Etichetă: masina

Prietenii toxice

~ Căpşunăriţa ~ 32 comentarii
Photo by Guilherme Stecanella on Unsplash

Mi-am simțit piciorul greu de la semafor, am apăsat și acul a trecut de 80 km la oră. A urcat până la 100 și eu mi-am început coborârea printre serpentinele pădurii. Am redus viteza când am ajuns jos, în spatele farurile roșii ale altor mașini, începând un slalom delicat de stânga-drepta, grăbindu-mă parcă să ajung la destinația unde nu mă aștepta nimeni. Făcând drepta am simțit bubuitura, știind instant că am lovit. A fost în unghiul mort și întunecat de noaptea proaspătă de toamnă. Am oprit pe o stradă laterală, mi-am cerut scuze și i-am plătit omului cât mi-a cerut pentru pagubă. El a plecat mulțumit, strângându-mi mâna de noroc, iar eu m-am întors la mașină, ca s-o găsesc pălăvrăgind la telefon.

Nu i-am mai zis nimic, căci într-o explozie de frustrare, înainte să cobor din mașină, îi spusesem sumar tot ce simțeam legat de comportamentul ei. Inutil să-i mai repet, așa că am preferat să tac, decât să-mi răcesc gura degeaba. O relicvă tristă a vieții mele de dinainte de profundele schimbări prin care am trecut, ce se ține de mine cu tărie, tocmai când eu vreau să-i dau drumul. Prieteniile toxice, aceste flori otrăvitoare pe care le cultiv dintotdeauna în viața mea, trebuiesc în sfârșit stârpite.

M-am tot întrebat de ce cultiv prietenii toxice în grădina mea. Flori rare, dintotdeauna prezente în viața mea prin exemplare feminine, invidioase, geloase, frustrate cumva de atributele mele, mereu incomplete, realizările, regulat depreciate ori mai bine uitate, sau trăsăturile mele, privite printr-un filtru negativ.

Mi-a luat ani, după ce le-am conștientizat prezența în viața mea să înțeleg că totul pornește de la origini, de la primele momente din viața mea, când cea mai toxică persoană pe care am iubit-o a fost mama. M-am atașat de ea în ciuda toxicității cu care m-am îmbrățișat, rămânându-i loială indiferent de brutalitatea cu care m-a respins. Modelul l-am repetat cu ele, aceste nimfe feminine ce mi-au trecut prin viață, le-am deschis ușa și le-am cultivat în propria mea ogradă, otrăvindu-mă câte puțin cu veninul lor. Când toxicitatea era prea periculoasă, mă retrăgeam, alegând să uit de fiecare dată repriza de ură pe care mi-o administrau, doar ca să mă întorc în compania lor spășită, de parcă eu le-aș fi greșit și nu vice-versa.

Prin clasa a șasea m-am împrietenit cu colegă de bancă și ea nouă în clasa în care aterizasem deodată. Aveam încredere în ea și o credeam o confidentă onestă, până un an mai târziu, în clasa a șaptea, când a găsit într-un atlas de-al meu o scrisoare, pe care i-o scrisesem unei prietene și în care mă plângeam de hărțuielile băieților de la noua mea școală, ce mă atingeau în pauze, exprimându-mă în scrisoare că mă simțeam “aproape violată”. Loredana, căci așa era numele fetei de preot cu părul scurt, ochii cenușii și mulți pistrui pe nasul un pic cam lung, a luat scrisoare și le-a arătat-o băieților din clasă, care au citit-o cu voce tare și au distribuit-o între ei, râzând de mine că mă simt violată de pipăielile lor, în timp ce mă pipăiau mai în ciudă. Mai groaznică decât umilința de atunci a fost trădarea ei, răutatea profundă cu care a ales să mă rănească din invidie. Ne-am mai împrietenit cam un an, până la finalul clasei a 8-a, apoi am luat-o fiecare pe drumul ei, ca și cum nici măcar nu ne-am fi cunoscut. Am lăsat-o în urmă fără regret, bucuroasă că am scăpat de influența ei otrăvitoare. Am revăzut-o odată în curtea facultății, vreo patru ani mai târziu, dar am privit-o distantă.

