Etichetă: eu

Sărutatul broaștelor

~ Căpşunăriţa ~ 43 comentarii

Unul dinte motivele pentru care am divorțat, a fost dorința de a găsi un partener mai bun pe termen lung decât cel care îmi pusese verigheta pe deget. Mi-am găsit relativ repede un nou partener dornic să-mi pună și el verigheta pe deget, însă după o analiză mai profundă a ofertei am declinat-o. Motivul a fost perspectiva pe termen lung și pachetul cu care venea potențiala jumătate.

Fiind tânără, ușor imatură și foarte relaxată în privința căsătoriei, când mi-a pus primul soț verigheta pe deget nu m-am gândit la perspectiva pe termen lung a relației noastre și la cum va arătat viața mea lângă omul respectiv, precum și implicațiile pe care le are măritișul. Am ales atunci să vizualizez opțiunea în care în viață alegerile sunt oricând disponibile, crezând că oamenii au liber arbitru să-ți schimbe părerea sau alegerile. Trecută printr-un divorț, acum nu aș mai face aceeași mișcare, pentru că greșelile și alegerile greșite se pot corecta, dar costă, iar prețul s-ar putea să fie foarte piperat.

De aceea, când a doua oară am avut propunerea de a forma o relație serioasă, cu casă și masă împreună, înainte de a lua decizia m-am uitat la perspectiva pe termen lung și cum va arătat viața mea împreună cu jumătatea, ce va dori el să facem în weekenduri, ce îmi voi dori eu, unde vreau să ajung eu și cât din drumul respectiv îl putem face împreună. Apoi am privit pachetul, cu care intrăm toți în relații, chiar de la prima. Pachetele sunt câteodată surprinzător de beneficiare, de cele mai multe ori un mixte și de prea multe ori nimic mai mult decât niște pietre ale lui Sisif, de care suntem destinați să nu ne descotorosi.

De atunci au trecut aproape 3 ani și eu am analizat poate mult prea mult, vizualizând perspective sumbre și atunci când nu era neapărat cazul. Poate într-un fel am căzut în perspectiva cealaltă, de a fi foarte strictă cu alegerile, puțin flexibilă, din teama de a nu alege greși. e clar că trebui să existe un echilibru între compromis și neclintire și eu încerc să mi-l găsesc pe al meu. Cumva sper că el va apărea atunci când persoana potrivită va apărea în viața mea.

Ce am încetat să fac cu siguranță este să sărut broaște, sperând că în orice suflet prihănit se găsește de fapt un diamant neșlefuit, când de fapt nici urmă de carbon pe acolo. Am tras o linie acceptând că sunt o tipa mișto, pe picioarele mele, cu multe realizări în portofoliu, creativă, amuzantă, sexy și frumoasă, și de aceea îmi va fi greu să găsesc ceva la nivelul meu, pentru că este rarefiat. Și de aceea nu mi-se pare corect față de mine să accept ceva mai puțin satisfăcător pe termen lung. Timpul este un factor, iar deocamdată eu îl fructific benefic, investind în mine, în pasiunile și ideale mele, în a vedea lumea și a învăța lucruri noi.

Tendința mea este pentru îmbunătățire, cunoaștere, explorare, călătorii, descoperire de sine, noi proiecte, iar pachetul meu este relativ ușor și nu îi cer nimănui să-l care.

Și da, îmi doresc acum o relație, dar nu am necesitatea să se întâmple cât mai curând și nici disperarea singurătății fără de ea. Mi-aș mai dori și un copil, dar nu sunt dispusă să-l fac cu orice preț și cu oricine, neavând presiunea necesității de a fi mamă, pentru că sunt deja. Așa că, îmi plănuiesc următoare vizită în Kuwait și ceva atracții prin Dubai peste două săptămâni. Îmi place să văd lumea și mi-am dorit asta dintotdeauna.

