Între Europa de Est și State există o diferență de substanță dificil de explicat pentru un nativ est european. În primul rând, ca să o observi corect și mai apoi, ca să o înțelegi, trebuie să fii deschis la nou și pregătit în ați lăsa în urmă obiceiurile și cutumele cu care ai fost îndoctrinat în civilizația care ți-ai format educația. Dacă, întrucâtva vestul Europei este apropiat de State, estul prezintă o cu totul altă lume, a cărei bază culturală s-a construit pe total alte principii.
Unul dintre lucrurile frecvent menționate de călătorii estici prin State este legat de forma de salut a americanilor, Hi, how are you? la care est europenii se simțeau datori să răspundă cu sinceritate, zguduiți de intimitatea întrebării, căci în educația post-comunistă, nu era concepută întrebarea despre starea existențială a oamenilor. O formă de salut pentru americani, banal izvorâtă din complezență și un accent pe persoană, ca subiect central al unei tranzacții sau a unui schimb de cuvinte sau marfă.
Sunt superficiali, decretează des est europenii. Și totuși în superficialitatea lor, americani sunt amabili prin natură, te invită la ei acasă cu ușurință, îți propun dezinteresat să participi alături de ei în activități sau te ajută fără a aștepta ceva la schimb. Sunt deschiși, nu judecă și în nici un caz nu trăiesc în fițe aparente, aceste virtuți ale vieții est europene. Au o libertatea în vorbă și port ce-i definesc ca indivizi, lipsindu-se de falsități inutile, atât de permanente și apreciate în Europa, mai ales cea de Est.
Nu sunt în nici un caz superiori est europenilor nici prin educație, nici prin maniere ori inteligență, dar nici nu încercă să fie. Sunt naturali, cu bune și rele, și pe lângă elemente neplăcute prezente aleatoriu în natura umană indiferent de continent, există acel aspect al mind your own business care-i absolut sublim într-o societate în care oamenii pot alege să trăiască liberi de constrângeri și totodată integrat.
Cel mai frumos a însumat această diferență de cultură un prieten de-al meu polonezo-canadian:
It’s a completely different life here in North America. It’s crazy different.
M-am întors de la Chicago cu Lot Polish Airlines. A fost cel mai nașpa zbor transatlantic pe care l-am avut până acum, într-un avion gălăgios, cu scaune incomode, tari și inflexibile, mâncare proastă, servire slabă și divertisment aproape lipsă, doar ceva filme prostești de rahat și seriale expirate. Deși am prins locul de lângă mine liber, nu m-am putut nicicum întinde pe două scaune, mânerul separator dintre ele, fiind plasat de-a naibii în exterior, ca să simt în coaste și să nu uit prea curând experiența lot-ului.
Am o părere proastă despre cei de la Lot de ceva ani, când i-a preferat naționalist fostul soț, în detrimental Lufhansa pentru o călătorie în Georgia. După ce am luat biletele, Lot a renunțat să dea mâncare pe cursele europene, decizie implementată fără a se sinchisi să informeze pasagerii, iar în avion m-am trezit cu un baton de ciocolată. De atunci, am refuzat să mai iau Lot în detrimental Lufthansa, dar cumva la zborul acesta transatlantic nu am avut de ales. Pe de altă parte, speram totuși să nu fie nasoli, pentru că și United sunt slabi pe cursele interne, dar totuși la transatlantice sunt relative ok.
Pe lângă călătoria obositoare, toată reîntoarcerea în Polonia a fost grea. Și încă mai este. La aeroportul din Varșovia m-au întâmpinat fețele morocănoase și figurile distanțate ale oamenilor, toți cu nasul în telefon, plini de aere lipsite de naturalețe și îmbrăcați în haine incomode pentru călătorie. Răceala est europeană din sufletele lor a fost mai dură decât cele -11 grade C de care mă despărțisem în America. Sunt triști oamenii în Polonia, ursuzi și foarte închiși. Când m-a lovit tristețea reîntoarcerii mai tare, mă sună frate-meu și printre rândurile mele de jale, mă invite în România, că să experimentez depresia adevărată a reîntoarcerii.
Treptat mă reobișnuiesc cu starea locală a lucrurilor și viața asta secătuită de vlagă și posibilități.
”De mult nu am mai fost într-o relație. Nu știu cum ar trebui să fie, nu știu cum ar trebui să mă comport. Sunt speriată.”
”Eu de mult nu am mai fost într-o relație frumoasă, așa că nu o fute pe asta.”
Am râs până mi s-au încălzit obrajii. Sinceritatea lui m-a relaxat. Ne-am și futut, am și povestit, am și băut, ne-am și îmbrățișat. Am și plâns, m-am potolit. Ne-am sărutat cu patimă. Am dormit buștean toată noaptea.
