăiat-o scurt că ori mă dă jos aici, undeva într-o intersecție prin care trecea în momentul respectiv, ori îi plătesc 40 de lei. Am cedat șantajului pentru că mă grăbeam, povestindu-i după impresiile mele despre România și români. La despărțire i-am urat să facă măcar un lucru bun odată în viață lui pentru altcineva.

Cultura banului

După câțiva ani buni petrecuți în afara României, după mult timp de lucrat cu mine, în care m-am descotorosit parțial de unele obiceiuri, mentalități, frustrări și opinii crescute și educate în România, am înțeles că românii, în marea lor majoritate, nu au cultura banului. Românii nu știu cum să se raporteze la bani, la obținutul, păstratul și valoarea banului.

Banul este pentru români, și mai ales pentru bărbați, un motiv de frustrare, un obstacol și în același timp o baghetă magică, împlinirea tuturor viselor și mai ales ștergerea tuturor umilințelor și durerilor personale, pe care doar banul le rezolvă. Pentru că banul cumpără, pentru cei care nu-l posedă, totul, de la înfățișare, la nevoi și chiar oameni. Cei care nu au banul sunt în stare să-și vândă totul pentru el, doar să-l posede, ca mai apoi să-l schimbe pentru ceea ce în mentalitatea lor reprezintă succesul. În mod interesat am observat o corelație directă dintre aspectul fizic nemulțumitor al unui bărbat în tinerețe, ce se traduce printr-un succes relativ la femei (ceea ce hrănește o gravă frustrare) și  fixarea pe bani. Cu cât bărbații pe care i-am cunoscut erau mai frumoși, cu atât fixația lor asupra banilor era mai slabă.

În mentalitatea românească nu se cunoaște valoarea banului, nu se apreciază banul, dar în același timp se invidiază și se dorește cu ardoare banul. În România societatea pe ansamblu nu are bani, are doar câțiva noi îmbogățiți, ce-și flutură lovelele prin față săracilor ca să se simtă ei mai bine cu ei. Fluturatul banilor ascunde alte grave frustrări legate de percepția și valoarea personală. Oameni care au nevoie să fluture banii știu că nu mai posedă alte argumente, iar fluturatul banilor le dă impresia că sunt mai puternici, pentru că-i pot înjosi pe alții. Doar că-i înjosesc pe alți frustrați, ca și ei. Cei rezolvați mental nu se închină la bani și în nici un caz la banii altora.

Românii nu au nici cultura banului, nu-i înțeleg valoarea și nici nu o respectă. Banul odată obținut este pentru majoritatea un ban aproape cheltuit, preferabil pe lucruri scumpe pentru că dau impresia de valoare. În cultura românească bogații sunt ”răi”, o moștenire comunistă pe care poporul cu încăpățânare o cară cu el. Ești un om rău dacă te gândești la profit sau dacă ai mentalități capitaliste, prin care vrei să-ți schimbi optimal munca în monedă. Din păcate românilor le lipsește educația financiară, singura pârghie prin care se pot egaliza veniturile.

Munca și munca cu românii

Lucrez de ceva timp în cadrul unui al doilea loc de muncă, într-un proiect pentru România și cu români. Eram foarte entuziasmată și pozitivă pe chestia asta, până am avut prima întrevedere cu ei. Au fost mult peste așteptările mele în termen de ce ar putea merge anapoda și total diferit decât mă așteptam. Ca și în fiecare nou proiect în care se intră, am făcut o evaluare a situației și am încercat să înțeleg anumite mecanisme, punând întrebări și căutând gunoiul de sub preș, ceea ce a generat un val de nemulțumiri și plângeri din partea celor ce trăgeau sforile românești. Așa că, am aplicat tehnica poloneză. I-am lăsat să-și facă numărul, să-și verse frustrările (unde românii sunt experți și totul este din vina altora, mai ales a străinilor), să facă pași cât mai mulți (te și calcă pe cap cu plăcere, dacă pot), să-și dea arama pe față (oricum o poartă mulți direct crezând că nu se vede) și să-și scoată cărțile (pilele și relațiile, trecerea la șefu și meșu), iar acum îi fut în stil (foarte politicos de altfel, fiind specialistă în scrisul de emailuri politicoase când trebuie să comunic vești nașpa sau sa fut pe cineva), cu propriile lor arme, calmă și cu multă rupere.

Recunosc, îmi datorez calmul cunoștințelor și experienței dobândite în firma la care lucrez cu normă plină, unde jocurile de culise și cuțitul înfipt în spate sunt chestiuni care fac parte din fișa postului, dar și clienților mei, mai ales arabi, care sunt foarte dificili, șarlatani, mincinoși și niciodată de încredere. Ce-mi doresc (în etapa următoare a dezvoltării mele profesionale) este să învăț să iau distanță, și față de munca, și față de oameni și banalitățile cu care-și umplu timpul și existența, pentru a-și da importanță și a trăi cu iluzia că, cuiva îi pasă de ei.

Din episodul cu Romania

Sunt invitată să vorbesc la radio despre cum se îmbracă femeile din România. Ups! Un subiect sensibil și nu prea pozitiv înfloritor în mintea mea. Așteptarea este să spun ceva interesant și să las o imagine frumoasă despre românce din punctul acesta de vedere, deși părerea mea personală nu se suprapune cu așteptările.

Mă tot gândesc ce pot să spun inteligent în doua minute, cât o fi audiția, și trebuie să admit că, în clipele astea și de fiecare dată când sunt pusă în fața misiunii de a promova România sau ceva despre România, mi-e tare greu. Mi-e tare greu să promovez țara mea, pentru că nu cred în ea. Și totuși, aleg de multe ori și la intervale regulate să fac chestia asta, prin care le explic străinilor, de obicei polonezi, prin cuvintele lor, despre țara mea de origine și oamenii ei.

Instinctiv le-aș spune eu multe, mai ales despre frustrările și tristețile cu care mă încarc de fiecare dată, când mă gândesc la țara mea, la viața oamenii de acolo, dar ei nu asta vor să audă. Instinctiv m-aș jeli despre toate lucrurile lipsă, nedrepte, greșite, despre toate speranțele deșarte și neajunsurile pe care le găsesc acolo, plângând cu lacrimi amare soarta oamenilor buni care au rămași, a oamenilor triști care o duc la fel, deși fi putut să o ducă mult mai bine. Dar, nu mai sunt în România și nici nu pun straturi de ceapă în grădină la maică-mea, nici nu-i plivesc roșiile. Tocmai, mi s-a pus un microfon în față și am fost întrebată într-o limbă, ce nu are multe în comun cu româna, despre cum se îmbracă românii și eu trebui să răspund.

Am înregistrat trei audiții până la urmă, pentru că tipei i-a plăcut că aveam ceva de spus. Am vorbit despre haine, cosmetice și turism. După ce am ascultat prima audiție, am tras concluzia că mai am de îmbunătățit poloneza, că merge prea greu cu declinarea in condiții de stres.