Percepții

~ Căpşunăriţa ~ 38 comentarii

Blogul acesta este un exercițiu de scriere, dar și un loc terapeutic, in care îmi povestesc experiențele, gândurile, pățaniile sau părerile. Încerc sa fiu sinceră si să mă cenzurez cât mai puțin, admițând, nu de fiecare dată cu plăcere, adevăruri dureroase, greșeli prostești și repetitive, ori fapte rușinoase. Nu aș spune ca iau de cele mai multe ori, cele mai bune decizii, ori ca viața mea e cea mai fantastică, minunată sau cutezătoare, că nu am momente de plictiseală, îndoială sau pur și simplu lene, dar sunt cu siguranța una dintre cele mai originale persoane pe care le cunosc. Nu mi-se pare că ceea ce trăiesc e deosebit de interesant, deși admit că am evoluat mult. In viata de zi cu zi, fac tot posibilul să-mi diversific experiențele, să-mi îmbunătățesc cunoașterea, gândirea, să-mi fac viata atractivă pentru mine, oferindu-mi activitățile și lucrurile la care am visat, pe care mi le doresc și care eu le consider importante.

Eu, dintotdeauna am fost mai diferită având curajul să ies din mulțime și să gândesc altfel, să spun ceea ce-mi trece prin cap, să-mi pun întrebări și să admit neplăceri. Pentru mine raționalitatea gândirii tronând orânduirii sociale, regulilor sau cutumelor. Eu am ales mereu să-mi trăiesc emoțiile, hrănindu-mă cu ele în mod abuziv, câteodată prea intens, ca mai apoi să le disec logic, trăgându-le prin roata analizei fără de milă și cu rușinea la vedere, ca mai apoi să le pot dispersa mai ușor.

De când am început sa scriu aici, m-a preocupat mereu faptul ca poate mă expun prea mult, că sunt prea directa sau că, povestesc prea deschis din ceea ce fac și gândesc. Expunerea privată încă se asociază în mintea mea cu un sentiment de jenă, pe care l-am dobândit în copilărie, față de afișarea intimității, dar și un sentiment de frică, pe care l-am dobândit în adolescență, față de semeni. Când alții îți cunosc intimitatea, devii vulnerabil, indiferent de cât ești de detașat și independent, pentru ca ura și jignirile deranjează, pe oricine și pe fiecare. Pentru că după colț, va fi întotdeauna cineva care să-ți fută una, când te aștepți mai puțin. Sau poate am doar eu paranoia asta, pe care am dobândit-o cândva, pe vremuri, undeva, prin ceva experiențe, pe care nu am reușit să le înțeleg încă, ca să pot scăpa de ele.

În mod ciudat, preocupările mele de scriitor că îmi expun prea public viața reală, au un feedback total opus in mintea unor cititori de-ai mei, care cred că fabulez. Am fost acuzată de câteva ori că îmi construiesc o imagine despre mine, ce pare foarte atrăgătoare și că, poate nu mă ridic în realitate la nivelul așteptărilor. Blogul acesta e anonim tocmai pentru ca e o reflexie cât mai exactă a gândurilor mele oneste, căci în mod normal nu merg lejera pe stradă și le spun oamenilor ce cred eu despre ei și viață, deși mai am câteodată darul sincerității, în special în momentele când nu mi-se cere asta. Am opinii puternice, cu personalitate cum s-ar zice, și sunt elogiată, invidiată, fascinantă sau enervantă, de multe ori concentrată doar pe mine și în viața de zi cu zi. Nu trec neobservată, asta cu siguranță, deși am momente în care sunt foarte naivă ori inocentă. Încă mă descopăr și nu am ajuns nici măcar într-un punct de echilibru, deși știu că nu-i prea departe. Mă preocupă cum mă văd alții și m-a preocupat mereu, dar cu trecerea timpului tot mai puțin, realizând că nu mai vreau să știu, ori să cunosc opinii negative despre mine. De aceea, prefer ca cei care cred că fabulez cu talent și din imaginație, să creadă asta. Nu e nici rolul meu și nici țelul meu să-i conving de contrariu. Fiecare e liber să creadă și să aleagă după propria lui putere.

Ce-i cu îmbrățișările?