Pe P. am adoptat-o pentru că mi s-a părut interesantă, o englezoaică excentrică într-o Polonie ordonată. Mi-a fost și de milă de ea, înțelegându-i singurătatea și tristețea de-a nu avea pe nimeni la 50 de ani, într-o țară străină. Nu-i cel mai plăcut trai și cu siguranță nici cel mai ușor. Am ajutat-o când a avut nevoie, iar când ea m-a susținut pe mine am avut grijă să o răsplătesc. Am încercat să fiu o prietenă bună în ciuda stilului ei acaparator, insistent, haotic, abuziv și extrem de răsfățat, trecând cu vederea perfida umilință la care se supunea voluntar, lingându-i amplu în cur pe cei pe care nu-i impresiona, din încercarea de-a se face plăcută, o înjosire pe care nu o apreciez la oameni. Am tolerat-o, încercând să-i înțeleg egoismul mai ales pentru că mi-au rămas alături după ce am divorțat, atunci când majoritatea prietenelor mele poloneze măritate m-au abandonat.

Înainte ca P. să-l cunoască, mi-a reproșat constant că nu mai am timp de alții, petrecându-l cu prietenul meu. Nu că ea m-ar fi vizitat prea des, dar cumva era nemulțumită că-i lipsește accesul la mine ca până atunci. După ce l-a cunoscut, i-a reproșat că-i timid, apoi că nu o place, că cică nu-i vorbise suficient. S-a făcut invitată la el și a folosit următoarele întrevederi ca momente oportune de-al menționa pe fostul meu soț în prezența lui, repetându-i numele mecanic, în contexte pe care numai ea reușea să le scormonească. I-am atras atenția să înceteze, pentru că-i de prost gust, iar ea mi-a răspuns prin a începe să facă glume pe seama mea în prezența lui. Miștoul acela adolescentin, bullying-ul, când cineva îl ia în derâdere ieftină celălalt de față cu alții, ca să se facă plăcută de public. Am mai fost ținta unor astfel de înțepături prin gimnaziu, când o colegă de clasă brunețică, mititică și plină de coșuri pe față, pe nume Corina, se lua de mine regulat în public, pe stradă sau în clasă, urlându-mi cu patimă răutăți și jigniri, într-un amestec de invidie și furie. Când eram singure sau într-un grup mic, fără de prietenele ei în fața cărora încerca să se impună, se comporta prietenește, ba chiar îmi făcea mărturii triste. În mod similar P. mă copleșește cu elogii despre realizările mele, de fiecare dată când suntem singure, ca în public să mă ia pe post de sac de box, pentru îmbunătățirea stimei de sine.

Am lovit din neatenție mașina din drepta. Eram deconcentrată, iritată și voiam să scap cât mai repede de prezența ei în mașina mea. Stătea pe bancheta din spate și pălăvrăgea inutil. I-aș fi închis gura cu un pumn în freză, dar m-am lăsat de violențe pe vremea adolescenței, când din milă i-am permis unei fete grase, pitice și cu o cicatrice pe ochiul stâng, să mă bată, Roxana. Nu știu de la ce am început să ne certăm, dar îmi amintesc exact momentul în care am realizat că o pot lovi și nu am făcut-o. M-am gândit să-i ofer măcar atâta satisfacție, căci dacă aș mai fi bătut-o, cu toate defectele care le purta, ar fi fost foarte trist atât pentru ea cât și pentru mine. Îmi era milă de ea. Îmi este o milă profundă de mulți oameni pe care-i văd în neputința lor. Vreau și chiar încerc să-i ajut, câteodată permițându-le să rupă bucăți din mine, doar ca să simtă că viața lor este mai suportabilă. Din păcate mă dor tot mai rău refacerea acestor părticele pe care ei le desfigurează din sufletul meu, ca niște lupi flămânzi după acceptare. Lucrez de ceva timp cu mine în încercarea de-a mă debarasa de acest voluntariat inutil de victimă a neajutoraților, care în ciuda aparenței lor de neputință, victimele sunt de obicei foarte potente când trebuie să calce peste alții.

După ce m-a bășcăluit cu stil, P. și-a exprimat dorința de-a se uita împreună cu noi la un film pe proiectorul de la prietenul meu de acasă. Cu pop corn adevărat, așa cum mai face ea cu un alt cuplu de prieteni din Poznań. Am lovit tocmai când îmi imaginam familia perfectă, cu mătușa excentrică adoptată pe post de copil matur, luând locul copiilor noștri pe canapea, de preferință între noi.