***
La începutul săptămânii mă gândeam cu jind la Valentine’s fetish party, la care merge o colegă. Eram determinată s-o însoțesc, încântată că-mi pot expune colecția de lanțuri, cizme și șnururi. Tot pe atunci am intrat din nou pe Tinder. Aș fi intrat și pe Badoo, dar mi-am uitat parola. Din câteva mișcări de degete pe tastatură mi-am găsit vreo doi-trei potențiali parteneri de întâlnire. Tocmai mă pregăteam să o iau din nou la vale pe drumul deja bine pavat de pașii mei, decisă fiind să corectez brutal schimbările romantice și angajante ce au avut loc recent în viața mea. Eram convinsă că știu cum va decurge discuția și că aburelile mele uzuale vor funcționa ca prin farmec, iar el nici măcar nu va înțelege ce l-a lovit și cum s-a terminat totul. Deja mă vedeam scurgându-mă din viața lui ca apa de pe rână într-o zi de primăvară seacă și înainte să se dezmeticească, eu să fiu deja peste drum, dar în sens drept, la același local cu ceas deasupra ușii, numărând minutele unei alte întâlniri banale. Doar că, m-a citit. Dinainte ca eu să-i fi intrat pe ușă, el știa deja pe unde-i baiul meu, anticipându-mi reacțiile și așezându-mi pe tavă aleatoriu argumentele mele fragede, ce nu-și prinseseră bine contur în mintea mea bulversată. M-a punctat glumeț, direct și la țintă, reamintindu-mi că-i mai ușor pe Tinder decât în relație, căci dacă nu-mi convine ceva, fac la stânga cu poza și asta e. M-a îmbrățișat și mi-a subliniat din nou, clar, concis și de câteva ori că sunt importantă pentru el, că mă vrea în viața lui și că este acolo ca să mă susțină, nu doar în momentele plăcute dar și în momentele grele. Apoi, m-a luat pe la spate și m-a futut cu patimă, până am cedat.
A fost rețeta perfectă pe care nu a reușit până acum nici un bărbat să mi-o administreze. M-am șocat, m-am resetat și am recunoscut că mi-e frică. Mi-e o teamă teribilă de relație, să mă îndrăgostesc din nou, și nu știu cum să mă plasez pe mine în ”doi”.
Probabil am să aflu în curând, dar până atunci mi-am dezinstalat și Tinder-ul și Badoo-ul, iar după masă merg la teatru cu prietenul meu, iar fetish party o să facem acasă după, în doi.
”Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.
Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.
”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.
Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.
”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.
Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.
Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.
Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.
Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.
Penibile scuze pentru un articol mizerabil publicat pe Ziaristii.com, care din păcate a fost scris de o femeie.
Abuzul fizic, verbal și psihic sunt realități cumplite într-o Românie defectă. Cel mai trist este când cei care se laudă că ei reprezintă ceva mai mult decât societatea mizeră unde își duc veacul, o dau în aceeași mocirlă pe care au învățat-o și probabil o practică acasă.
În România femeile bătute nu au voie să sune la 112 după mintea autoarei. Ea ar fi trebui să-și ceară scuze, dar probabil nu a lăsat-o gura de la botox-ul pe care și-l dorea și ea.
Cea mai dureroasă în situațiile de abuz este ura femeilor față de femei. Sete cu care se bucură unele muieri când o consoartă o ia în freză este de o brutalitatea și o sălbăticie îngrozitoare. Nu are nimic de-a face cu feminismul și nici cu bărbații, căci ei disprețuiesc femeile ce urăsc alte femei, dar are mult de-a face cu modul nostru interior, căci dacă ne-am simți noi bine cu noi, nu ne-am mai urî cu atâta patimă suratele.
Și l-am visat, dar nu așa cum speram amândoi, în brațele celuilalt, împărțind momente romantice și clipe de intimitate. L-am visat, ca parte a unei experiențe, a unui moment ce reflecta exact cele mai mari frici ale mele, cele mai aprige temeri și dureroase nesiguranțe, toate carențele pe care le duc cu mine. M-am văzut în vis urlându-mi frica, vulnerabilă, goală și cerând confirmarea, pe care refuzam cu încăpățânare să o recunosc. Era în fața mea, dar preferam să mă prăbușesc în orgoliu. Cerșeam ajutorul lui ca să-mi înfrâng nesiguranța și teama de intimitate. În vis, l-am văzut cum nu mi-ar place să-l văd în realitate niciodată, culegând cu sufletul trist bucăți din mine, împrăștiate pe podeaua existenței.
Trezindu-mă, am realizat că mai am de lucrat la mine. Am văzut locul din care am plecat și în care nu vreau să mai revin vreodată. În mod interesant, sunt pusă mai repede decât mă așteptăm în poziția de a reconsidera o familie. Nu știu dacă sunt pregătită.
So, I blended in 😁. A fost mai ușor decât am crezut, deși mă așteptăm la asta, Totuși, jet lag-ul mi-a dat serios de furcă și după ce am ajuns, am avut îndoieli. M-a lovit un fel de meltdown după ce m-am căzat, trezindu-mă singură într-un hostel dubios, cu durere de cap, oameni în cameră și baia pe hol.