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Întâlnirile mele de pe Tinder sunt în marea lor majoritate one-Aperol-Spritz stand, care se termină după o oră. Are restaurantul un ceas deasupra ușii la care trag cu ochiul 🙂 și încerc să mă încadrez în timp. După ce ieșim din local, o cam ia fiecare pe drumu lui, căci eu nu am chef să afle domnii unde locuiesc, așa că le întind politicos mâna. Ei o ignoră și-mi trag o îmbrățișare în schimb. Mai intensă sau mai delicată, cu un pupic pe haină sau fără, toți au nevoia și dorința de a mă îmbrățișa. Unii o fac cu generozitate, ca o declarație subânțeleasă de „hai la mine în brațe, că din ele izvorăște afecțiune pură și protecție nemărginită”, alții o cerșesc, cu o strâmtoare inutilă, ca și cum s-ar agăța de mă-sa să nu-l lase. O parte sunt mai rezervați, mă îmbrățișează doar cu o drepta, când sunt plasați strategic în stânga mea, trăgându-mă înspre ei, probabil în anticiparea unui gest de-al meu de a închide cercul, dar care nu mai vine.

Frate, ce-i cu îmbrățișările astea, care vin cel mai mult de la cei cu care în mod evident nu simt o compatibilitate? Cu cât dezinteresul meu este mai mare, cu atâta își iau ei îmbrățișarea mai cu foc de la mine. Desigur, nu se pune problema să mă întrebe dacă și o vreau. Ei o iau, ca și cum ar fi o datorie de-a mea.

Dispretul

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

M-a întrebat cineva pe blog, dacă cred că vreunul dintre cititorii mei ar putea fi interesat de o relație cu mine pe termen lung.
Întrebarea a avut desigur un subânțeles, pe care l-am priceput imediat și căruia am vrut să-i răspund instinctiv, politicos și mai după ușă. Pentru că, căzusem automat în capcana încadrării.

De multe ori răspundem la întrebările greșit puse, preluându-le într-un format deja încadrat, după modul altora de gândire. Și atunci, oferim un răspuns care, nu ne reprezintă, pe care îl amplificăm și în care ne înnodăm inutil, din dorința de a ne face înțeleși. Doar că nu trebuie să facem asta. Ajunge doar să întoarcem tabla de șah.

Încadrarea nu era nimic mai mult decât faptul că sunt o femeie ușoară, arogantă, mai în vârstă, curtată și nu prea valoroasă, din moment ce îți expun cu tupeu pe un blog viața personală, gândurile perverse, fricile ciudate, greșelile prostești și rufele murdare. Cine s-ar însura cu una nașpă ca tine, a fost de fapt întrebarea?

Vă spun eu cine NU. Cu siguranță cineva care gândește chestiile de mai sus despre mine. Pentru că oamenii ăștia slabi nu cad in radarul meu de interes, și nu spun asta pentru că i-aș disprețui în aroganța mea, ci pentru că nu îmi pasă de ei. Disprețul, pe care îl manifestăm de multe ori față de alții, este de fapt un ghiveci al propriilor noastre limite, neîncrederi și frustrări, exprimate în moralitatea și standardele care ne convin.

Țin minte că și eu eram foarte morală față de cumnată-mea, când și-a părăsit bărbatul cu care avea un copil de doi ani, că s-a îndrăgostit de altu, însurat și cu două fete. Am judecat-o și bârfit-o cu plăcere, invidioasă pe puterea ei, pe decizia curajoasă și pe bucuria noii perspective. După ce am citit vreo 200 de pagini de emailuri dintre ea și amant, furnizate de cumnat (că ăla a spionat-o, nu glumă), mi-am schimbat total abordarea. Am ales să o înțeleg, să fiu empatică și să mă uit cu sinceritate la viața mea, scoțându-mi de sub preș toate durerile și nemulțumirile mele, înainte de a mă declara Maica Tereza Doi. După ce am început să-mi rezolv viața, nu am mai simțit nevoia să fiu o sfântă. Și a încetat sa ma mai intereseze ce fac alții cu viața lor, cum și-o trăiesc și cu cine, ce așteptări și pretenții au de la ea.

 

Femeia copil

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Il cunoaste. Mi-a zis intrigata, ca de mult l-ar fi futut, ea si toata firma. Si chiar isi planuia misiunea ultima data cand s-au intalnit la targ, dar ce pacat ca, el era cu nevasta.

