Categorie: fara categorie

Orbi

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Un roman de Petronela Rotar

Am terminat destul de repede Orbi. Legat nu m-a ținut mai mult de vreo opt ore de citit. A fost o lectura ușoară. Mult prea ușoară, mi-am zis la început, ca mai apoi să înțeleg că, trebuia să fie necesar de ușoară, pentru a putea fi citită, recunoscută și înțeleasă de către cei care ar trebui să o citească, să o recunoască și să o înțeleagă.

Am luat-o pentru că voiam să citesc abordarea autoarei despre abuz. Îmi închipuiam că o să înceapă cu primi pași, cu primele înjurături sau umilințe, ca să am surpriza de a fi aruncată direct în tumultul evenimentelor. Când am deschis cartea, victima era deja conștientă. Știa ce i-se întâmplă și încerca să evadeze din labirintul abuzului. Conversațiile lungi și inutile erau deja transformate în apeluri nepreluate, iar cenușa umilinței i-se scurgea pe frunte în văzul lumii. Era prea disperată, ca să-și mai ascundă realitatea. Răspundea deja cu furie, fiind capabilă de o cruntă violență fizică, căci barierele ei erau de mult trecute, iar realitatea nu mai avea conotația firescului. Mi-aș fi dorit să citesc mai mult despre momentele de claritatea, în care trăia abuzul ca pe ceva real, dar în același timp  realiza că-i ceva anormal, sau despre decizia și factori motivaționali care au determinat-o să înceapă lupta de eliberare. Găsesc că multe femei trăiesc în abuz, conștientizează treaba asta, dar aleg să se anestezieze cu minciuna că ”nu-i adevărat, nu li-se poate întâmpla lor”, decât să-și asume și eventual să schimbe ceva.

Mi-ar fi plăcut, ca lectura să fi explorat un pic mai mult comportamentul abuzatorului, nu doar prin prisma a ceea ce făcea, deși am recunoscut foarte bine stilul în șiragul de mesaje repetitive și insistențele nesfârșite, dar și prin prisma a ceea ce gândea și mecanismele, care se ascund în spatele pretextelor lui. Ca factor motivațional, alcoolismul mi s-a părut o ieșire mult prea ușoară, prea clară și prea explicativă.

M-a surprins asumarea victimei, căreia autoarea i-a dedicat destul de mult spațiu. Parte  semnificativă a procesului de vindecare, asumarea este cea mai dificilă pentru o victimă. Asumarea e ca și cum ai lua un pansament de pe o rană, ca să o lași să se vindece, să o cicatrizezi. După ce îți asumi, renunți și la furie, dar și la confortul de a fi o victimă. Reflexia de sine, iertarea și maturizarea victimei sunt etape prin care victima abuzului trebuie să treacă, pe care trebuie să și-le însușească, pentru a putea merge mai departe și mai ales pentru a nu deveni rându-i abuzator. Interesant cum multe victime, mai ales in frageda pruncie, devin la maturitatea abuzatori.

Cartea se bazează pe modele concrete de disfuncționalitate a familiei, ce în generația următoare are consecințele aferente, fiind din punctul acesta de vedere mult prea evidentă. Dar în același timp vorbește într-un limbaj universal, cu o aplicabilitate foarte extinsă, într-o societate în care copii au fost crescuți cu o stimă scăzută de sine, umiliți, loviți, jigniți și foarte vulnerabili.

O lectură care merită citită de toți copii generației mele.

Din poveștile de bloggeriță

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Bloggerița parțial vegetariană și musafiră prin țara de baștină, și-a pus căștile în urechi, salata de legume culese personal din grădină lângă laptop și a început înșiruirea  cuvintele pe pagina de Word albă. Avusese de câteva zile un trac artistic sever, ce a oprit-o de la produs, generat de românismele personale, intense, persistente și perverse ce o înconjurau și-o mușcau, dar și de faptul că, dăduse adresa blogului într-un timp relativ scurt unui număr destul de mare de cunoscuți.