Între timp m-am acomodat cu hostelul și acum îl găsesc chiar misto. Personalul este super de treabă, e relativ curat, au mâncare la micul dejun, proprietarul e simpatic foc și ne-am împrietenit aseară la barbecue. Azi l-am cunoscut și pe românul care lucrează la hostel pe post de manager, un tip foarte de treabă din Suceava. Prețurile sunt atât de nebune în timpul evenimentului aici, că hostelul este plin și prețul pe pat este într-adevăr pe la $120-130.
Nu mai știu exact ce zi este, am uitat când am ajuns și nu prea știu când trebuie să plec, dar oricum pare o dată îndepărtată. Am început să mă descurc cu mâncarea, mă împrietenesc rapid cu oamenii, pe americănește cum ar veni, deci small talk-ul este la putere. Comunic cu ușurință cu toată lumea, cu cei cu care mă împrietenesc povestesc cu ușurință chestii despre mine, detalii personale (public cunoscute pe blog 😂) câteodată, într-un mod amuzant, lejer și de-l lor. Am cunoscut chiar un ciocolatiu care îmi place 😅. M-a integrat atât de bine că lumea mă întreabă din ce stat sunt, iar când aud că din Polonia, sunt mirați. Engleza mea se potrivește excelent, pentru că engleză americană este de fapt ceea ce vorbesc. Niciodată nu mi-a placut engleză anglicană, simțindu-mă falsă cu accentul britanic, deși l-am exersat de câteva ori în piesele de teatru în care am jucat.
„Și ai vorbit toată viața engleză?”
„Nu, dar mi-am scris lucrarea de PhD-ul în engleză”
„Engleză ta e foarte bună.”
„Oh, thank you so much☺️, you are very kind.”
Mă simt bine pe aici și arat și grozav în comunitate, pretty and slim. Mă potrivesc ca peștele în apă și mă gândesc cu un pic de tristețe că ar fi trebui să emigrez in my 20s. M-aș fi acomodat excelent.
Mă sună aproape zilnic cu camera, ca să ne vedem. Îmi scrie des, iar azi mi-a scris că îi este dor de mine, că m-ar îmbrățișa și ar sta de vorbă cu mine.
Mi-am propus să mă ia de la aeroport, căci ajunge cu două zile înaintea mea.
Cred că mă îndrăgostesc 😍. Am bătut atâta drum până în America, ca să realizez că mă îndrăgostesc de tipul care stătea peste drum de mine 😂.
***
Nu mai practic de câțiva ani obiceiul de a fi luată de la aeroport, când mă întorc acasă. Mi s-a luat pe vremea când, măritată fiind, m-a luat soțul de la aeroport, într-o grabă și repezeală pe care am găsit-o oribilă, mai ales contrastând cu căldura cu care l-a întâmpinat nevasta pe colegul meu de călătorie. Atunci am simțit că ceva nu poate fi in regulă în relația mea și până să schimb soțul, am decis că prefer să mă întorc singură acasă. De când l-am schimbat tot singură m-am întors. S-ar putea să schimb acum obiceiul.
M-am trezit de dimineață cu o durere de cap îngrozitoare. Sunt la altitudine și trebuie să beau multă apă.
Mi-am făcut rezervarea la „cameră” prin Expedia, ca să aflu ulterior că am rezervat un pat, și nu o cameră într-un hostel, doar că la preț de cameră. Lol! M-am supărat un pic mai mult, m-am hârjonit cu curvele de la Expedia și s-au oferit să-mi facă o compensare de $ 100, imfimă comparativ cu prețul patului pe noapte de $141. Am avut chiar un moment de meltdown, când m-am gândit să nu mai merg, dar după văicăreală de rigoare mi-am mai revenit. Asta e, câteodată trebuie să-ți asumi neatențiile și să accepți că, oricât ai fi de atent, se întâmplă mai să fii și tras în piept.
Am dormit nașpa, am luat multă melatonină, dar temperatura din cameră, zgomotul ventilație și jet lag-ul mi-au dat de furcă.
Cred că una dintre cele mai grele provocări locale va fi mâncarea. Am avut un dejun tradițional cu iaurt artificial și unt de arahide, care m-a lăsat și flămândă și cu o durere de burtă. Încerc să beau apă, multă apă, poate îmi mai revin 😒.
Între Europa de Est și State există o diferență de substanță dificil de explicat pentru un nativ est european. În primul rând, ca să o observi corect și mai apoi, ca să o înțelegi, trebuie să fii deschis la nou și pregătit în ați lăsa în urmă obiceiurile și cutumele cu care ai fost îndoctrinat în civilizația care ți-ai format educația. Dacă, întrucâtva vestul Europei este apropiat de State, estul prezintă o cu totul altă lume, a cărei bază culturală s-a construit pe total alte principii.
Căpşunăriţa 