Mașina automată

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Photo by averie woodard on Unsplash

Anul acesta am devenit o veritabilă tablagistă, făcând ture regulate pe la mecanici. Dacă anul trecut mecanicul care-mi făcea curte se plângea că mi-se strică rar mașina și din cauza asta el mă vede rar, anul acesta când i s-au îndeplinit dorințele erotice, a trebuit să renunț eu la el, după ce m-a tras frumos în piept. Sau poate reparațiile lui și-au făcut în sfârșit efectul 🤔.

Din februarie problemele auto se țin ca scaiul de mine, de am ajuns să-mi ia mașina de la un mecanic, doar ca să o pun a doua zi la altul. Pe lângă cutia de viteze, eterna problemă a mașinilor automate, care a apărut de anul acesta și la mașina mea, m-a prins ghinionul pe șosea de-am dat peste purcica Peppa, care din nefericire nu a supraviețuit impactului, iar peste mine a dat un adolescent needucat și cu prea multe fițe în cap, ce mi-a tras un cur stilat de Volkswagen pe drepta, din mașina lui tac-su, un bișnițar arogant, ce mi-a înmânat flegmatic cartea de vizită în timp ce părăsea locul accidentului. L-a găsit ulterior poliția mai ușor datorită ei. Potențial am șifonat și eu o doamnă în trafic, după spusele ei, deși eu nu am simțit și nici nu am văzut vreo urmă pe mașina ei ori a mea. S-a întâmplat acum câteva zile, așteptând la semafor, cu mașina pusă în P, când a început să o ia la vale, foarte, foarte încet, dar apropiindu-se de mașina din față. Am apăsat pe frână o dată, a doua oară și m-am uitat panicată la cutia de viteze, unde ”P-ul” îmi sclipea în ochi. Unde s-o mai mut m-am întrebat panicată, când am simțit că se oprește. Am discutat ulterior cu doamna din față, ea susținând că a simțit ceva, așa că i-am înmânat numărul de telefon, să mă sune dacă consideră că am atins-o. A zis că se consultă cu soțul și apoi se decide. Deocamdată nu m-au sunat, nici ea și nici el, dar cert este că mașina ei nu a avut nici o zgârietură care să indice contactul. Probabil m-a văzut fără verighetă, frumoasă și elegantă și s-a temut să-l înmâneze, numărul.

Îmi place mașina mea automată pentru că este convenabilă, nu-mi strică decât un pantof la condus, nu am emoții la urcarea în pantă și-mi pot relaxa piciorul stâng pe scaun în timpul mersului. Are motor bun, suficient de puternic pentru nevoile mele, fiind excelentă atât în oraș la depășirile rapide din trafic, cât și pe traseu, deși poate trage un maxim de 160-180 km/oră lin pe autostradă. Nu-i nici prea mare și nici prea mică, îmi încap toate boarfele în ea și o pot parca peste tot fără probleme, însă de când au început problemele cu cutia de viteze relația noastră perfectă scârțâie serios. Simt că nu posed cunoștințe suficiente, și treptat nici nervi destul de tari, încât să fac față tuturor mecanicilor oportuniști prin natură, care mi-ar lua bucuroși banii, de preferință cum ambele mâini, ca mai apoi să cârpească câte ceva pe la ea, mai de pomină, iar mai apoi să mă trimită la plimbare, spunându-mi că aberez când le raportez reparațiile incomplete. Provocarea adevărată nu-i mașina în sine, ci oamenii cu care ai de-a face când îți domesticești una, mai ales într-un domeniu puternic marcat de instituția ”soțului”.

