De 8 Martie m-am plimbat pe faleză admirând marea cu vântul în pletele-mi răzlețe, scăpate de sub șapca de primăvară. Am pășit pe lângă apa albastră și liniștită, privind cerul însorit și norii pufoși, având lângă mine bărbatul, cu care schimbam sărutări pe furiș și în față copilul gelos pe trotinetă.
Am respirat aerul călduț al primăverii, i-am strâns mâna bărbatului, am pupat copilul și am contemplat la banalitatea vieții, la aceste momentele de ”famile”, atât de simple, naturale și neapreciate în relațiile lungi. Neapreciații catalizatori ai relației, când nimic nu-i extrem de intens, dar nici dramatic, cu doar familial. Există un confort și o siguranță incontestabilă pe care aceste momente le dau, o stabilitate dureros de necesară ce vine din parteneriat, acoperind nevoia aparținerii la un cuib, dorința de a fi parte a unei construcții și răspunsul unei conexiuni.
În orele petrecute la malul mării și în momentele de după, am făcut față cu brio la crizele de gelozie ale copilului, căci în viața mea și-a făcut apariția o altă persoană importantă, situație pe care ea o gestionează dificil, cu lacrimi, crize de furie și multe ”te iubesc”. Momentele de liniște, discuțiile calme și pupăturile furișate m-au ajutat să-mi reglez parțial comportamentul și așteptările față de bărbatul de lângă mine, cu care încerc să construiesc o relație, proces extrem de greu, anevoios, dureros, imprevizibil, cu multe momente frumoase, dar și pline de încordare.
După plimbare ne-am întors acasă. Copilul s-a pus să lucreze la un proiect școlar, bărbatul la un pui de somn, iar eu la cratiță (haha – m-am întors la cratița familiei, după mai bine de 6 ani de hoinărit). Am gătit cu plăcere, cu un pahar de vin roșu în mână, o mâncare foarte delicioasă, pentru ”familia în construcție” (și aici, chiar acum scriind aceste rânduri am o mică înțepătură la inimă de frică), pe care am servit-o pe masa ornată cu un buchet frumos de lalele, primite de la bărbat.
”Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.
Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.
”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.
Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.
”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.
Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.
Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.
Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.
Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.
Sunt multe elemente în cartea lui Kosiński, care mi-au rămas în minte, dar cu siguranță uciderea Ludmilei, a avut pentru mine o conotație aparte. Pentru că, doar o femeie, poate înțelege cu adevărat ura altei femei, brutalitatea și forța ei de propagare. Ludmila este un personaj din cartea Pasărea Vopsită, o femeie nebună ce cutreieră pădurile, ademenind bărbații. Ea fute tot ce prinde, câteodată mânată de o dorință nebună pentru sex, iar fiecare bărbat însurat ce își bate cu succes nevasta, visează să se termine între picioarele ei. Povestea Ludmilei nu reflectă atât de puternic caracterul ei, marcat de un viol în adolescența timpurie, pe cât reflectă caracterul general al femeilor, ale nevestelor bătute de soți, umile, slabe și molcome în fața bărbatului, dar pline de ură, răzbunătoare și puternice față de alte femei, potențiale rivalele posesoare de bărbați ademeniți. Aceste femei slabe, firave și supuse ce se lasă bătute și violate de soți în tăcere, o jupoaie de vie pe Ludmila, în miezul zilei, pline de ură și frustrare. Și nu, nu pentru ea, ci pentru soții lor neglijenți, abuzivi și trădători.
Femeile sunt creaturi curioase, urmașe ale Evei, păcătoasa supremă, au fost pedepsite cu o lipsă de raționament grotească în privința bărbaților. Prietene la cataramă, vecine de nădejde și surori în suferință, ele devin neînfricate dușmance, rivale otrăvitoare și ucigașe fără de milă, când bărbatul, acest măr al discordiei delicios, este prins la mijloc. Cazul clasic de infidelitate în cuplu este cu prietena nevestei, care râvnește în tăcere la a poseda între picioare, tot ce are mai bun sora ei de suflet, vecina de scară sau amica, cu dinții mai albi, știindu-se printre femei că, un bărbat luat, e garanția calității.
Se spune că femeile se aranjează pentru bărbați, că se machiază și se împodobesc pentru a le atrage atenția, pentru a-i cuceri și a le intra în grații. Nimic mai fals, căci bărbații, creaturi primitive și oneste, sunt cel mai mult atrași de o femeie goală, naturală, eliberată de corvoada machiajului excesiv sau a hainelor de firmă. Femeile se împopoțonează pentru ele, pentru propria lor vanitate, într-o luptă acerba de rivalitate cu consoartele lor.
Femeile sunt stâlpii societății, temelia ordinii și orânduirii sociale, pe care nu o conduc și pe care nu și-o asumă în mod deschis, dar pe care o susțin printr-o complicitate tăcută, mânate de o gelozie acută pentru potențialele rivale. Ele nu sprijină alte femei din invidie, mai ales atunci când le lipsește bărbatul sau sunt nemulțumite de ceea ce el le oferă.
