Lună: iunie 2019

Afaceri cu polonezi vicleni

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Polonia este o țară mare și frumoasă. Are câmpuri pline cu grâne și copaci semeți cu frunze verzi tot anul. Polonia mai are și o mulțime de firme, ce produc diverse chestii, pentru că polonezilor le place să creeze, să construiască și să ofere la vânzare. În același timp, Polonia este și o țară socialistă, foarte, foarte socialistă, cu un stat curvar, care vine, te fute și apoi întreabă.

Statul polonez în acțiune:

”Oh, s-ar putea sa fi greșit noi. Poftiți afacerea înapoi! Da, într-adevăr au trecut 20 de ani de când vă tot judecați cu noi și între timp afacerea dumneavoastră frumoasă a falimentat, dar vă mergea parcă prea bine și trebuia să fie ceva în neregulă cu dumneavoastră. Da, acuma e cam nasol, știm, dar dacă vindeți ce a mai rămas, poate vă scoateți banii după un avocat, din cei cinci pe care i-ați angajat ca să vă ajute să vă demonstrați nevinovăția.”

Ăsta e statul polonez. Fix așa face. E și un film pe tema asta, in care am făcu și eu figurație, Układ Zamknięty – Circuit Închis.

Același stat, ia de la majoritatea oamenilor normali și harnici 32% din cât fac, ca să împartă mai apoi tuturor boracilor, ce nu au încă 18 ani, contravaloarea a 1/4 din salariul minim brut. Practic, în Polonia e mai eficient să faci 5 boraci decât să mergi la muncă. Și cu 4 te-ai scos, că tot faci mai mulți bani decât, dacă ai munci la ABC-ul din colț, după ce îți impozitează statul salariul.

Și în acest stat grozav oamenii vor să facă afaceri. Un gest frumos și nobil, până când, în viziunea lor vor să-și exporte bunurile. Ca sa le împartă cu lumea și alte state, mai civilizate sau mai putin. Și nu doar că vor să le vândă mai scump decât în Polonia, unde polonezul obișnuit e foarte pretențios la preț (nu judec, ba chiar mă bucur), dar vor să care și cu ei toată corvoada financiară poloneză. Pentru că un stat curvar trăiește din amenzi, iar amenzile și penalitățile, nasc adevărați monștrii sacri ai finanțelor. Femei în vârstă, cu capul pe umeri și mustața deasupra buzelor, care mai repede își tau o mâna decât sa sune la finanțe și sa clarifice nelămuririle, și pentru care, logica, flexibilitatea sau regulile altor țări rezonează cu închisoarea.

Doar că, polonezii vor să exporte și statul polonez vrea și el, mai mult cu gura, dar și cu taxele. Întrebare retorica: Cum pușca mea, când nu sunt in stare sa facă o factură comercială ca lumea, ca să trimită marfa din punctual A în punctual B? Și apropo de punctul B, ei nici maca nu prea le au cu engleza, dar ăsta-i elementul de surpriză. Pentru asta își angajează străini pe post de manageri, ca de directori se pun tot pe ei.

Indisponibilitatea (I) – primele semne

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii

Prin toamnă, când mi s-a scufundat barca de salvare, de care mă agățam cu dinții, dar pe care o și uram, pentru că nu era corabia frumoasă și mare pe care mi-o doream, am rămas să înot singură în apă. Trăiam pe cont propriu de trei ani, eram divorțată de peste un an și îndrăgostită lulea de un bărbat însurat. În timpul liber îmi pierdeam vremea pe la întâlniri, cu diverși tipi, nepotriviți și neinteresanți, cu care mă vedeam doar ca să-mi confirm că sunt dorită, că sunt atractivă, frumoasă și bună de băgat în pat, paturi în care mai intram câteodată, în funcție de libido.

Emoțional eram indisponibilă. Purtam cu mine povara unei relații foarte lungi și nesatisfăcătoare, complexă, abuzivă, din care au rezultat responsabilități și care îmi crease carențe comportamentale.