Am obosit să lupt pentru dreptate

~ Căpşunăriţa ~ 15 comentarii

peppa-core-landscape

Aseară am așteptat două ore în mașină poliția. Tocmai ieșisem de la bazin după cursul de scufundări, când am decis să mă delectez cu o înghețată. Am cumpărat-o de la magazinul de lângă care îmi parcasem mașina și o mâncam liniștită pe scaunul șoferului. Mi-am tras și un selfie, pe care urma să-l trimit unei prietene, când mi-am întors capul spre drepta ca să vă un Audi cum intră din plin în partea stângă a mașinii mele. Am simțit lovitura și am ieșit agitată din mașină. La volan un băiețel de 19 ani cu taică-său pe bancheta din spate. M-am dus direct la tată, pentru că se vedea că băiatul era neexperimentat, întrebându-l cum de își lasă copilul să conducă, dacă vede că nu știe, din moment ce drumul era lat și el mă luase din plin. Băiatul a declarat pe loc cu tupeu că nu s-a întâmplat nimic și că ei pleacă, iar eu am format rapid 112 și am raportat situația, precizând că vinovații vor să părăsească locul accidentului. Ne-am contrazis până când m-a auzit o cunoștință ce era în apropiere și care mi-a sărit în ajutor, certându-se cu tatăl băiatului ce deja ne aducea jigniri și începea să nege că mi-a lovit fiu-său mașina. La final și-au luat catrafusele și tatăl mi-a întins cartea de vizită prin geamul mașinii. Nu a uitat să mă întrebe de unde sunt, dar de data asta am fost pregătită ”din Polonia, e vreo problemă, sunteți xenofob?”. A dat înapoi la răspuns și nu a mai deschis subiectul, iar eu am așteptat două ore apusul soarelui și echipajul de poliție. Singura parte pozitivă a întregului eveniment au fost polițiștii, tineri, frumoși și foarte drăguți, care mi-au luat declarația, mi-au notat datele și au încercat să mă încurajeze, pe când eu pozam într-o domnișoară în suferință. Nu eram departe de adevăr, fiind obosită să lupt cu toate canaliile nedrepte din Polonia, dar preventiv, am luat înfățișarea care se așteaptă de la toate femeile de aici, cea de suferindă neajutorată, de preferință fără funcții pompoase, așa că mi-am cosmetizat și locul de muncă, ca să pară mai modest. Domnișoarele neajutorate sunt de cele mai multe ori ajutate, mai ales de domnii polițiști, iar când am spus că sunt divorțată și singură, mai că li s-a făcut milă de mine și dacă aș mai fi cochetat un pic cu polițistul tânăr și stângaci ce-mi nota datele, m-ar fi invitat la o cafea de consolare.

Eram însă prea supărată și prea obosită cu întreaga situație. De la începutul anului am probleme cu mașina, mi s-a stricat cutia automată, ceea ce-i jale și mă cert cu mecanicii cărora le-am decartat o căruță de bani  și care nu mă bagă prea tare în seamă, iar în martie am omorât-o pe verișoara locală a purcici Peppa, când mi-a sărit inopinat în fața mașinii. Orașul nu a vrut să-și asume responsabilitatea pentru porcul mistreț ce mi-a avariat mașina, așa că sunt pe minus cu reparațiile, plătite parțial din auto-casco. Ce-i sigur este că am obosit.

Debitări pe timp de pandemie 😋

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

Lucrez pe muzică italiană în timp ce fulgi răzleți de zăpadă dansează de cealaltă parte a ferestrelor mele murdare. Mă uit la ele și mă enervez, obsedată de punctele gri de praf care le decorează. Nu-i tocmai cel mai bun moment de spălat geamuri prin centrul orașului la 3 grade Celsius, cu vânt de 6 pe scara Beaufort și sinuzită în nas, în plină pandemie, dar murdăria lor este o constantă care îmi zgârie creierii 😬zilnic de când lucrez de acasă. Au trecut vremurile când casa mea era doar locul în care-mi spălam și împachetam borfele 🧳🧳🧳pentru următoarea călătorie😕. Acuma am ajuns nu doar să locuiesc, dar și să muncesc aici.

De dimineață m-am rănit la mâini în timp ce-mi finisam setul de bondage. Am vrut să-i dau un pic de lustruire, ca să arate ca și scos din cutie, căci mă gândesc să-l introduc în relație, deși nu știu încă, cum am să-l prezint prietenului meu. O posibilă variantă ar fi:

”Kochanie, uite aici este un set de bondage. Ai vrea să mă legi cu el? Nu, te asigur, nu m-au legat chiar toți bărbații din viața mea, jur că numai unul și de acolo am prins gustul. Nu, n-am pomenit de el, nici nu am dus vorba vreodată, și da, l-am omis din CV-ul meu amor. Dar, ce-ar fi să lăsăm aventurierii perverși deoparte, căci de-acum încolo sunt fată de casă. Sigur, tu m-ai îmblânzit, pisculeț!!!”