Și când o lovi inspirația în sfârșit, în cel mai pur stil românesc îi veniră și musafirii pe cap, fini-verișori, într-un caldarâm de neamuri și cuscrii. S-a încins grătarul cu mici, clisă cu carne, cartofi cu ceapă, mujdei și bere, spulberând fără efort dieta intens lucrată de trei luni, despre care bloggerița înfocată nici nu apucase să scrie pe blog. Țelurile mărețe de a nu înfuleca carne mai mult de o  dată pe săptămână s-au transformat boierește local în țeluri și mai intens lucrate de a nu mânca carne mai mult de o dată pe zi. Dieta aia faimoasă cu ovăz, în starea lor de fulgi care îi colorau destul de gri diminețile, și care o adusese de la 54 de kile, că i-a arătat cândva cântarul și atât, la 50-ul  mai fit și plin de sacrificii, era mereu scoasă la înaintare de când pe tărâmurile de baștină.

-Mănânc ovăz, se apăra ea de ochii iscoditori, care o complimentau și interogau de ce arăta încă tânără, slabă și frumoasă, ca scoasă din cutia în care fusese pe vremea liceului.

-Păi, nu degeaba, bag eu ovăz la greu, se apăra din nou la vreo remarcă menite să o aducă cu picioarele pe pământ, pe ea și pretențiile ei suprarealiste de la un posibil mascul ce i-ar tăia calea și perturba drumul.

Au curs berile pentru poloneza naturalizată în liniște și numărate numai de ea. A băut mai multe decât bărbații de la masă, dar nu au fost suficiente să o cherchelească. Antrenamentul polonez își spunea cuvântul și nu era prima dată. Cea mai slabă la băute poloneză din cu sânge latin era țâță de mâță în România la categoria grea, căci categoria ușoară exista doar ilegal la poalele acestor Carpați, sub denumirea de bețivă.

A trecut seara, s-a lăsat noaptea și a mai meditat un pic la viața boemă de vacanță pe care o ducea departe de realitatea ei poloneză. În câteva zile se va muta subit, după un drum obositor într-o realitatea alternativă, în care își va relua rolul de muiere cu biznesuri, extrem de ocupată și foarte indisponibilă.

Indisponibilă din punct de vedere al timpului, căci emoțional zidurile se fisurau la greu și stăteau cădeau cu dărnicie. Fiecare vizită în așa zisa lume de ”acasă” era de câțiva ani o lecție de acceptare, cugetare, durere și evoluție, în care se desprindea de copilăria care îi marcase subconștientul încărcat de emoție și i-au dictat trecutul apropiat, dar nu-i va ma ghida viitorul strălucitor.

O dictatura fara dictator

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

Dezordine, este cuvântul de ordine într-o Românie primitivă. Am ieși la plimbare prin satul liniștit la apus de soare, contemplând casele silențioase. Sunt înconjurate de iarbă crescută și tot la a doua gospodărie, printre firele de iarbă și flori își face loc câte o dună de nisip de construcții, nefolosit de ani de zile. Lângă biserica semeață, cu gard alb proaspăt văruit și împopoțonat cu icoane, își duce veacul un parc plin de iarbă ce se roagă a fi cosită, cu două balansoare ruginite, o bancă și ceva construcție ce te duce cu gândul la un tobogan. ”Acest parc este construit de primăria orașului” se poate citi pe o tăbliță din metal ruginită.

Am contemplat pentru un minut în liniștea serii cum ar fi arătat acest sat de la poalele Carpaților sub condei bavarez, amintindu-mi de frumosul sat în care locuiește prietena mea la poalele Alpilor. S-ar fi bucurat de drumuri drept asfaltate, iarbă tăiată, curățenie în fața caselor, construcții armonioase și mai multă bunăstare. În îndepărtare se văd munții semeți, Carpații românești, ce nu au nici o vină că, la poalele lor oamenilor le lipsește iubirea și respectul față de natură.