Am ieșit din căsătorie printre altele cu mai multe chestiuni prost echilibrate în mintea mea, la care nu mă raportam corect, deși eu aveam impresia că, știu cum să mă raportez. Am pășit în noua mea realiate fără să știu prea bine ce-mi doresc și făcând ceea ce în mod natural, observ că multe femei fac. Mi-am găsit un nou partener cu care să-l înlocuiesc pe fostul soț, trecând organic dintr-o relație în alta. Cu noul partener am început să-mi caut o casă, pentru că eu stăteam la casă cu soțul, deși casa presupune o anumita investiție de timp, pe care mie nu îmi prea convenea de fapt, să o fac. Si nici lui, dar el spera sa-l ajute părinții. Am realizat rapid ca, reluam planurile din căsătorie de unde le lăsasem, cu bune și cu mai puțin bune. La un moment dat, după câteva discuții legate de așteptările noastre de la viață și câteva întrevederi cu familia lui, mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă, și că sunt pe cale să sar din lac în puț. Așa că, am tras frâna de mână și am trecut la o relație care mi-se potrivea mult mai bine în contextul respectiv, aceea cu un bărbat parțial disponibil. Nu prestasem ca amantă până atunci și nu știam prea bine regulile jocului, așa că l-am lăsat pe el să conducă ostilitățile and I enjoyed the ride, asta până când ride-ul ăla a devenit tot mai complicat. Știam că nu e forma corectă de relație pentru mine, la egalitate cu conveniența pe care mi-o oferea, și tot am încercat prin trucurile obișnuite să ies din ea, doar că nu dădeau rezultate. Eram prea încăpățânată ca să-mi admit că, doar o pauză serioasă la capitolul amoros, mi-ar putea oferi o nouă perspectivă. Era cazul ca, după douăzeci de ani în care fusesem permanent în relații cu alții, să fiu în sfârșit și într-o relație și cu mine.

In club

~ Căpşunăriţa ~ 17 comentarii

M-am întors la cinci dimineața acasă, călcând cu grijă pe stângul, căci aveam sandalele rupte, și nu voiam să le nenorocesc și mai tare. Mă gândeam în club că o să le lipesc a doua zi cu superglue, dar când am ajuns acasă am știut că am nevoie de ajutor specializat, dacă mai vreau să le port vreodată. L-a intrarea în bloc  l-a salutat pe gospodarul asociație, ce împingea anevoios un container galben, pentru a fi ridicat în câteva ore. Am schimbat cu el trei vorbe și am urcat scările în același ritm, calm, obosit și nerăbdător pentru un somn buștean.

În timp ce soarele se ridica strălucitor pe cerul proaspăt albastru, eu mă puneam la somn în spatele jaluzelelor, după o noapte în club.

Aflasem de petrecere cu câteva ore înainte să se întâmple și am mers mai mult de socializare. Știam doar că este o petrecere privată, are loc într-un club de pe plajă și vor fi câțiva din echipa noastră de marketing acolo. Eu locuiesc și într-o zonă foarte turistică, iar vara cluburile de pe aici sunt pline, că vine toată floarea Poloniei la distracție. Pentru că nu plănuiam să stau prea mult și nici să mă sofistic prea tare, mi-am tras pe mine colanți mulați ce imită pielea sau ”gacile din plastic”, cum le zicea un fost coleg de la muncă și un tricou din colecția mea (încă în progres). M-am machiat cu silință, doar ca să realizez că am uitat să-mi pun lentilele de contact înainte să dau cu tuș. Cu machiajul făcut, am reușit să-mi pun lentila stângă și am renunțat să o adaug pe cea dreaptă, mai ales că aveam ochiul iritat de câteva zile. O idee foarte proastă, aveam să aflu după ce am ieșit din casă, care s-a remediat ulterior cu alcool mult și tare, o combinație ce-ți echilibrează miraculos vederea.

M-a ridicat o tipă de acasă cu clanul după ea: soț pupăcios, soră miorlăită și viitor cumnat, care a exersat cum să conducă mașina automată pe pielea noastră. Ne-am întâlnit cu o altă colegă pe drum și am poposit în grup la club, doar ca să aflăm că am nimerit la o petrecere cu aere de Varșovia, organizată de TVN (un fel de Prima TV prin România), printre polonezi relativ faimoși, sau cel puțin așa mi s-a spus, pentru că eu nu recunosc persoanele faimoase din Polonia, cu excepția câtorva nume mari, pe care mai toată lumea le știe. Când renunți la TV și la presa de bârfă, nu prea ai de unde să te informezi despre viața mondenă a unei țări. Oricum, la patru dimineața, toți am arătat la fel de alcoolizați, și faimoșii li cei mai puțin faimoși.