Kosiński ca orice scriitor sofisticat, alege să exploreze femeia în starea ei pură, sălbatică și dezinteresată de bărbat. O alege pe Ludmila, al cărui sistem de valori și raportare în relațiile umane a căpătat o nouă conotație după actul violului. Valorile și nevoile ei s-au alterat, mutându-și punctul de echilibru de la nevoia de a avea un bărbat la nevoia acută de sex, de plăcere fizică individuală. Femeia fără de bărbat e un radical mult prea liber, mult prea periculos, de unde și nevoia dominantă a consoartelor de a o anihila.
Înainte să mă căsătoresc, credeam că divorțul e o treabă relativ banală, similară cu căsătoria. Te căsătorești și divorțezi, cam cum vrea mușchiul tău, după același stil în care te combini sau te desparți. Total greșit, naiv și costisitor!
În primul rând căsătoria nu e o treabă banală, chiar dacă așa o asociezi în mintea ta, pentru că în mintea celor din jur și mai ales a jumătății tale, lucrurile stau total diferit. În următoarele luni și cu puțin succes în următorii ani, realitatea ta se va schimba diametral și pe nesimțite. Petrecerea aia de pomină cu pălincă și rude, pe care nu le cunoșteai, nu a fost doar așa, o chestie pe care trebuia să o faci și tu, pentru că o fac și alții, ci jugul în care ți-ai băgat capul de bună voie și nesilit/ă de nimeni. Eh, exagerez, căsătoria e frumoasă pentru îndrăgostiți și naivi, cel puțin la început.
Revenind la subiect, divorțul e o treabă mult mai serioasă decât căsătoria și mult mai dificilă de rezolvat, căci deși e relativ ușor să-ți pui pirostriile în cap, e al naibii de greu să ți-le scoți. Dacă ajungi să divorțezi, din diverse motive, din vina ta sau a jumătății, din inițiativă comună sau individuală, la notar sau judecătorie, e important să iei în considerarea câteva aspecte esențiale. Înainte să le înșir, așa adăuga că, le-am cules în practică, din diverse surse, unele la timp, altele prea târziu:
Jumătatea – de care divorțezi nu mai e și nici nu va mai fi vreodată prietenul sau confidentul tău. Rar există povești franțuzești cu foștii soți ce trăiesc în armonie și pace. Se pot întâmpla minuni din astea, la câțiva ani după ostilități, când se va instalat o nouă armonie, precedată de obicei de scandal. Sunt prea multe emoții în joc, ca să nu refuleze toată treaba, iar dacă nu ești pe fază ți-o iei în freză urât de tot, deci ia asta ca pe o regulă și bucură-te de excepție. Uită de abureli că e mama sau tatăl copilului tău, asta e gargară pentru naivi. Când se scoate gunoiul de sub preș și se împroașcă lumea cu el, trebuie să fii pe fază, ca să ți-o iei cât mai puțin peste ochi. La divorț e ca la război, totul e posibil și dacă iei țeapă o faci pe barba și banii tăi. Depinde mult de cine divorțezi și din ce motive, că nu se ajunge de fiecare dată la căcaturi, dar cu siguranță se trece pe lângă ele, iar când te aștepți mai puțin jumătatea perfectă te împinge cu spor în ele. Consideră că omul pe care îl iubeai cu patimă acum câțiva ani, e noul tău inamic. Știu că sună nașpa rău de tot, dar asta e realitatea, iar atunci când cineva îmi spune că s-a despărțit amicabil și i-a lăsat la ex-ului/ei totul, nu a făcut-o din mărinimie, ci din vină sau forțat/ă de împrejurimi.
Avocatul – e prima persoana pe care trebuie să o vizitezi când își trece prin cap posibilitatea unui divorț, că îl vrei tu sau că, ți-se cere. Nu mergi nici la mă-ta și nici la prietena din copilărie ca să-ți plângi mucii, ci îi sufli frumos în batistă la avocat, indiferent că, divorțul e amicabil sau cu scandal. Prima dată cunoaște-ți drepturile și posibilitățile, iar apoi poți decide ce vrei să faci cu ele. Dacă nu își place de primul avocat pe care nimerești, du-te la altul, căci avocatul e ca psihologul, trebuie să se potrivească. Nu te zgârci la bani, pentru că poți pierde mult mai mult! E important să știi ce să îi ceri avocatului și cere-i cât mai mult pentru că, oricum să primești mai puțin.