Am intrat pe poartă și l-am găsit pe vecinu, la taclale. Venise în vizită la o bere rece. M-am alăturat discuțiilor filosofice, atât de naturale românilor, în care se dezbate de fiecare dată cum ar trebui să fie, cum ar fi putut să fie și mai ales despre cum a fost. Pentru că lumea aici are obiceiul să-și amintească mereu despre cum era pe vremuri, comunismul, bată-l vina, în loc să-și canalizeze energia despre cum ar vrea să fie acum și de acum înainte. Rememorarea trecutului, este încă la loc de cinste în România, deși au trecut 30 de ani de la schimbarea regimului de conducere.

Împlântați în trecut, oameni mai tineri decât mine îmi explică, cu greutate, despre cum și de ce trebuie să dai mită, despre orânduirea socială a relațiilor și pilelor, răspunzând prin negări repetitive, protestelor mele că, oamenii ca element al ale societății din care fac parte permit astfel de lucruri să se perpetueze în acest mod greșit. Aici orice împotrivire în fața sistemului corupt, nedrept și dezavantajos este văzută de localnici precum o misiune deșartă, imposibilă, dăunătoare și sortită eșecului. Acceptarea și blazarea tronează lângă o sticlă cu bere rece.

Întrebărilor mele banale de gospodărire locală li s-au răspuns la unison ”primăria”. Primăria, acest zeu suprem al orânduirii locale, în care oamenii își pun nădejdea, dar și izvorul din care-și trag nenorocul. Acolo toți sunt angajați pe pile, mi-se comunică, cu precizie, și fără mită nu faci nimic, că toate hârtiile sunt semnate de primar, mi-se mai spune. Acest primar, ales pe buletine de vot ștampilate de fiecare individ în secret și tăcere, este zeul suprem, față de care toci cetățenii au nemulțumiri.

Din schimbul de idei, unde s-au perindat din nou cuvinte mărețe, America, această țară a controverselor, și așteptări ireale de la o autoritate imaginară, am dedus cu surprindere lejeritatea cu care oamenii ar renunța de bună voie la anumite libertăți fundamentale pentru o minimală ordine și disciplina, pe care singuri nu sunt în stare să și-o auto-impună. România este în profunzimea ei o dictatură fără dictator. Un haos, în care oamenii acceptă sistemul defect ca pe o normalitate, orice împotrivire fiind din start negată de populație. O populație gata să renunțe la puterea de decizie și libertate pentru un pic de curățenie, pentru o direcție și o bunăstare individuală, elemente pe care fiecare individ și le asigură individual într-o lume în care, este învățat să gândească pentru sine.

Din ințelepciunile celor cu 20 de ani de căsătorie

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Povesteam cu un coleg la muncă, că în avionul înspre Dubai erau ceva polonezi veseli ce mergeau spre Kenia, unde a fost și eu în urmă cu un an.

– Cu cine? mă întreabă.
– Cu nevestele, îi răspund.
– Ale lor?
– Da, dar nu stăteau împreună, îi povestesc eu mirată.
– Deci ale lor, concluzionează el. Căci dacă s-ar fi lipit de ele, ar fi fost ale altora.

Mi-ar plăcea să mă îndrăgostesc din nou

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Am privit piscinele dansatoare cu emoție în inimă, surprinzătoare lacrimi în ochi și melancolie. M-am uitat la apă, izvor al vieții, dansând în ritmuri romantice, intr-o splendoare de mișcare și lumină.

Eram la mii de km depărtare, în alt colț de lume cu fântâni dansatoare, o imitație fidelă a fântânilor pe care le-am urmărit împreună, mână de mână, inimă lângă inimă, pe continentul fericirii noastre, în țara în care eram doar un alt cuplu vesel și tot timpul bine dispus.

S-a terminat. Înțeleg și merg mai departe, dar melancolia și amintirea lui revin în sufletul meu în momente neașteptate. Mi-ar plăcea să mă îndrăgostesc din nou, să-mi fac noi amintiri și să admir fântânile dansatoare de mână cu altcineva. Un nou cineva, cu care să le văd și mai frumoase, pentru că voi fi doamna lui nu doar în anumite țări, ci pe tot globul :).