Am început cu Mojito și mâncare, aveau ceva grătar bunicel, și am continuat cu alte alcooluri tari, iar la final am băgat ce-a mai rămas, adică votcă, cu suc, gheață multă și ceva ierburi, ce stăteau de decor pe la bar. Muzica a fost foarte bună așa că ne-am produs vesele pe ringul de dans, unde regulile învățate la balurile cu manele din România (unicele disponibile prin liceu) au rămas valabile și în cluburile de fițe selecte cu vedete poloneze. Adică, dacă nu vrei să fii zdrobită sau împinsă într-un colț de lângă toaletă, trebuie să știi să dansezi corect, dând sănătos din cur  în cel mai bun loc, preferabil lângă scenă, și împărțind coate generoase în stânga și drepta, în coastele graselor alcoolizate, care de obicei îți intră în spațiul personal. E un război pe ringul de dans și doar luptătoarele adevărate apucă să se producă în voie, nederanjate în spațiul personal, împingând înapoi pe oricine le calcă teritoriul. Pe ringul de dans lupta se dă între femei și gay, pentru că bărbații sunt acolo ca să admire și le dau întotdeauna întâietate doamnelor să se producă în voie.

Am dansat până mi s-au rupt sandalele și am primit complimente cu zâmbetul pe buze. La un moment dat a venit la mine un tip din senin, să-mi spună că sunt frumoasă și foarte mișto. I-am zâmbit, i-am dat mâna și i-am mulțumit prietenește. Apoi m-a abordat un rus beat, plin cu aere și ceva yacht, din ce ziceau colegele, căruia i-am dat eject rapid, urmat de un polonez plinuț căruia i-am spus că sunt cu colega, la modul lesbian, că tot era petrece cu vedete. Spre dimineață un grăsan cu tricou alb mi-a pus mâna în jurul gâtului, ca să mă întrebe dacă știu că-i obraznic să port pantalonii pe care îi am în club? L-am rugat să-ți ia mâna politicos și i-am spus că nu-i de fel obraznic. Mi-am notat deja să merg la Calzedonia după încă, câteva perechi de colanți. Dintotdeauna am avut un cur fain și rotund, dar de câțiva ani s-a făcut și mai mișto, că îl lucrez la sală.

La patru dimineața ne-am așezat pe plajă ca să contemplăm răsăritul. A sosit la 4:12. L-am cronometrat exact, motivată de frigul din oase ce nu se potolea sub o pătură subțire, repetând unei colege cu care m-am programat la întoarcere ”când plecăm?”.

Later edit: am uitat sa povestesc de chelneru draguț care m-a servit si căruia, i-am spus ca e frumos, ca sa-i pice si lui bine – ca si mie mi-a picat, când mi-as spus cineva. Nu aveam vreo intenție alternativa.  Mi-a zâmbit, mi-a răspuns cu un compliment si am înțeles din ochii lui ca nu eram genul lui, si niciodată nu voi fi.

Am uitat sa adaug ca, de la petrece nu a lipsit nici actul cu o lesbiană, ca tot am priza si pe aceasta categorie, care m-a strofocat bine la par pe ringul de dans si mi-a atins bunurile cu tupeu, in timp ce dansa lipita de mine. Am lăsat-o, ca era simpatica si toleranta mea pentru fete e mai mare 🙂