Sau poate ursuleț (miś), că tot e la modă prin Polonia 🤔? Și cum spuneam, nu am găsit încă o formulă corectă ca să-i prezint gagiului și cealaltă jumătatea a personalității mele. Treptat însă începe să o observe. Aseară m-a întrebat mai în glumă, dar cu ochii încrucișați 🧐, dacă să-i fie frică de mine, după ce a aflat că țin o secure în mașină ca accesoriu util alături de spray-ul cu piper. Nu văd care-i marea scofală, de parcă lumea nu are securi și la oraș🪓🪓🪓? Cândva țineam și o lopată, iar pe vremuri am avut un cuțit gen macetă, iar bricege și tot felul de cuțite mai mici și frumoase am peste tot prin casă. Mie îmi plac accesoriile albe, iar bărbații cu care am făcut mai mulți purici, mi-ai dăruit astfel de accesorii. Nu degeaba se zice că, cel mai simplu mod de a ajunge la inima ❤️unei femei este cuțitul 🗡.

Reparații

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Am călcat pe străzile înguste cu un pic de teamă. Era bine întunecat afară, iar lumina gălbuie a felinarelor străzii îmi dădea mici frisoane reflectându-mi propria umbra pe cimentul gri. M-am întrebat de câteva ori dacă are rost, cântărind în minte valoare banilor versus situația neplăcută în care mă aflam. Îl rugasem să mă întâlnească într-o zonă cu mai multă lumină, lângă centrul commercial, ce era la 5 minute de mers pe jos de la atelierul lui auto, dar a refuzat. Am grăbit pasul, conștientă că în jurul clădirilor ascunse de umbra nopții mișună persoanele fără adăpost. Când am ajuns în fața atelierului eram deja într-o situație ciudată, așa că poarta închisă a curții nu m-a surprins. L-am sunat. Când l-am văzut îndreptându-se spre mine m-am mai liniștit, încercând să leg o conversație cu el, mai mult ca să mă calmez pe mine, amorțindu-mi mintea ca să nu-mi analizeze poziția geografică la ceas de seară, printre case dubioase, într-o zonă întunecată. Vocea lui joasă și neprimitoare mi-a răspuns scurt. Mi-a numărat banii în față, deși nu am reușit să văd ce-mi întinde prin gardul de fier pe care a refuzat să-l deschidă.

”O seară plăcută” mi-a urat cu o voce, ce-mi strecura printre cuvinte reproșul că tocmai i-am luat pâinea de la gura copiilor.

M-am simțit prost, grăbind pasul ca să ies cât mai repede din mica zonă dubioasă unde își are atelierul proaspătul meu fost mecanic. Am reflectat cu tristețe la contrastul urii pe care tocmai mi-a servit-o, cel care în urmă cu fix două luni mă suna la ceas de seară cu voce suavă să mă întrebe dacă nu pot să-l găzduiesc la mine pentru patru zile. Se certase cu consoarta și nu avea unde să doarmă până la sărbători, când plănuia să-și ia în primire copii de la cele două foste și să meargă cu ei la părinții lui, undeva în inima Poloniei. Mi-a părut rău de el pentru o clipă, gândindu-mă că-i greu să pleci de acasă spontan, noaptea, în urma certurilor domestice. O parte din mine, cu gândul la foste mele certuri domestice, ar fi vrut să-i ofere un pat în care să poată dormi liniștit, ca să-și așeze gândurile în ordine, reflectând că și eu mi-aș fi dorit să fi primit o astfel de susținere într-un moment dificil. O altă parte, logică, l-a refuzat frumos. I-am spus că am copilul în casă și că-mi este peste mână să-l primesc, ceea ce era adevărat. Dar, pe lângă acest motiv am mai avut unul, strecurat de instinct, care mi-a aprins în minte un beculeț când el a scăpat în conversație un text banal, un fel de scuză, că-i părea rău să dea 500 de zloți pe un hotel pentru cele 4 zile până la sărbători, când nu avea unde să stea. Afirmația asta, plasată în contextual în care tocmai ce se întorsese dintr-o vacanță în Portugalia cu consoarta, mi s-a părut total aiurea. Era ok pentru el să dea bani pe o vacanță petrecută alături de o persoană cu care nu se înțelegea, dar nu-i pica bine să dea bani pe un hotel, care să pună distanță între el și persoana cu care nu se înțelegea, cel puțin până-și clarifica așteptările de la viață.