De luni dimineata

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Sunt în tren spre Varșovia. Pe geam se văd câmpurile cu grâne ale Poloniei și pădurile cu brazi. Printre nori răzbat razele vesele de soare, dar e rece pentru cea  mai călduroasă lună din an. De două ore lucrez la prezentare, dar îmi merge anevoios și nu am prea avansat. Lângă mine colega de muncă pute a țigări de fiecare dată când își deschide gura. E frumoasă, permanent machiată și îmbrăcată cu gust. Îmi place de ea, doar că azi dimineață m-a călcat pe nervi, prezentându-se cu o mini valiză să ia produsele pentru training, după ce i-am spus în prealabil să ia o valiză mare. I-am zis de la obraz că-i neprofesional și ca trebuia să spună dinainte că nu are alta, căci erau vreo două în biroul pe care le putea împrumuta. Îmi place cum toți se cacă pe ei că vor să călătorească în destinații exotice, dar nu sunt în stare să se ”organizeze”. Nu am timp să-i țin prelegeri existențiale, pentru că între timp am fost informate că materialele pentru training sunt reținute la vamă în Dubai, iar clientul a început să mă întrebe pe whatsapp dacă poate anula trainingul, că cică are o urgență. I-am spus că nu, deși perspectiva de a împărți camera cu o fumătoare, nu-i tocmai cea mai grozavă. Duhănește la greu și în locuri nepotrivite, odată fiind pe cale să piardă îmbarcarea din cauza asta. Între timp în tren niște copii urlă la greu și bat cu jucăriile în scaune. M-am ridicat să le atrag atenția părinților ce stăteau flexați unul lângă altul cu multă rupere de pulă.

Am nevoie de o vacanță, că mă prea irită toți proștii.

Tânjesc după piscina de la Condrad și este singurul motiv pentru care mă încăpățânez să nu anulez călătoria. Oare merită să zbori 6 ore, doar ca să-ți pui curul într-o piscina pentru două?

Trandafiri negrii

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Este un tip disperat după atenție și iubire. Muncește mult, ca să-și susțină financiar cei 6 copii, nevasta, fosta nevastă, părinții, fratele, sora și socrii. In mod direct sau indirect, toți trăiesc de pe spinarea lui și a realizărilor pe care le transforma in bani. Pe lângă ei, mai duce în spate responsabilitatea a peste 2 000 de angajați.

Fiică-sa din prima căsătorie e avidă după bani, relativ inteligentă, dar cea mai frumoasă. Copii din cea de-a doua căsătorie sunt mulți, băieții cu probleme de comportament, autism și integrare sociala, iar fetele extra ambiționate, toți crescuți de mama casnică. Nevasta e sătulă de el. Bea solid vinuri scumpe cu gusturi fine, mai ales în frecventele seri pe care el nu le petrece acasă. E fosta amantă, rămasă însărcinată pe când primul lui copil avea trei ani, iar acuma  a dat-o pe credință bisericoasă, deși conform legilor catolice el este căsătorit pe viata cu prima nevastă. Au început un nou capitol departe de familie, peste ocean, în care ea și-a consolidat poziția cu trei gemeni, născuți la scurt timp după primul copil, iar mai apoi cu încă un băiat. Născut târziu, a fost asul ei din mânecă, când poveștile cu amante au luat-o razna, stimulate și de succesul lui financiar. Slăbiciunea lui: copii. Puterea ei: uterul. Acum s-au stabilizat. Au ajuns la un pact nescris și nevorbit, unde ea doar consumă la maxim tot ce el produce, iar el se cară regulat de acasă, de unul singur sau însoțit prin lume pe motocicletă.

La început căuta sexul, senzația, plăcerea, dar după ce  băgat multe și fără număr, toate au ajuns să aibă același gust. Acum el caută iubirea. Este valoare supremă, adevărata evadare din cotidianul plin de obligații si validarea suprema. Si nu cauta doar ca, cineva sa-i iubească si să se îndrăgostească de el, dar caută ca și el să se îndrăgostească. Este conștient că-i o dragoste în van, a cărei concretizare este imposibilă, căci l-ar costa munca de-o viață, dar vrea să simtă. Măcar cât i-se mai scoală, vrea să guste din paharul iubirii, al senzațiilor, al emoțiilor și al dorinței.