Carențe financiare

~ Căpşunăriţa ~ 88 comentarii

Am fost crescută de părinți cu banii mei în buzunar, ai mei spunându-mi dintotdeauna să îmi plătesc propria consumație, să nu accept cadouri, mai ales de la bărbați, iar în liceu, m-a pus să dau înapoi o bluză pe care mi-o cumpărase un tip cu care mă întâlneam. Taică-meu era și polițist, deci orice cadou pe care îl puteam primi, ar fi putut fi interpretat în anumite circumstanțe ca o mită indirectă, de aceea era foarte strict cu noi (eu și frate-meu) în privința asta. Efectul a fost că, ulterior în viața adultă am intrat în relații neștiind cum să mă raportez corect la chestiunea banilor, a cadourilor, a așteptărilor ce țin de partea financiară pe care un bărbat ar fi trebui să le furnizeze în relație. Iubiții mei pe termen lung erau fericiți că lângă mine economiseau, ceea ce era un lucru super pentru ei, dar nu neapărat și pentru mine, căci eu nu mă simțeam specială, răsfățată sau apreciată în vreun fel. Și niciodată nu am simțit siguranță financiară lângă un bărbat. Așa că, atunci când m-a întâlnit fostul soț, care este un zgârcit notoriu, am fost mană cerească pentru el. De la prima întâlnire nu mi-a plătit nimic și a continuat să împartă totul la doi, inclusiv chitanțele de la restaurat, chiar și câțiva ani după căsătorie. Dacă îmi dădea 20 de zloți, ca nu aveam cash, scria pe o foaie și se aștepta să-i returnez. La restaurant plătea el toată consumația cu cardul lui de credit, ca să adune mile și să pară ”un bărbat”, iar apoi venea acasă, împărțea chitanța la doi, intra în contul meu și-și transfera jumătate din bani la el în cont. Când mi-am schimbat parola de la cont, a rămas șocat că nu mai are acces la pușculița mea, ba chiar a vrut să mă sperie cum îmi va fi de greu, de acum în colo, ca să fac eu toate transferurile. Eram însărcinată cu copilul lui, când el și-a cumpărat o mașină nouă, iar mie mi-a vândut-o pe a lui. I-am dat cash, banii în mână, însărcinată în 7 luni. I-am plătit peste valoarea mașinii, deși am încercat să negociez, dar s-a ofticat și i-am dat pace. A început să dea cu banul doar când s-a simțit amenințat, văzând că plec, a devenind brusc foarte generos, la concurență cu mă-sa în valoarea cadourilor, căci până atunci soacra îmi lua cadouri mai scumpe decât soțul. Era bogat, avea bani, acțiuni și proprietăți, chiar mai multe decât mă informase pe mine că are, și folosise acest argument de la început pentru a-mi oferi minimul. Un fel de scuză că mă testează, să nu fiu eu cumva avidă după banii lui, scuză pe care a întreținut-o și după ce a insistat să mă ia de nevastă. Și cum eu eram îndrăgostită, naivă și nu știam să mă raportez la bani, nu am nici cerut, nu am nici așteptat, până m-am văzut cu un copil în brațe, fără loc de muncă și trăind din bursă, și împărțind cot la cot cheltuielile cu el, în timp ce el făcea doar din salariu de cinci ori mai mulți banii ca și mine. Atunci mi-am tras semnalul de alarmă, realizând în ce căcat ajunsesem, pentru că nu știam să-mi pun standarde, să ”cer” și să aștept o investiție corectă și la același nivel din partea persoanei cu care îmi împărțeam viața și căruia îi născusem un copil. L-am lăsat cu bani cu tot, în ciuda protestelor și a promisiunilor lui și am început să-mi caut puncte de reper, deși nu știam cât mi-se cuvine și cum trebuie să cer. Mi-am dat seama ulterior, că eram atât de setată pe ideea că sunt independentă și nu-mi trebuie banii nimănui, că mă simțeam aiurea când îmi plăteau bărbații consumația, ba chiar mai aveam prostul obicei de le plăti eu lor. Am purtat nenumărate discuții cu o prietenă de-e mea pe tema asta. Îmi spunea permanent ce prost gândesc, dându-mi sfaturi bune, dar pe care eu refuzam să le ascult.

Încetul cu încetul am început să mă schimb, să-mi redefinesc așteptările și valoarea, punctul de cotitură fiind, o cină pe care am vrut să o achit eu, iar persoana pe care o iubeam, atunci, mi-a spus: „eu știu că ești o femeie de succes, independentă și cu banii tăi, și apreciez asta, dar eu așa am fost educat, să plătesc, e de datoria mea și îmi face plăcere să am această contribuție”. Cuvintele lui mi-au schimbat total perspectiva, mai ales că veneau de la un om inteligent și bogat. De atunci, am învățat că nu trebuie să cer, ci să accept. Pentru că cei care dau, vor și primi de la mine în schimb, iar cei care nu-mi oferă mie, vor oferi alteia, și le doresc din tot sufletul să le fie de bine cu aia!

Iar prietenelor mele, care știu că au probleme similare, le spun sincer că, un bărbat care nu investește nici măcar într-o amărâtă de cină, mai ales la început, când vrea să te cucerească, nu-i un bărbat care o să investească ulterior, când tu dai totul iar el are rezerve. E doar un puștan care vrea să te fută pe gratis, cu minim efort și pe banii tăi.