Strategia – se construiește cu avocatul și nu cu vecinii de blog sau colegii de serviciu. E bine să te consulți cu câteva surse cu experiență, trecute prin divorț, ca să vezi ce și cum au făcut ele, mai ales cum au greșit. Nu îți bate gura degeaba cu oameni care nu au trecut prin asta, că vorbesc de multe ori în pungă. La avocat afli cum trebuie să te pregătești, ce trebuie să aduni, de la bonuri fiscale, la extrase de cont sau înregistrări telefonice. Înarmează-te bine, blindează-te ca lumea, pentru că orice detaliu îți poate fi de folos. Adună probele și dovezile sistematic și cu sârguința, fii ordonată cu asta, pentru că o mare parte din muncă e a ta. Fă o listă cu potențiali martori, nu neapărat care sunt împotriva jumătății, dar și care să te vorbească pe tine de bine. Contactează-i să vezi ce zic, vin sau nu, și nu te supăra prea tare când te vor refuza. Când definitivezi strategia cu avocatul, ia in considerarea vina, elementul definitoriu în cazul unui divorț. Nu știu cum e prin alte părți, dar în Polonia dacă îți scoți jumătatea vinovată de divorț, îi poți cere pensie alimentară pentru tine ca fost soț/soție până te recăsătorești, pe baza faptului că ți s-au înrăutățit condițiile de viață după divorț. Și, nu e chiar așa simplu, să ai un adult în întreținere peste noapte, cu care nici măcar nu te fuți și nici o lingură de mâncare nu îți face!
Familia – la divorț se împarte în două, ca și înainte de căsătorie: familia ta și familia jumătății tale. Familia ta – dacă ai noroc și nu te fut la cap să nu divorțezi, atunci ai tras primul loz câștigător. Dar dacă ai ghinion, cum se întâmplă de obicei, atunci dă-le cu ignor și vezi-ți de ale tale. Le poți povesti momentele proaste, pe care le ascunde-i sub preș, dar le vor minimaliza oricum, așa că nu te obosi cu ei prea mult. Păstrează-ți energia pentru lupta serioasă. Pe termen lung vor fi alături de tine indiferent de ce decizie ai luat, așa că nu are rost să te cerți cu ei și nici nu încerca să le explici părerile inițiale. Familia lui – indiferent cât te iubeau și adorau înainte, acuma divorțezi de unul de-al lor, deci inevitabil vor trece de partea lui. Dacă familia lui era mișto, din păcate trebuie să accepți că o să suferi pierdere asta. S-ar putea să vă mai îmbunătățiți relațiile ulterior, dacă scandalul de la divorț e mai moderat.
Prietenii – divorțul este un test excelent al prieteniei, pentru că cei cărora le pasă de tine se vor blinda în jurul tău și te vor susține. În schimb, cei care erau prieteni pe interes, se vor debara de tine, ca de o piesă stricată, după ce în prealabil te-au descusut bine de toate detaliile. Cine te susține și te încurajează la divorț este un prieten de încredere ce merită apreciat pe termen lung. Fii pregătit/ă pentru orice, căci oamenii de la care o să te aștepți mai puțin te vor susține, în timp ce aia pe care îi credeai frații tăi de suflet, vor deveni dușmanii tăi cei mai aprigi. Și fii atentă la femei, dacă ești și tu femeie, căci prietenele tale pentru care îți rupeai de la gură, se vor dovedi scorpii în totă regula. Nu fi tristă când se debarasează de tine, ci doar bucuroasă că și-au dat în sfârși arama pe față, ca să facă loc oamenilor valoroși din viața ta.
Comportamentul – odată ce știi o treabă, trebuie să îți schimbi comportamentul. Scoate gunoiul de sub preș fără de milă, analizează-l, disecă-l și stabilește pe ce stăteai de fapt. Încetează să iți mai ascunzi nemulțumirile și cere ajutorul celor din jur. Nu mai minți, ca să-ți acoperi nefericirea, căci trebuie să ai motiv întemeiat de divorț, iar dacă nu îl găsești, o să-l găsească partea adversă. Nu trebuie să umpli lumea cu pretexte și denigrări ale fostei jumătăți, dar nici nu o mai spăla în ochii celorlalți. Politica tăcerii nu e bună la divorț și dacă vrei să ai aliați, trebuie să începi să vorbești. Rolul victimei e perfect, dacă vrei să ieși câștigat din divorț, pentru că e rolul pe care vrea lumea să-l vadă și asta te ajută cel mai mult si la judecătorie. Chiar dacă tu ești persoana puternică din cuplu, toți simpatizează cu victima, deci dă lumii ceea ce vor și nu te aștepta să îi poți educa pe cei din jur. Sparge fără de milă imaginea familiei perfecte, construită cu trudă și spuneți versiunea, pentru că ai o singură șansă să fii prima. Acționează în interes propriu și fără de milă, împotriva tuturor care îți stau în cale, având în minte faptul că totul are un final și odată pronunțat divorțul, toate elementele astea se așează. Ele vor dispărea, totul se va sfârși, iar tu vei rămâne cu ceea ce ai reușit să îți negociezi, atât. Nimeni nu îți da nimic pe gratis sau ochi frumoși. Acesta e momentul la care trebuie să fii egoist și să te intereseze exclusiv binele tău, caci partea cealaltă va face exact la fel.