Imi vorbea cu gelozia in ochi, intrigata si mirata, ca am fost capabila de o asa cucerire. Emana pentru mine respect si invidie deopotriva, prin fiecare cuvant pe care il rostea. Intr-un moment de indrazneala, s-a comparat cu mine, numindu-ne interesante, dar nu frumoase.

Mi-am abtinut ironia, muscandu-mi buzele, ca sa nu scap un „poate tu”.

M-a intrebat cum e la pat, si i-am raspuns ca egoist, ca s-o menajez. Marimea nu i-am putut-o nega.

M-a intrebat detalii, desi nu o interesau, asa ca le-am sumarizat pe cele pe care le stia deja. I-am comunicat ca, m-am saturat de el, ca e insurat si nu ma mai intereseaza, ca nu e asa grozav pe cum i-se pare ei, si nu mai vreau sa continui aventura, ca am terminat-o cu el. Printre cuvinte s-a intrebat ceea ce m-am intrebat si eu, „cum poti sa revii la unul normal, dupa ce ai fost cu el?”. I-am zis ca nu-i chiar asa special pe cum pare, dar am recunoscut bosumflata si cu jumate de gura, ca sunt indragostita. Si, in timp ce eu il pliveam de calitati, ea ma lamurea cum situatiile astea au sorti de izbanda, si ma impingea spre el, manata de propria-i ambitie.

Printre altele m-a sfatuit in van despre secretele atractiei, aratandu-mi pozele imbietoare pe care le trimitea pretendentilor ei de pe Tinder, aia care o ofertau la schimb cu o linie de koks si pizde de gagici, in hoteluri de cinci stele.

M-am simtit novice in experientele vietii, ca un copil ce doar a incercat borcanul de smantana cu degetul, prea temator sa-l infulece pe tot. Apoi am privit-o indulgenta, mimand uimirea descoperirii in timp ce, in mintea mea intelegeam ironica, de ce nu i-a iesit pasenta cu el. Odata, mi-a fost si mie greu sa inteleg ca, barbatii vor femei care se cer cucerite si nu care se ofera pur si simplu. Si cateodata, cu cat e mai lunga fusta, cu atata creste interesul, ca sa vezi ce se ascunde sub ea. Apoi m-am simtit proaspata, nealterata, ca marul fraged al Evei, intins cu drag barbatului iubit. Am inteles slabiciunea lui pentru mine. A inteles-o si ea, numindu-ma femeia-copil.

Gândiri din Kotor

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Nici măcar nu pot să plâng, nu pot vărsa o lacrimă pentru că știu că nu merită. Sunt doar una din mulțime, încă una din ciclul scăpării de realitate, evadării de responsabilități, încă o alta, poate mai bună, cu siguranța mai plăcută și atât.

Am înțeles rolul meu limitat când am fost în sfârșit liberă, stăpână pe viața mea și pe dorințele mele, când m-am văzut în sfârșit plină și sigură pe ceea ce pot sa ofer. Atunci l-am văzut și pe el așa cum este în realitate, un bărbat ocupat, limitat, un om nefericit care își caută alinarea și dorința de a trăi în alte brațe, decât cele pe care singur și le-am ales.

Nu pot scapă de sentimentul că am căzut destul de grav în capcana asta, dar atunci atât puteam și mi-se părea mirific. Liniștea pe care o oferea el, generozitatea, tandrețea și sexul erau pentru mine prea prețioase ca să privesc pe ansamblu la realitatea rece. De unde veneam eu când l-am cunoscut, era o gaură mult prea adâncă, ca să nu prețuiesc orice gură de oxigen ce-mi apărea în cale.

Acuma când mă cunosc mai bine, când știu ce am de oferit, când știu ce pot și ce vreau, îl văd cu alți ochi. O parte din mine ar ține de el cu dinții, ar lupta pentru el până la ultima suflare, o alta însă îi dă încet drumul, pentru că nu-i decât un alt copil rătăcit, în corpul unui bărbat foarte ocupat.

Din păcate dureroasa realitate de care mi-am dat seama, face insuportabile zilele care au să vină.