Badoo și minusul aplicațiilor online

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Mi-am instalat Badoo, aplicația cu care mă tot aburea o amică, că acolo îi găsește ea pe bărbații cu care se combină. Am încărcat o poză cu mine din vacanță, cu corpul și moaca din dotare vizibile, iar într-o oră de la instalare aveam deja popularitate medie, cu peste 400 de like-uri. După vreo cinci ore popularitatea mea a ajuns la very high si aveam deja peste 1000 de like-uri. Mișto, nu? Sau cel puțin așa sună. Câteva zile mai târziu aveam peste 2000 de like-uri.

Problema reală este că eu, nu am pe cine să like-uiesc. Pot să fie și 5000 care mă plac din raza mea, căci dacă eu nu am pe cine place, e frecție la piciorul de lemn. De aici și minusul aplicațiilor online, faptul că-ți pun toți nedezirabilii la un loc cu potențiali, care de fapt există în număr foarte mic. Nedezirabili, sunt cei pe care nici măcar nu-i observi în viața zilnică, unde mintea ta este deja setată să nu-ți comunice existența unor persoane sub un anumit nivel de interes. În aplicații însă, trebuie să-i dedici fiecăruia cel puțin secunda aia în care îl elimini, la început un efort minim, dar după o vreme un efort simțitor.

Eliminând la tipi din Badoo, mi-am dat seama că sunt mulți cei care trăiesc din labă și dacă au noroc, mai cotizează pentru o muie. Am dat și peste câțiva frumușei, care odată like-uiți m-au invitat direct la sex. Îmi scrie unul de vreo 27 de ani:

”Hej, poate vreo plimbare, apoi vin, Netflix și ceva plăcut pentru amândoi, sex, oral, ce vrei?”

 L-am întrebat dacă nu-și permite să meargă la curve, deși era evident din moment ce propune Netflix in loc de Kino.

Later news: pe Badoo am primit și prima cerere în căsătorie, în loc de mesaj de salut 😂.

Stilul si munca

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

La mine la muncă e parada modei, dar mai ales a modelelor. Ne îmbrăcăm cu stil, în mărci poloneze sau internaționale, cele cu salarii mai mari de la Simple sau Kazar, cele cu salarii mai modeste de la Zara, Monnari, Venezia sau Ryłko, presărate pe alocuri cu cate un Guess, Hermes, Michael Kors sau Vuitton. Ne aranjăm cu atenție, ne cocoțăm pe tocuri înalte și ne învelim în rochii elegante, fuste mulate, bluze colorate și ciorapi suavi, după ultimele trenduri date de Calzedonia. Afișăm machiaje cu gust, folosind tușuri negre, nuanțe de umbră și rujuri roșii cu gust de cireșe. Unghiile ni-le facem la manichiură și pedichiură, schimbând între noi contacte de la saloanele de cosmetică cele mai bune din oraș. Pe sub hainele noastre elegante și machiajele bine fixate, purtăm urmele tratamentelor cosmetice, vânătăile anti-celulitice, roșeața laserelor, ori foamea de la diete. Ne parfumăm cu mirosuri fine, ducând în taină un război al miresmelor, care mai de care mai rare și mai scumpe, ne împodobim cu bijuterii alese, tot după buget și ne complimentăm înfățișarea cu zgomote, adjective și exclamații. Ne inspirăm și urâm reciproc, recomandând, încercând și testând trenduri, stiluri și culori. Dacă ne-am iubi, ai zice că suntem surori într-ale frumuseții, dar ne invidiem cu spume, complimentând cu un scuipat de ură, pe care îl înghițim înainte de a da drumul cuvintelor pe gură. Culoarea de referință este albul, în care proprietarei îi place să fie îmbrăcată, că-i blondă și i-se potrivește, și pe care fiecare dintre noi o urmează cu strictețe, adaptând-o la stilul personal pe care îl afișează. Culorile închise sunt prost văzute și după ce primești o săpuneală sănătoasă cu privire la finețea prezenței tale, realizezi că, garderoba ta nu-i  destul de albă.