Nu bine m-am întors din State, că mi s-a stricat mașina. Am auzit un crâc și nu am mai putut porni de pe loc. Era schimbătorul de viteze automat, care nu-mi mai schimba vitezele corect. Am sunat mecanicul, i-am spus despre ce-i vorba și mi-a zis să aduc mașina. M-a sunat a doua zi să-mi spună ca a șters eroarea din calculator și că pot lua mașina. Am luat-o pentru o zi, ca să o pun din nou în ziua următoare. Apoi m-a sunat secretara de la service să-mi ceară acordul pentru importul unui senzor din Ucraina, pentru care nu pot garanta dacă va sosi întreg. Am acceptat riscul și am întrebat-o dacă senzorul este problema, la care ea mi-a răspuns tăioasă, că-mi mai bine să începem cu ce-i mai ieftin. Nu am realizat pe moment ce se petrece, acceptând încrezătoare că nu mă trage în piept mecanicul în care avea încredere, mai ales după ce-mi mărturisise cu patimă luptele lui interioare. Am luat mașina o săptămână mai târziu, când i-am înmânat câteva sute de zloți, convinsă că o reparase. M-a privit cu față gânditoare, informându-mă că a schimbat uleiul la cutia de viteze și arătându-mi o bucată de metal pe care o găsise în ulei. Mi-a recomandat grav să schimb din nou uleiul, la 5000 km și să-mi schimb și mașina. Am plecat din nou fără să-mi pun prea multe întrebări, fiind prea preocupată să mă adaptez vieții fără mașină, în loc să chestionez realitatea pe care mi-o îndrugă. M-am lovit însă de ea, a doua zi de dimineață, când în drum spre muncă am auzit din nou crâc și am realizat că problema e tot acolo, alături de noul senzor și proaspătul ulei, pentru care am plătit inutil bani unui om care-mi mărturisea că nu se pricepe la reparat automate.

M-am deșteptat brusc la realitate, realizând că nu-i prima data când mă iau de proastă mecanicii, un standard polonez dacă te nimerești femeie. După ce am parcat-o la un service adevărat și m-am informat în legătură cu cutia automata de viteze, cum funcționează, care sunt tipurile de avarii pe care le poate prezenta, și costurile pe care le implică repararea, l-am sunat frumos pe fostul mecanic, cu probleme personale intens mărturisite, să-i cer banii înapoi pentru serviciile pe care inutil le-a prestant.

Mi i-a dat, împroșcându-mă cu vină. O vină care mi-a trecut când am aflat cât am de fapt de plătit pentru reparații.

Din cultura slavică: religia și degetul mijlociu

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Sosesc cu vreo 40 de minute mai devreme și parchez liniștită strategic mașina, cu spatele la biserică, într-un loc suficient de spațios, cu fața înspre drum. Sunt gata de ridicat și plecat. M-am pus calmă pe o conversație pe Messenger, dezbătând viața cu o prietenă, până a terminat fiică-mea cu îndoctrinarea religioasă (prima împărtășanie). În toiul discuțiilor observ o mașină care oprește fix în fața mașinii mele, blocându-mi ieșirea. Îmi trece o secundă prin gând să ies din mașină și să-i atrag atenția șoferului că tocmai m-a blocat, dar văzând că iese o babă din spate, mă gândesc că o lasă pe la rugăciune și pleacă. Se urcă fiică-mea în mașină și domnul stă pe loc, așa că îl claxonez frumos, după ce văd că nu reacționează la pornitul mașinii mele, deși stătea la volan. Mai claxonez odată, că nu se mișcă de fel omul și se apropie de mașina mea o brunetă strofocată, probabil nevastă-sa, să urle ceva și să mă întrebe de ce sunt nervoasă. Îi răspund că nu sunt, dar domnul respectiv m-a blocat și sunt destule locuri de parcare în jur, desigur, câțiva metri mai încolo, în spatele bisericii și nu în fața ei. Ea îmi răspunde ceva scăpând printre dinți că ”suntem în fața bisericii”, și probabil după valorile ei morale nu se cădea să-i claxonez bărbatu. Nu urcă bine tipa în mașină, și în timp ce eu mă gândesc cum să dau în spate și ce alternative am să-l ocolesc pe nenea cu nevastă nepieptănată ce nu dă semne că vrea să se miște din loc, și iese ditamai șoferul furios din mașină. Alergă spre mașina mea, deja în mișcare, și-mi deschide din mers portiera, ca să urle la mine, nervos.