Copii – i-am lăsat la final, pentru ca sunt elementul cei mai dificil la divorț. Unii ar zice că sunt banii, dar eu nu sunt de acord. Banii îi poți oricând face, iar libertatea e mai valoroasă decât orice banii. Copii sunt însă, gaura neagră din toată călătoria stelară a divorțului. Dacă aveți copii împreună, trebuie să iei câteva decizii foarte dure și concrete, despre cum va arăta îngrijirea lor, pensia alimentară, timpul și modelul lor educațional. E bine să ai un plan al tău, o viziune, să știi ce vrei și să încerci să obții asta la divorț. In cazul in care, viziunile voastre coincid o să vă fie mult mai ușor, dar dacă nu coincid, e important pentru tine să îți impui viziunea ta. Dacă ești mamă, nu exagera cu a ține copilul legat de tine, pentru că are nevoie de ambii părinți, iar tu doar te vei frustra dacă îl îngrijești singură. Dacă ești tată, nu da bir cu fugiții, dar nici nu încerca să separi copilul de mamă prea repede. Binele copilului prevalează, după ce ți-ai asigurat binele tău, pentru că un părinte nefericit, frustrat și nemulțumit, nu poate să-i asigure copilului lui, ceea ce lui îi lipsește.
Și, pentru că ați avut răbdare să citiți până la final, o veste bună: totul se termină până la urmă, chiar și iadul divorțului. O să vă ia cam 2 ani să vă reveniți, iar o nouă dragoste după un divorț acru, e ca și primăvara după o iarnă grea, binevenită, meritată și mult mai apreciată :).
Are ea obiceiul ăsta, odată la câțiva ani, să meargă la o frizeriță de cartier, de regulă o doamnă mai în vârstă tot cu părul creț, genul ce scapă foarfeca pe jos și o culege de acolo, ștergând-o în trecere de șorț, ca să ți-o bage din nou în păr, specialistă în taparea extremă a firului de păr și maestră în golitul tubului de fixativ din trei mișcări. Și se pune doamna frizeriță pe treabă, tunde părul în forma clasică a româncelor trecute de 40 de ani, periuță la spate și moț oacheș în creștet. Apoi ia frizerița moțul, nici prea lung și nici prea scurt, între degete, îl unge sănătos cu o soluție oleioasă, puțind a jumătate din tabele lui Mendeleew, și-l învârte sofisticat pe niște bețe de lemn negre și uzate. După ce i-a legat moțul bine, își pune mama casca de femeie măritată pe cap, ascultând zumzetul aerului și-al bârfele din frizerie vreo 20 de minte și-i gata. Iese de acolo arătând ca o babă, îmbătrânită cu minim 10 ani și cu părul numai bun de vopsit. Partea cea mai mișto a întregii operațiuni este că părul acela creț din vârful capului, pe care ea și-l pune pe bigudiuri permanente ca să „îi stea”, nu-i stă niciodată, nu de alta, doar că părul creț și în permanent se spală cu balsam și se usucă cu difuzorul ca să stea creț și nu de-a-n pixu, operațiune pe care ea evident nu o face.
În schimb, face alte lucruri, cum ar fi să-mi dea sfaturi de stil, gratuite și necerute, în special când merg și eu cordial odată pe an la biserica din satul în care locuiește. Atunci își găsește ea să mă fută la cap, cum că se cade să port batic în cap, că asta-i moda religioasă la țară cică, la care eu evident refuz să mă conformez. Mai are obiceiul de-a scoate exclamații dezaprobatoare și pline de sictir, de fiecare dată când beau un pahar de vin, bere sau votcă, ori discut despre viața mea, un tratament cosmetic sau vreun nou hobby pe care îl exercit. „Ce-i cu prostia aia pe cap la tine?” a fost replica ei, văzându-mă cu casca de la motocicleta prima oară.
De divorț nici nu mai amintesc, pentru ca deja sunt pleavă socială și merit doar să fiu arsă pe rug pentru că mi-am lăsat bărbatul și nu „m-am ținut de el” ca să ”fiu și eu acuma bine, la casa mea”. Irelevant pentru ea futaiul la cap la care mă supunea, astea nu contează, căci precis a fost din vina mea, că nu am știut eu cu „cum să-l iau”. Abuzul psihic, cum se definește ceea ce făcea el, este profesional tratat de ea cu „mai lasă-le pe astea”. Ironic cum ratatul cu care mă împroșcă pe mine direct este total opus de laudele pe care și-le aducea în tinerețe, când am auzit-o fălindu-se prietenelor că pe ea soțul nu o bate, de unde înțeleg că este conștientă de scala de recompenselor din România pentru nevestelor.