Vacanța cu el

~ Căpşunăriţa ~ 11 comentarii

Mă chinuiesc să citesc The Economist (voiam sa iau Harvard Business Review dar era prea scumpă, mult prea subțire și cam plină de bullshit cu CEO-uri americane), dar nu îmi iese. Stresul e prea mare și nu mă pot concentra. Nu știu dacă este agitația mi-e stimulată de vacanță sau de el. Ne vedem din nou după multe promisiuni că-i fac vânt din viața mea.

În aer plutește mirosul familiar al avioanelor Lufthansa, amestecat cu aroma de Chanel, parfumul meu dintotdeauna, la care mă întorc de fiecare data când vreau să mă regăsesc.

Nu îți pune parfum, mi-a scris, ca am pentru tine. Am așezat parfumul pe masa cu un pic de îndoială. Sunt intrigata de mirosul cu care mă asociază el după cinci luni de absentă.

Comand meniul standard de zbor: suc de roșii cu piper și suc de mere. Mi-au dat și un sandvici, dar am prea mulți fluturi în stomac ca să mai încapă acolo și mâncare. Zborul este scurt, cu o schimbare în Germania și apoi … el.

Ma întreb dacă îl iubesc atât de tare sau sunt doar emoțiile dorului pentru cineva care locuiește pe un alt continent, pe care nu-l poți avea la discreție, oriunde și oricând, ce mă stimulează. Nu știu cum voi reacționa, evit să-mi programez asta, lăsându-mă prinsă în brațele curiozității, căci vreau să aflu cu adevărat ce simt pentru el. Mă întreb dacă-mi voi controla emoțiile sau le voi da drumul fără restricții, ca într-un salt fără parașută. Nu știu la ce să mă aștept în primul rând de la mine și poate că filosofez în punga, când omul este clar setat pentru o vacanță aventuroasa și ceva futai la pachet.

Relațiile – dintr-o perspectiva mai profundă

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

img_7197

Când sunt cu el, lumea-i a mea. Mă simt în siguranță, mă simt iubită, protejată, primesc atenția de care am nevoie, stârnesc interesul pe care mi-l doresc. El mă tratează exact așa cum vreau sa fiu tratată, mă atinge cum îmi doresc sa fiu atinsa și îmi oferă tot ceea ce vreau sa primesc. El se comporta exact așa cum mă aștept să se comporte un bărbat cu mine și o face într-un mod firesc. Eu sunt naturală, fiind eu însumi, în cea mai bună formă a mea, excelentă, bine dispusă, zâmbitoare, foarte calmă, sigură și stabilă. Oferim și primim unul de la altul tot ce avem noi mai bun, eu și bărbatul altei femei.

Nu-i  împărtășesc problemele mele reale și nici temerile nu mi-le cunoaște, precum nu-mi  cunoaște nici familia și nici nu plănuim sărbători împreună. Pentru că toate lucrurile ce țin de-o relație de parteneriat, el le are într-o parte, iar eu în alta.  În timp ce el le împarte cu actuala nevastă, eu le împart cu fostul soț. Până nu le scot de acolo și implicit îl las pe fostul soț în urmă, o să mă hrănesc cu relații fictive, oameni incompleți, indisponibili și relații inexistente.

Amanți

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

img_3733

Drumurile de peste ocean sunt largi și pustii. Bagi kilometrii pe ele în timp ce meditezi la cât de îngust privești viata, la cât de mică și închisă este lumea ta. Dar, se deschide ea, cu voință și prin muncă, multă muncă mentală cu tine și cei care te înconjoară, munca de Sisif, care nu se va termina niciodată și de cele mai multe ori nu duce nicăieri, pentru că mereu pornești totul din același loc.

Am ajuns să trăiesc și experiență asta, împărțind cina generoasă și delicioasă cu amantul și nevastă-sa. La masă zâmbete, discuții și alte abureli sofisticate. M-am simțit și mică și măreață în același timp, într-un amestec mai mult amar decât dulce. Când auzi că nevasta a primit un G Class, în timp ce pe tine te hrănește cu eșarfe, fie ele și de la Hermes, îți dai seama care este distanța reală dintre voi doi, și mai ales dintre voi două. Apoi îl simți cum se freacă de tine accidental și totuși public, cum se așează inocent în spatele tău ca să fie prins în cadru lângă amantă, în timp ce nevasta e abandonată la celălalt capăt al pozei. Dar nimic nu te mișcă din amorțeala zâmbetului fals tatuat pe față de calmantele luate la prima oră a dimineții, decât cuvintele lui neutre, ce îi creionează planurile pentru următoarele luni, intensiv umplute de activități și dureros de goale de tine. Lacrimile îți stau să-ți plesnească în ochi și o tristețe amară îți cuprinde inima. Și atunci zâmbești. Fals, artificial, dar zâmbești. Este singura ta armă.