Mă gândesc o clipă la spray-ul cu piper pe care îl am în cutia dintre scaune, dar scot telefonul din geantă. În timp ce îl pun pe aparat de fotografiat îi comunic omului, cât de calmă pot, că sun la poliție, și-l și înregistrez, pentru că nu are dreptul să-mi deschidă ușa de la mașină. Se schimonosește la moacă instant, lasă mâna de pe ușă și se îndreptă spre mașina lui. În timp ce dau cu spatele îi văd nevasta ieșită din mașină cu degetul mijlociu ridicat. Oamenii bisericoși sunt sensibili la claxoane, dar se pare că le plac degetele, mai ales alea cu semnificații nu prea religioase. Ar fi ieșit bine tipa în poză, dar nu m-am obosit să-i imortalizez pe catolicii ăștia zeloși.

În timp, am înțeles că oamenii răi și fără de bun simț sunt de multe ori bisericoși, și atunci când greșesc, dau vina în mod recalcitrant pe alții, în special pe cei care-i prind cu mâța în sac. Dacă ar fi venit nepieptănata să zică ”vai, ne cerem scuze că v-am blocat, vă rog să ne iertați, dar ne așteptăm boracu de la îndoctrinare” i-a fi zis bine și i-aș fi zâmbit înțelegătoare. Pentru că, eu așa aș fi făcut, dacă greșeam, mai ales intenționat. Mi-aș fi recunoscut greșeala. Bănuiesc că și-o vor recunoaște și ei, la spovedanie sau la Paște cailor.

 Câteodată mă gândesc ce mișto ar fi să am un gagiu din ăla, 2 pe 2, care să mai împartă un pic de ”echilibru” în drepta și mai ales cu stânga în astfel de situații, ca în filmele poloneze clasice de după `89. Totuși, cumva suspectez că, dacă aș fi avut un 2 pe 2 în mașină, domnului șofer religios nu i-ar mai fi ars să mă blocheze tocmai pe mine și să deschidă portiera mașinii mele. Este doar o bănuială, dar până o pun în practică prefer să țin un spray cu pier și o secure în mașină 😊. Mă gândesc serios să-mi iau și o cameră pentru mașină astfel de specimene.

Motorizație

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii

M-am întors într-un maraton de 12 ore și 30 de minute cu mașina. Am condus obosită de la noaptea prost dormită, cu stomacul în pioneze, ne împăcându-mă de fel cu mâncare din România, pe Red Bull, pe care îl beau doar în cazuri de oboseală maximă.

Mi-a alunecat mașina puțin într-o curbă în Ungaria pe autostradă, dar din fericire am avut destul loc să mă redresez. M-am speriat și am luat-o mai moale prin curbe, apropiindu-mă și în unele cazuri respectând, viteza de pe indicatoare la intrarea în ele. În Polonia, tot pe autostradă, era să fac drepta aiurea, în mașina de lângă, pentru că nu m-am asigurat, presată de flash-urile pe care mi-le dădea un prost din spate. M-am redresat și am ajuns cu bine și trei lampe aprinse la bord, din fericire galbene.

Îmi amintesc că în urmă cu vreo 9-10 ani, pe când posedam prima mea mașină, un Mercedes A Class, îmi doream să pot face drumul de România singură cu mașina. Reprezenta pentru mine atunci un adevărat test al capacităților mele mentale și fizice, o dovadă indubitabilă de independență, de libertate de mișcare și succes.

Două mașini mai târziu, mai multă experință în șofat și fac 1100 de km in 12 ore si 30 de minute. Nu mi-se pare o provocare deosebită, dar știu că am nevoie de concentrare, odihnă și o mașină automată, ca să fac drumul cu bine și eficient.

10 ani mai târziu vizualizez ca test al capacităților mentale și fizice, o dovadă indubitabilă de independență, libertate de mișcare și succes condusul unei motociclete.

Am luat trei lecții de condus în România. După fiasco pe care l-am avut cu instructorul polonez, care m-a pus pe o motocicletă greoaie și înaltă și a început să strige la mine că, de ce nu știu să merg singură, că el nu are timp să umble pe lângă motocicletă pentru mine (mai ales la cele 120 de kg pe care le poseda), și că motocicleta-i mijloc de transport individual, cursurile din România au fost un succes.