La mine la muncă aspectul dă tonul locului unei persoane, indiferent de poziția pe care o ocupă, într-un limbaj nescris al stilului și al așteptării de a fi la nivel. Pe scurt, dacă arați nașpa, ești tratat nașpa, iar proprietarii milionari nici măcar nu-ți vor întinde mâna, ca să nu mai spun că nici nu te vor observa, în timp ce, dacă te prezinți elegant, stilat și bine îmbrăcat, îți vor face chiar favoarea de-ați adresa câteva cuvinte. Și ca în feudalism, cuvintele milionarilor, te înalță în ochii restului plevei. Ca să fim conciși, dacă ești bine îmbrăcat și aranjat, ai șanse să faci carieră, că trebuie să fii și bun la ceva, în timp ce neglijenții în înfățișare, nu fac prea mulți purici, indiferent de capacitățile intelectuale. Într-o perioadă, chiar proprietarii ne-au pus la dispoziție haine, pe banii noștri desigur, dar cu un rabat considerabil de la ei, când au introdus câteva mărci franceze pe piața din Polonia, și ce nu se vindea pe străzile faimoase ale Varșoviei, venea după câteva sezoane la noi în magazinul improvizat cu 90% discont.

În firma asta, până și doamnele de serviciu parfumate sunt cele care se mențin pe statutul de plata, în detrimentul celor care miros a transpirație ori se prezintă distruse de la prea multe țigări, duhănite oriunde altundeva, dar în nici un caz NU în fața clădirilor firmei. Pentru că aici grădina este sfântă, de aceea mașinile se parchează întotdeauna cu fața la tufișuri, ca gazele de eșapament să nu gâdile direct boschetele. La noi, secretarele sunt întotdeauna îmbrăcate în rochii asortate, cu balerini în zilele obișnuite și cu tocuri cui când ne vizitează proprietarii, iar florile naturale tronează peste tot, indiferent de anotimp sau loc, până și pe mesele din bucătăria de la subsol a angajaților.

Pentru mine stilul acesta pretențios a venit ca o mănușă, crescută fiind în tradiție pur romanescă, in haine de casă și haine de duminică, accent pe eleganță și întotdeauna ciorapi în picioare la pantofi. Serviciul este un loc excelent pentru etalarea colecției mele bogate de rochii, asortate la  pantofii din garderoba, si un factor motivațional al ritualurilor stricte, scumpe si binevenite de frumsețe.  Este un element al muncii care îmi place, si pe care l-am mai întâlnit in Polonia.

Înainte, când am lucrat in moda,  proprietarul, zelos ca orice proaspăt milionar in zloți, avea așteptare ca toți angajații sa se îmbrace cu stil, ca altfel nu-i baga in seama, si sa nu comita greșeala capitala, adică sa folosească din greșeala,  accidental haine de la concurenta cea mai acerbă. Aici, ni-se cere doar sa arătam bine si într-adevăr, in branjă arătam cel mai bine.

Șeherezada in alta varianta

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Probabil e căldura înăbușitoare sau poate pietrele tăcute, ori florile viu colorate și înmiresmate, dar îmi place liniștea locului. E pustiul, în care odată intrat cu greu îl părăsești, pe care-l vizitezi doar ca să-ți dorești să nu-l mai lași, e pura esența a naturii, în care omul se îmbină cu țărâna.

Acum 20 de ani, picioarele lui au călcat aceste drumuri, plămânii lui au respirat acest aer, iar mintea lui a detestat acest loc. Azi, mâinile mele ating aceste locuri, buzele mele simt aceste gusturi, iar mintea mea îmbrățișează aceste locuri. Ciudat cum același loc poate crea în mintea a doi oameni similari, răspunsuri atât de diferite.

În liniștea serii de Ramadan, oamenii își iau micul-dejun cu o plăcere și o foame domolită. Sunt la jumătatea lunii sfinte, iar mințile lor accepta mult mai docile sacrificiul, în timp ce burțile râcâie tot mai puțin la lipsa mâncării. Se așterne noaptea peste deșert, iar viața capătă o nouă perspectivă, când răsplata mult așteptată își îmbrățișează victima. Odată cu apariția stelelor, oamenii revin la viață, ghidați de luna strălucitoare de pe cer.

Un vânt răzleț îmi unduiește părul, mirosul delicat al florilor desertului încântându-mi simțurile. Am mintea amorțită, prinsă între doua războaie, unul cu cei din juri-mi și altul cu mine însămi. Aseară discutam boala succesului, când vorbele lui calme au explicat raționamentul bucuriei.

– După un succes, trebuie sa-ți acorzi timp și să te bucuri, să-ți îmbrățișezi realizarea în liniște și mulțumire.