Foarte tare și adorabilă este mama mea, și dacă nu ar fi fost faza cu asemănările fizice, care totuși sunt vizibile, m-aș interesa serios dacă nu m-au schimbat la naștere. Și nu că ar fi prima data când mă lovesc astfel de gânduri, căci de prin adolescență mi-se trag, de pe vremea când contemplam boem cu idea de-a fugi de acasă. A amânat-o doar din rațiuni practice, pe când am făcut 18 ani, mutându-mă legal la facultate. O vreme am crezut că este chestie de IQ și că mama pur și simplu ar fi tâmpă, dar m-am convins rapid și mai ales în prezența audienței, că nu-i ăsta baiul. De față cu alții, mama se schimbă rapid, întoarce foaia, devenind socială, plăcută, culturală și chiar apreciativă la adresa copiilor ei, un fel de mamă călduroasă și afectivă, care le zâmbește prietenilor, servindu-i cu de toate, bere, vin sau votcă, doar ca să-i critice pe copii în privat.
Probabil că și eu, ca multe femei de vârsta mea, născute și crescute într-un mediu similar cu al meu, sufăr de lipsa afecțiunii și-a comunicării cu mama, care nu a știut, nu a putut sau nu a vrut sa-mi acorde atenția necesară. Distanța dintre noi și-a lăsat cicatrici adânci în caracterul meu de-a lungul anilor, în special conectate cu nevoia afecțiunii, percepția singurătății, luarea deciziilor și părerea despre sine. Modul în care mama încă mă compară cu ceea ce consideră ea că-i pleava socială, criticându-mi toate alegerile și prevăzându-mi un viitor exclusiv nefericit și mizer, mă face să cred că mă urăște sincer și cu patimă, din tot sufletul ei inaccesibil pentru mine.
În terapie am aflat o chestie interesantă, o teorie conform căreia atunci când bărbatul își înșală soția, ea are tendința de a-și schimba partenerul, oferind fiului afecțiunea în locul soțului infidel, iar dacă are cumva și o fiică, are tendința de a o privi ca pe o rivală. Interesantă teorie, ce cred din experiență că are o bază reală, explicându-mi astfel multe aspecte și ciudățenii, cum ar fi cea că eu pe la 6 ani dormeam cu taică-meu în pat și maică-mea cu frate-meu. Atunci părea cel mai normal lucru din lume, dar acum mi-se pare ușor deplasat. Probabil nu mai dădea nici mama, daca tata tot futea la altele.
Ca sa închei într-o notă pozitivă, așa de final, am început să comunic cu maică-mea. Comunicare merge deocamdată doar într-o singură direcție și încercă să fie pe cat posibil limitată în izbucniri de ură și dispreț, pe care si eu i-le servesc cu mândrie și nestingherit, îngrădind-se la exprimări de genul „nu îmi place”, „nu sunt de acord”, „mă jignește”, „mă deranjează”: critica, comparările și judecata.
Foștii socri sunt genul de oameni cu care stai de vorbă fără să te întrebi ce cauți la ei în casă și pentru ce mănânci cu ei la masa. Trăiesc bine, sunt educați, cultivați, experimentați și inteligenți, iar discuțiile pe care le poartă se extind la orice subiect, care v-a fi analizat cu o anumită doză de obiectivitate, fără prea mari frustrări ori concepții învechite și nici un caz prin filtrul a ceea ce spun vecinii. Din păcate am ajuns să ne spălăm urât câteva rufe murdare, însă apreciez la ei o anumită cultură, deschidere și educație.
După ce m-am separat de familia poloneză a fostului soț, am avut la scurt timp o tentativă de-a mă readopta într-o familie nouă, ce venea la pachet cu noul iubit. Nu le-au convenit de la început că eram divorțată și cu copil, dar ca urmare a unor lungi și complicate intervenții din partea gagiului de a fi acceptată, am fost până la urmă invitată de părinții lui la ei acasă de Crăciun. Anticipat, le-a trimis câteva cadouri frumos împachetate, pe stilul din fosta familie, dar mișcarea nu a mers, pentru că ei nu-și făceau cadouri de Crăciun și s-au simțit mai degrabă obligați să-mi ia ceva la repezeală, decât bucuroși.
La masă, după prânzul tradițional cu rață, ne-am așezat la un pahar de vorbă, subiectul local fiind bârfitul neamurilor lor și generalități subiective în care părerile și viziunile noastre despre lume s-au ciocnit. Mărul discordiei l-a reprezentat bătaia administrată copiilor, care în opinia mea nu are justificare, iar în a lor este o formă de educație. Mi-am dat seama că le-am atins o coardă sensibilă afirmând că, părinții ce-și bat copii o fac din frustrare pentru propriile lor nemulțumiri din căsătorie și față de partener. Ardoarea cu care tatăl iubitului s-a grăbit să-mi combată teoria, afirmând mai mult pentru el, că a fost fericit cu nevastă-sa toată viata și când și-a bătut băiatul, mi-a confirmat doar ceea ce spuneam. Știam de la iubitul meu că taică-său a înșelat-o pe maică-sa, iubind cu ardoare în tinerețe pe alta. Dar, cum pe vremea respectivă (și pe alocuri încă în timpurile curente) divorțul era similar nu doar cu abandonul nevestei, dar și al copilului, el a luat decizia să rămână în căsătoria nefericită de dragul copilului.