Vrea să simtă că trăiește. Cât va mai trăi. Motto-ul lui ”vreau să mor destul de bătrân, încât să mai fiu încă tânăr”. În neliniștea lui se pune de multe ori în situații periculoase, nu doar la cursele de motocicletă, ci înotând aiurea în mare sau urcând munți în orice condiții atmosferice.

Iubirea lui lasă urme adânci și dureroase, căci atunci când iubește o face fără restricții, fără margini sau opriri, conștient de limitarea pe care o aduce cu sine și de lanțul pe care singur și l-a pus, și pe care e prea târziu ca să, și-l mai dea jos. Se rănește sălbatic, din nevoia de-aș dezmorți simțurile. Și-i rănește și pe cei din jur. Cu cât îi iubește mai mult, cu atâta îi rănește mai rău. Îi rănește cu sălbăticie și îi iubește cu pasiune, mai ales când nu-i poate avea lângă el. Copilul lui cel mai favorizat: cel care nu a crescut lângă el. Femeia cu care se comportă cel mai frumos: amanta. Omul pe care îl cauta: el însuși.

Fermierul român

~ Căpşunăriţa ~ 19 comentarii

Am citit și eu articolul cu fermierul nemulțumit de valoarea mică în bani a producției lui. În prima fază, tinzi să-i dai dreptate, mai ales că, articolul e scris la crimogene, cu o notă puternic populistă, dar după ce-ți revii din șocul de la corazon și fraternizarea cu bietul fermier, că nu-i așa, majoritatea ne simțim cam prost plătiți, realizezi carențele societății românești. La un simplu calcul reiese că domnul fermier își bagă pula in 15 000 lei, bani pentru care nu a făcut nimic, nu de alta dar coacăzele cresc singure. Nu sunt mulți, dar sunt suficienți, cât sa-și cumpere o Dacia Logan la mâna a doua. Eu nu știu despre alți, dar pentru mine atitudinea asta denotă o lipsă de respect față de propria muncă. Romanii în general nu-și respectă munca, nu respecta banul câștigat și nu cunosc valoarea lui, fiind foarte dispuși ca și popor să împrăștie cu bani aiurea, dar acesta este doar unul din efectele pomenilor sociale. Apoi mai vine și chestia economică, unde domnul fermier nu-i conștient de balanța dintre cerere și ofertă, pentru că, poate el să ceară și 1000 de lei la kg, important nu-i cât cere, ci cat primește. Iar la final, cireașa de pe tort, realitatea economiei de piață și a faptului că, majoritatea produselor costă în producție de cel puțin 10 ori mai puțin decât plătește consumatorul final pe ele. Dar si aici intermediarii sunt de vina. De ce? Pentru ca oamenii nu înțeleg mecanismele economice capitaliste, când nu mai vine statul sa-si culeagă coacăzele după 15 hectare si le baga in fabrica la prelucrarea, ci este vorba de un producător amator, ce a pus coacăze intre nuci si are suficiente cat sa vândă la un colector local, dar insuficiente cat sa servească direct un supermarket sau o fabrica.

Mă rog, sunt și excepții – poza de mai jos – trăiască Biedronka! 1 zlot valorează la cursul zilei 1,1 lei, deci in prețul fabulos de 3,19 lei pe kg intră și transportul, nu de alta, dar sunt aduse din Spania, că în Polonia nu cresc nectarine.

Acestea fiind zise, eu le doresc multă sănătate fermierilor români. Între noi fie vorba, eu cred că lui îi era prea lene să le culeagă pentru 15 000 lei, așa că a preferat să facă tamtam și să declare că ”Suntem terminați ca nație”. Capitalism curat. Pensii sa fie!

Mie nu-mi da nimeni 15 000 lei – culeg si 3 tone de coacaze de banii ăștia!