I-am zâmbit, aprobându-i din gesturi, vorbele înțelepte, ca o veritabilă Șeherezada a deșertului, dar care în loc să-și spună propriile povești, le-a ascultat pe ale lui. Ne-am văzut târziu în liniștea nopții, când ceasul bătea ora trei, într-un ungher din holul spațios și plin de flori al hotelului, ca să ne despărțim spre dimineață, când primele raze de lumină se lăsau întrevăzute. Acest misterios prinț al deșertului îmi vorbea calm, plin de pilde și sfaturi, savurând întâlnirea noastră ca pe un pahar de vin roșu fin. Eu îi zâmbeam încântată și flatată de atenția pe care mi-o acorda.

Știam în adâncul sufletului că nu era decât o copie destul de fidelă a bărbatului cu care îmi doream să fiu, dar îmi permiteam câteodată, și momentul acela era una dintre acele dăți, să fiu curtată, adorată și dorită. E o vanitatea de-a mea.

Dubai in Ramadan

~ Căpşunăriţa ~ 27 comentarii

Ne-am trezit rupte în gură, cu durere de cap îngrozitoare, junghi în spate, diaree și amețeală de voie bună. M-am ridicat din pat și am băgat răcoare, căci clima arată 25 de grade C obositoare, în timp ce indianul a intrat la baie. Dormise în pat cu și peste colegă-mea. Colegă-mea, poloneză prin sânge și internațională prin caracter, care în Polonia prestează cu normă întreagă într-o relație cu oale și ulcele la un polonez cizelat, semeț ca bradul, din familie cu avere, domn director general de hotel, iar prin Dubai, prestează cu jumătate de normă la un indian din Bombai, mijlociu printre cei șapte frați ai lui de-acasă, ceva proiect manager pe la târguri, cu viză Schengen pe pașaport.

M-am pus din nou la somn, ca să-mi revin din mahmureală, dar nu am reușit. Cândva indianul a plecat, iar eu m-am târât până sub duș cu câteva minute înainte de ora 9:30, ca să prindem micul dejun măcar de la ora 10:00, căci la 10:30 se dădea închiderea, iar perspectivele pentru stomac în Rammdan sunt sumbre până și în Dubai.

La micul dejun am dat-o pe reluare, încercând să identific mintal, cauza stării de adâncă mahmureală, oboseală și diaree la care ajunsesem amândouă. Ne-am întors la hotel undeva după ora trei, sau poate era deja patru, dar cine stă să mai numere? Aveam mintea buimacă, de la amețeala ce m-a cuprins când am urcat în taxi, undeva prin JBR, Jumeirah Beach Residence, pentru cei care nu le au cu Dubaiul. Ieșisem din Hilton, asta îmi aminteam cu siguranță pentru că, colega-mea, amețită bine și cu mâna în părul meu, de care mă trăgea cu plăcere, a întrebat indianul la ce hotel suntem. El îi spune că no, mean no, în timp ce ea îmi viola în continuare părul. I-am cam dat pace, cunoscând agresiunea slavelor la băutură și evaluându-mi corect starea destul de precară, cu care abia reușeam să mă țin bine pe tocurile dureroase din picioare. Fuseserăm pe terasa unui pub, cu vedere spre Jumeirach Beach, unde am prestat un somn relativ adânc de vreo oră, în voie și deranjată parțial de muzica îngrozitor de tare.  Am dormit ca și o adevărată Seherezada, în pub-ul pe stil europeano-american, unde se serveau băuturi localo-indiene, gen tiki-packa-tuka-buku (cam așa am reținut eu numele cocktailului ce dădea gata și un elefant). Localul, pe jumătate gol, avea muzica dată la maxim, personal foarte serviabil și clienți europeni, vestici și estice. Ajunsesem acolo ruptă de obosită, flămândă și cu o sete aprigă în gât, așa că am băgat două pahare de suc de mango, 3 creveți și am dat-o pe nani-nani, bucuroasă că mi-am scos sandalele din picioare. Eram deja sănătos altoite, mai ales eu, de la burbonul băut înainte și amestecat în mod incorect cu vinul alb, că practic ne îndrăgostisem de sticla de plastic în care păstram licoare magică și din care mai trăgeam câte o dușcă, pe ascuns, printre aleile luxoase ale Dubai-ului, ca niște veritabili oameni ai străzii cu pretenții. Refuzasem să aruncăm comoara, mai ales eu, ofticate în amorul propriu, la intrarea într-un club de fițe, când ne-au găsit cu sticla in geantă la colega. Nu am putut să o terminăm pe loc, că ne-ar fi lăsat late, și pe noi și pe indian, așa că am luat-o spre un alt local, unde tiki-packa-tuka-buku ne-a pus capac, mai ales colegei, că eu am intrat în somn de recuperare. Posed eu talentul acesta de a adormi oriunde, când sunt obosită, de la o motocicletă, până la un bar cu muzica dată la maxim sau un scaun de birou. Un talent foarte util, căci după ce mă trezesc reiau distracția de unde am lăsat-o, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Începusem seara cu stil, eu îmbrăcată în Seherezada, ținută exersată deja in Kuwait, iar colega în poloneză elegantă, la un Siddharta Lounge by Buddha Bar, unde ne-a invitat o potențială clientă ca să ne impresioneze. A mai chemat și un pakistanez stilat și plin de aere, ceva CEO la ei la o firmă, care face naveta între Dubai, Kuwait, Jeddah și New York, ca să ne povestească despre cum lucrează el cu Vogue USA și New York Post. Și aproape că i-a mers, pentru că noi eram foarte pozitive, mai ales după ce băgasem burbon la bord pe stomacul gol în hotel, licoare magică pe care am și luat-o cu noi în sticlă de apă, că doar trebuie să fie omul pregătit de Ramadan in Dubai, iar apoi am împărțit vinul alb cu ea, dacă nu ne-ar fi comandat șmecherește mâncarea, cât să ne ajungă la fiecare pe-o măsea. Adică e scump sushi peste tot și cu siguranță în Dubai, dar repezeala cu care a comandat pentru patru persoane, mâncare cât pentru doi, ne-a cam băgat la bănuieli despre veridicitatea poveștilor și promisiunilor prezentate. Alcool a fost din plin, pentru că pakistanezul stilat, ca un adevărat musulman ce se ține, și-a comandat sticla proprie de vin roșu, căci albul era prea dulce pentru el. Ca să fie seara completă, ne-au vizitat și două modele, un băiat și o fată frumușei, care au schimbat țigările celor de la masă cu Davidoff, într-un joc din ăsta promoțional prin localurile de lux. După ce am terminat cina, mai repede decât anticipam și nemâncate, la îndemnurile colegei bine motivate ”hai, că aici nici o apă nu ne permitem”, l-am așteptat pe o bancă din apropiere, pe amicul nostru indian, cu gustările din dotare: țigări și burbon. Ne-am afumat bine, și la plămâni și la stomac, într-un cerc vicios de amețeală. Nu știu ce aveau țigările alea în ele, dar eram deja bine afumate când ne-a ridicat indianul de pe bancă.