Lipsa de sinceritate și obiectivitate m-a dezamăgit, însă toleranta mea a ajuns la punctul critic într-un moment de liniște, după un căscat uriaș cu dinții știrbi și cariați ai mătușii iubitului meu, urmat de îndesatul tacticos al cămășii și al pulovărului în pantaloni. A fost clipa în care am simțit că mă lovește o măciucă fictivă în cap și am început să mă întreb, de ce mă simt atât de străină cu acești oameni, jenată cumva de prezența mea acolo, extraterestră printre ei. M-am găsit profund deranjată de primitivismul lor, de frustrările amestecate cu invidie pe care le cultivau față de oamenii mai avuți ori proprietari de afaceri, și superioritatea falsă pe care o afișau față de mine.
Nu mi-a plăcut vizita și în cele din urmă m-am predat realității, acceptând că nu sunt destul de bună pentru fiul lor, încă puternic dependent de opiniile părinților la 30+, fără casa lui și șofer pe mașina părinților, făcând mea culpa din fițele mele de buziness lady, doamna doctor independentă financiar, descurcăreață, tânără și frumoasă, cu casa și mașina mea, și probabil un salariu mai mare decât al potențialul socru auto știutor.
În loc de cadou de despărțire, le-am lăsat fiul să mă părăsească, motivat de lipsa mea de empatie pentru crizele lui personalizate și fără efect, manifestate regulat, pentru a-mi atrage atenția și a-mi forța mâna ca să ne mutăm împreună.
Când am pornit la drum acum doi ani, cu valizele pline de bolovani, nu credeam că o să reușesc să merg prea departe. Țelurile mele erau neclare și pierdute într-o imaginație deteriorată. Simțeam însă, că vreau să trăiesc, în ciuda unui sentiment apăsător că viața mea nu are sens. Eram un melc stâlcit sub ploaia depresiva a vieții nefericite și aciditatea biciuitoare a unui fost soț, ce mă hărțui încontinuu. Era și mai drăcos după ce mă mutasem din casa lui, simțind o nevoie acută de a-și descărca urgent frustrările pe mine și în același timp dorind cu orice preț să mă țină cumva încă legată de el în neputință. Mă aflam la jumătatea planului meu genial disperat de a-mi schimba viața, plan țesut ca o soluție, înainte de-a mă arunca sub sinele trenului, ce trecea prin apropierea casei noastre lui de la periferie, și unde tânăra își ducea veacul nefericita noastră familie.
Doi ani mai târziu, o doză mare de curaj, foarte multă voință, doi terapeuți, mult sport, niște cărți citite și câțiva oameni, persoane cheie care m-au susținut și sfătuit, și sunt o altă persoană. De la nevasta nefericită, ofilită și cu părul tot mai scurt, am ajuns să-mi facă bărbații poze pe stradă, iar femeile să mă ia drept model de stil. În noua realitatea sunt curtată de potențiali parteneri și am mereu zâmbetul pe buze.
Cum a fost în iad? Oribil.
Cum este înapoi pe pământ? De vis!
Cum am ajuns acolo? Bună întrebare!
Mă întreb și eu des cum se ajunge în iadul relațiilor? Cu siguranță este un drum frumos la început, pavat cu bune intenții și multe mâini de ajutor, flori și pe alocuri inimioare, ce te copleșesc cu căldura lor până te duc acolo, în bezna inimii, și când ai ajuns viața îți scoate lentilele de cal, ca să realizezi în sfârșit, bălegar în care te-ai băgat. Pentru o dezorientare totală, iadul nu-i un simplu rău suprem pe care să-l simți, să-l miroși și de care să iei imediat distanță. Iadul în cuplu este mult mai sofisticat, fiind un amestec de iubire și ură, disperare și speranță de salvare, ca un pat mare, comod și frumos împodobit, în care te așezi seară de seară lângă călăul tău. Acest loc al deznădejdii supreme este împodobit cu buchete de flori, ce se primesc regulat la evenimente standard, unde așa se cuvine, ca în toate familiile model ce împart fastuos amintiri plăcute, furate printre abuzuri mai mult sau mai puțin discrete. Iadul în sine este generos, presărat cu bijuterii și parfumuri scumpe, ce se oferă în ziua imediat următoare unei terfeliri din cap până în picioare, mental, desigur, că manual lovesc doar bețivii și săracii. Băieții fini din iadul sofisticat își bat consoartele la intelect, până când își doresc singure să-ți prăjească creierul într-o tigaie, ca Hannibal, după care să-l servească într-o farfurie de porțelan călăului. Câteodată, din când în când, aceste doamne suprem abuzate ar dori cu patimă să-i de-a soțului cu tigaia în mecla până se despică una din două, dar conștiente că suta lor de kg ar suporta o lovitură de la ale lor cincizeci, dar invers nu, se abțin. Iadul are și portițe, ce par că ar fi de scăpare, momente de libertate nemărginită în care poți să urli până nu te mai salută vecinii și să tragi anevoios câteva capete în perete, ori în mobila de la baie, mai rezistentă și mai la îndemână, în speranța ca ți-se va capul, căci mobila a fost curățată de doamna menajeră.