Vara si oamenii in Polonia

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

A început adevărata vară poloneză, cu temperaturi de 17-20 de grade Celsius ziua și 13-15 grade noaptea, rafale de ploaie, vânt și nori, mulți nori. E atât de înnorat că la 10:30 ar trebui să aprindem lumina în birou. Vara în Polonia este un lung chin de melancolie, lipsă de chef și de vitamină D, cu oameni tăcuți și multă votcă în serile reci.

Polonezii sunt un popor prietenos, deschis și primitor, dar cu măsură. Există în prietenia lor o anumită distanță, în deschiderea lor o anumită limită și în primirea lor o reținere. În Polonia se trăiește discret, viața nu ți-e analizată prea tare de prietenii sau vecinii băgăreți, nu împarți cu nimeni oalele și ulcelele tale, dar nici mâna aia de ajutor, nu o primești chiar așa ușor și de la oricine, deși declarativ mulți viteji se arată, mai ales după război.

În Polonia realizezi după o vreme că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, ceea ce pe lângă o tristă dezamăgire, este și un mare confort. Este confortul de a fi lăsat în pace, de a nu trebui să răspunzi nimănui, de a nu fi nevoit să te justifici, să explici, de a nu fi pus în postura comunicării, mai ales atunci când nu vrei să ai interacțiuni umane profunde.

Observ la ucrainienii sau belarușii mutați în anii recenți în Polonia un anumit dor de ”casă”, dor de interacțiune umană în stare primară, de apropiere voluntară, de vorbărie destăinuitoare. Majoritatea adulților nu se regăsesc în Polonia și nu se integrează, pentru că asta ar însemna o anumită renunțare la sine și preluarea unei atitudini de distanță, pe care nu sunt dispuși să o facă, nu la maturitate. Este lipsa empatiei naturale, pe care nemții și scandinavicii o înlocuiesc cu nevoie exprimării empatiei, care de fapt nu mai există în sufletele reci ale oamenilor.

De la frigul de afară s-au răcit și sufletele.

Cuvânt cheie: Dubai

~ Căpşunăriţa ~ 19 comentarii

E micuț de înălțime, măsliniu la piele și are o barbă neagră, în care îi rămân firimituri de mâncare sau stropi de supă. Pe nasul plin de coșuri negre, poartă ochelari cu ramă albă, iar sub el, o pereche de dinți strâmbi și gălbui.  Are părul rărit de chelia în devenire, purtându-l de obicei mai lung pe creștet și mereu nespălat. Zâmbește viclean în timp ce își pune ceasul Emporio Armani la mână, adidașii Boss în picioare și se da cu sprey Rexona peste cămașa albă de la Boggi. E inteligent, citește oamenii ușor, știe ce sa le spună, dar e grețos in înfățișare si foarte abuziv, înșelător si egoist in comportament.

Le-a aburit în mai puțin de 5 minute, comunicându-mi scurt că merg în alt club. M-am uitat la ele cu mirare, nevenindu-mi să cred că, au picat fix ca două muște într-o ciorbă foarte amară. Erau blonde, cu cerceii lungi și bluzele despuiate. Vânau prin cluburi după mintea lor și erau probabil convinse că au tras lozul câștigător la auzul cuvântul Dubai, ieșit pe gura unui străin. Erau lângă mine doi vechi amici, întâlniți accidental în club și cărora voiam să le explic că, ”musafirul” meu arab este din Kuwait, nu din Dubai cum tocmai se lauda el blondelor, dar nu am apucat să termin propoziția, că și s-au cărat, informându-mă scurt in ce club merg. Mi-am exprimat mirarea legată de plecarea lor subită cu un necunoscut, dar restul m-a liniștit. Cică-i normal la poloneze, nu de alta, dar ”pică” repede la străini.

– Și probabil și mai repede la străini din Dubai, am adăugat eu. Dar, nu o să le dea nimic, am reflectat reală, știind cât e de viclean, zgârcit și jegos.

– O să afle la dimineață, mi-au răspuns ei zâmbind.

Cel mai probabil tipele alea nici nu știau ce-i aia Kuwait, deci ce rost ar fi avut să le spună adevărul. Dacă ar știut, probabil ar fi sărit și mai aprige pe el.