Iți tragi doua palme mentale, deși le-ai prefera fizice, inghiți amar căcatul și mergi mai departe. Apoi, cândva vine și momentul acela de intimitate în care sunteți singuri și vă îmbrățișați ca doi nebuni, lipindu-vă corpurile, frunțile și orice părticică de piele posibilă unul de celălalt. El îți spune ca s-a îndrăgostit de tine, tu îi confirmi afecțiunea ta și sunteți gata să dați cu capul de pereți, ca un berbec venerabil și un săgetător pur sânge. Doar că despărțirea se apropie, orele trec in defavoarea voastră, minutele se scurg necruțător și înainte să apuci să te aduni după îmbrățișarea lui pofticioasă, intri în aeroport, faci check in-ul spre o alta lume, te pui pe un scaun și… asta a fost. Te așteaptă vreo opt ore de zbor, ca viața să poată pune între voi 6 653 de km, iar el se întoarce spășit la nevastă.

Pe când te trezești din euforie ești deja într-o altă lume, lumea ta fără de el. Iți tragi un Aperol Spritz, bagi un articol pe blog și îți vine să fuți doi pumni în perete. Doare, doare prea tare si nu mai est amuzant deja.

Poze

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

isi-parente-mTmHJ0gVNUc-unsplash

Photo by Isi Parente on Unsplash

Ninge ca în povești afară, iar înauntru eu îmi admir pozele. Am ales trei din sesia foto, le-am atârnat pe pereți și acum mă holbez la ele. Arat excelent: senzuală, sexy, doritoare, inaccesibila, un model ca oricare altul și totuși eu, frumoasă, reală, defectă și perfectă în același timp. Sunt eu, dar din alta perspectivă și nu-i o chestie de frumusețe, ci mai degrabă de cunoaștere și putere, de maturitate și senzualitate.

Pozele mele de acum contrastează enorm cu pozele mele de acum zece ani, când purtam o față de copil și un suflet îmbătrânit la vedere. Dar asta sunt eu, pentru ca le-am făcut pe toate cam invers în viață, maturizându-mă mult prea repede, ca mai apoi să revin la inocența copilăriei în liceu, la nebunia adolescenței în facultate și la vigurozitatea tinereții după divorț.

Mi-a luat mulți ani ca să-mi descopăr senzualitatea și frumusețea, să încetez cu rușinea pe care o purtam cu mine, să-mi accept nevoile și dorințele, dar mai ales să fiu conștientă de cine sunt și ce-mi doresc. Am ales în sfârșit să ies din cochilia invizibilă a minții mele.

Îmi amintesc perfect o scenă de acum câțiva ani, în timpul unor repetiții la o piesă de teatru, când în toiul discuțiile un alt actor mi-a zis că arătam de vârsta pe care o aveam, adică de 30 de ani. Când l-am auzit m-am ofticat pe loc, întorcându-mă mâhnită acasă, pentru că dintotdeauna arătam mult mai tânără decât vârsta pe care o aveam, doar ca să mă uit curioasă în oglindă. Înainte să ajung îmi sunasem de pe drum deja frizerița, ca să mă programez să-mi mai taie din restul de păr scurt pe care îl purtam, în speranța că ciopârțeala adițională mă va întineri. În oglinda tăcută de la baie am avut însă o revelație, realizând că fața mea acrită, mereu furioasă și părul tot mai scurt mă îmbătrâneau. Acela a fost punctul meu de cotitură în frumusețea și vanitatea personală.

Acum mă priveam pe pereții casei, după o sesie foto pe care o recomand oricărei femei. Goliciunea personală este splendidă.