Iadul aduce cu el plăcerea și durerea, de a te cufunda zilnic și tot mai mult, în bălegarul moale și lipicios al vieții. De acolo, ies doar cei mai puternici și nu are nimic de a face cu banii pe care îi câștigi, cu școlile pe care le termini, cu restaurantele la care mănânci, cu ce bijuterii porți sau ce mașină conduci. Pentru cei ajunși acolo toate acestea nu au nici o importanță. Majoritatea trăiesc în acest bălegar până soarta îi scoate vii sau morți din el. Unii mai curajoși și totodată disperați, își decid singuri calea pierzaniei, aruncându-se sub un tren sau sărind de pe un balcon, în timp ce doar câțiva, puțini, și cu adevărat rezistenți, înoată împotriva curentului până ies la liman. Și nu e nimic mai dulce în viață decât ieșirea din gunoi, iar după ce te-ai îndepărtat mai bine de el, este o plăcere adevărată să te uiți înapoi și să-l vezi în urmă.
Acestea fiind scrise, informez că l-am șters cu succes pe fostul soț de pe Tinder, dar nu înainte de-ai spune că la moaca lui, numai banii îl mai salvează. Mi-am permis această mică răutate și pe următoare, ca să mă decompresez de durerea pe care mi-a cauzat-o ani la rând. Pe gratis, free of charge cum ar veni, l-am sfătuit să-și șteargă o parte dintre pozele de pe Tinder, că arată în ele ca dracu, nu ca nu ar fi, dar măcar să nu-și facă de la început reclamă proastă.
M-a prins un tip de cur sâmbătă seara. Nimic deosebit, aș fi spus. Am început să fiu prinsă de cur de pe la 16-17 ani de către cunoscuți și necunoscuți, la petreceri, la școală, la muncă, în mijloacele de transport, pe stradă, în restaurante, în toate țările în care am locuit și în câteva prin care am călătorit. Un lucru obișnuit și foarte deranjant deopotrivă.
De ce am tăcut pe tema asta?
De rușine. Mi-a fost rușine de fiecare dată când m-a prins cineva de cur. Rușinea indusă de circumstanțe și educație, care m-a făcut să mă simt de rahat, când o palmă străină mi-a prins curul, deși eu nu am greșit cu nimic. Și totuși, așa m-au educat familia și societatea, că rușinea este de partea mea, că mie îmi va sta în gât și pe mine mă va umple de lacrimi, după ce un pervers necunoscut mă atacă pe stradă, și-mi pune mâna jegoasă pe cur, ori când altul se freca de mine în tramvai și-mi spune tupeist să nu mă mișc, că el trebuia să se termine. Rușinea m-a paralizat și mi-a oprit urletul în gât.
De furie. Furia brutală pe care am simțit-o văzându-mi neputința, când nu mi-a permis momentul, forța sau circumstanțele să-i trag un scan în moaca „amicului” binevoitor care-și freca labele de mine. La început mai delicat, iar mai apoi insistent, în timp ce i-se scula, ca și cum aș fi fost proprietatea lui personală, numai bună pentru un sculat. Repulsia pe care am trăit-o când un client libidos s-a frecat de curul meu, de față cu nevastă-sa, ca doar e plăcut să ne luăm la revedere cu îmbrățișări și atingeri nedorite.
De vină. Vina cultivată cu mult spor binevoitor din partea femeilor urâte și rele, precum și a bărbaților geloși, care mi-au repetat în toate circumstanțe când am îndrăznit să mă plâng, că eu sunt vinovată pentru ceea ce mi-se întâmplă. Că-i o pedeapsă divină pentru că m-am născut atrăgătoare, iar formele mele slabe nu au dreptul să se vadă prin blugi sau rochii, iar dacă o fac, eu trebuie să accept atingerile nedorite, pentru că oricum zâmbesc prea mult și râd, sunt prea fericită, glumeață și eman energie, deci mi-o merit.
În această splendidă realitate am devenit cu timpul imuna la acest viol al corpului meu, ba chiar, ca mintea mea să facă mai suportabilă situația, am început să clasific aceste ofense ca pe un fel de compliment. M-am văzut mai degrabă un fel de Maică Tereza a perverșilor disperași, care când îmi puneau mâna lor mizerabilă pe cur își găseau instantaneu liniștea sufletească și zbuciumul pulii, decât ca o victimă. Reacțiile mele au trecut în timp de la lacrimi, urlete și țipete, la râs ironic și dureros cu gura până la urechi, ceea ce-mi excita călăii și mai tare, în timp ce eu profitam de neatenția lor ca să le scap din strâmtoare. Recunosc că, atunci când purtam verighetă și mă prezentam ca măritată, șansele de a mă trezi pipăită erau mult mai mici. Acum, divorțată fiind, pipăiala a revenit la modă.