Vise și realitate

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Am primit de la el mai de mult, cândva pe la începuturi, un lănțișor din aur cu o inimioară. Îl port câteodată, mai ales atunci când mi-e dor de el, ca pe un talisman secret de iubire. Aseară, pe când eram deja în pat, m-am gândit să-l dau jos, dar numai nu-l puteam deschide, așa că l-am lăsat, ca pe un semn, că trebuie să-l port.
Am avut o noapte dificilă, în care m-am trezit de câteva ori, adormind la loc și visând ceva diferit de fiecare dată. Spre dimineață, am avut un vis, din acela în care ai impresia că ești treaz, vizualizând camera în care eram, patul în care dormeam și telefonul pe care îl folosesc. Primisem un mesaj de la el, iar când l-am deschis, înăuntru surpriză. Am realizat că mesajul era pentru amanta lui curentă, nu pentru mine, încurcând adresatele.

Rănită, mai mult în orgoliu, i-am răspuns:
„Vezi că ai încurcat destinatarul, dar mă bucur pentru că te-am văzut în sfârșit așa cum ești. Pentru că mi-ai rup inima meriți să îmbătrânești singur și falit, gunoiule.”

Apoi l-am blocat și i-am șters mesajele.

M-am trezit buimacă, ca dintr-o altă realitate, pe la 4 dimineața. Afară, o ceață groasă împânzise orașul. Mi-am verificat telefonul, dar nu aveam nici un fel de mesaje. Am mers la contactul lui, l-am blocat și am șters toată conversația.

Mesajul din vis era scris cu o cerneală albastră pe o coală umedă de hârtie:
”Putem să ne întâlnim în săptămâna 22-26 mai, sau următoarea. Copii nu sunt la scoală, deci avem timp pentru noi (eu și tu) … GuCi, Cuci, Guci, Jimmy Choo, Louboutin, Yves Saint Lauren…”

A doua zi l-am visat din nou. Eram pe motocicleta…