În Polonia era în urmă cu câțiva ani o lege ce le dădea dreptul fericiților funcționari publici din instituțiile cu risc la locul de muncă, să se poată pensiona după 15 ani de activitate. Lista includea poliția, armata, pompierii și încă, câteva categorii de funcționar, beneficiile extinzându-se atât pentru muncitorii în acțiune, ce teoretic puteau încasa vreun glonț pe undeva, cât și pentru colegii lor, ce-și frecau curul de scaunul de la birou zilnic. Între timp a venit criza și s-au tăiat beneficiile acestea frumoase, dar pensionarii au rămas cu lozul norocos.
La a treia întâlnire de pe Tinder am dat peste un astfel de pensionar. Din poze, nu părea pe gustul meu, dar cum îmi trebuia și material proaspăt pentru blog, m-am gândit că mă pot jertfi de un ceai cu lapte de dragul artei. Subiectul meu de interes avea 42 de ani, trei copii din două căsătorii, fiind nefericit divorțat recent, deci candidatul perfect. Dar, cum nu sunt eu cea care sa dea prima cu piatra, m-am abținut să judec omul după realizările amoroase și l-am chestionat în legătură cu alte sfere de viața lui. Filosof, mi-a explicat că reușise performanta de a nu face nimic esențial până la vârsta curentă, în afară de faptul că era pensionar pe taxele mele, lucrând 10 ani în ceva birou al armatei și beneficiind de ceva calcule sofisticate ale funcționarilor, care vor să se care mai repede în pensie. Nici vorbă de luptă pentru patria mumă, îndemânare în folosirea armei sau vreun apetit pentru pericole. Nici măcar de fițe, ca să pară și el mai bărbat sau ceva. L-am întrebat exact chestia asta, în speranța mea naivă că a fost măcar rănit ușor în poligon. Și cum trăia el frumos din pensie, am fost curioasă să aflu cu ce se ocupă, adică ce face, în afară de a sta întins pe plajă toată ziua, lângă un cort, căci pe la concerte mi-am dat seama că umblă, după brățara din șnur pe care o purta mândru la mână, cu intrarea de o zi la Opener. La curiozitățile mele, gagiul viguros a dat-o pe lamentări despre femei, în general, și despre cele din viața lui în particular, pe care el le-a iubit cu patimă, dar care nu au știut, și nu au vrut, să-l susțină în visurile lui erotice de artist, poate pictor, poate sculptor, carieră indecisă cum ar veni. Mi-a povestit că, chiar și-a cumpărat odată acuarele, dar l-a certat nevasta că risipește banii pe prostii, demoralizându-l și inhibându-l, de nu a mai apucat să picteze nimic. Și cine știe, s-a întrebat el retoric, poate chiar ar fi avut talent? Doar că, nu a verificat chestia asta, deocamdată. Desigur, ca orice visător măreț, m-a informat că își dorește să călătorească prin lume, i-ar place Georgia (pe care i-am recomandat-o cu căldură) sau poate Balcanii (da, și acolo e frumos, i-am confirmat) și de ce nu România (bingo). Am auzit repede dar-ul, cu niciodată, urmat de ocazia, șansa și curajul. Sârguința, am vrut să-i spun, ca fiind opus la lene, dar mi-a fost jenă.
Că el este tragic e jumătate din sărăcie (zice o expresie poloneză), dar mai tragice sunt gagicile care se încurcă, cu un astfel de exemplar. Gagici care, după spusele lui, sfârșesc întotdeauna părăsite de el, bărbatul echilibrat, pentru că sunt extrem de geloase și posesive, iar el nu le poate face față. Mai să-l cred, când mi-am amintit subit că o colegă de muncă imaginară trebuie să mă viziteze chiar acum acasă, așa că, dacă nu te superi, trebuie sa plec urgent, i-am comunicat. M-a condus până la bicicleta parcată în fața centrului comercial în care ne-am întâlnit, m-am urcat pe ea bucuroasă și dusă am fost. Am pedalat vreo 400 de metrii, căci i-am dat întâlnire lângă casă, de lene.
M-a prins un tip de cur sâmbătă seara. Nimic deosebit, aș fi spus. Am început să fiu prinsă de cur de pe la 16-17 ani de către cunoscuți și necunoscuți, la petreceri, la școală, la muncă, în mijloacele de transport, pe stradă, în restaurante, în toate țările în care am locuit și în câteva prin care am călătorit. Un lucru obișnuit și foarte deranjant deopotrivă.
Căpşunăriţa 