În România am nimerit la un tip mișto, pasionat, pe care l-am întrebat direct la telefon dacă, conduce motocicleta privat și dacă-i place, ca să fiu sigură că nu mă nimeresc la cine nu trebuie. Omul mi-a răspuns consternat că, conduce și într-o roată dacă vreau, la care eu am râs și am concluzionat că este instructorul potrivit.

Prima lecție a fost cea mai grea pentru că, aveam în mine stresul eșecului dinainte, dar mi-a explicat instructorul de la început ce-i motocicleta, cum se pornește, cum se oprește, cum se conduce. În prima zi a mers cu mine pe motocicletă și a avut răbdare cu omisiunile mele repetate legate de ambreiaj – cam uitasem cei cu ambreiajul de când cu mașina automată. Mi-a plăcut și mi-a fost frică în mod egal, de aceea nu am fost prea decisă, dacă să continui lecțiile. Am început a doua lecție cu frica și plăcerea în mod egal în mintea mea, dar fiind pusă în postura de a merge singură și a controla integral motocicleta, treptat plăcerea a câștigat mai multe puncte în mintea mea, în detrimentul fricii. Am repetat de câteva ori cu voce tare indicațiile instructorului, mai ales pe cea cu ”uită-te unde vrei să ajungi, căci acolo ai să mergi” și am dat cât mai multe ture, fără să mă opresc. La a treia lecție am exersat mai mult pornirea și oprirea, pe care am tendința să o fac destul de bruscă, un obicei prost pe care îl am și cu mașina, doar că la motocicletă e periculos. La a treia lecție eram deja în elementul meu, voiam să învăț următoarele elemente ale condusului și plăcerea câștigase în fața fricii. Am și căzut cu motocicleta, ne-am îmbulzit la o curbă mai mulți și nu am știut cum să manageriez situația. Nu m-am speriat, dar nu am știut cum sa reacționez, ca să evit situația. Am fost pe fază în momentul dezechilibrului și am lăsat-o să-mi cadă între picioare, cum mi s-a mai întâmplat deseori cu bicicleta. Am ridicat-o cu ajutorul instructorului și m-am urcat pe ea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am ales cu o vânătaie pe picior, ca și cele pe care le mai fac cu bicicleta și atât. Nu m-a descurajat căzătura, ci mai degrabă mi-a mai ameliorat o parte din frică, pentru că știu la ce să mă aștept parțial și mi-a confirmat că am instincte bune, de la mersul regulat cu bicicleta. Vreau să mă apuc serios de treaba asta cu motocicleta, pentru că-mi place și mă bucur că am avut ocazia să verific treaba asta la lecțiile pe care le-am luat.

Sunt curtată

~ Căpşunăriţa ~ 22 comentarii

A sunat să-mi spună că mașina e gata.

– Deci, pot sa vin după ea, am întrebat inutil pentru confirmare?
– Dacă doriți, pot să vin eu să vă iau, am auzit vocea de la capătul firului.
– Oh, vă mulțumesc din suflet. Sigur că îmi doresc, dacă nu e nici un deranj pentru dumneavoastră.
– Nu, nu e nici o problemă mi-a răspuns încântat.

I-am dat adresa, amintindu-mi de complimentul pe care mi-l făcuse cu două ore mai devreme, când mă străduiam cu toate puterile mele muierești, să-i explic, ce-i cu zgomotul ciudat pe care l-am auzit la mașină. Mi-a zis că arat foarte bine. I-am zâmbit din spatele ochelarilor filosofici, cu părul prins într-un coc la spate, învârtindu-ma ca o gazela in rochia scurtă din turcoaz aprins.

A fost in 5 minute jos, așteptându-mă cu zâmbetul pe buze în mașina mea. Am urcat un pic surprinsa, iar el m-a întrebat dacă nu mă supăr, că a venit să ma ia tocmai cu mașina mea. A pornit motorul și noi am început discuțiile, conversația legându-se în ritm treptat pe subiecte comune: mașinile, călătoriile pe motocicletă, munca, bicicleta, nevestele, copii, plăcerile vieții… banalități din astea, ce se discută când lumea s-ar fute, dar trebuie mai întâi să de-a cu papagal.

Domnul mecanic, proprietar de auto-service este un vărsător iubăreț, care a fost pe vremuri polițist, însurat cu o polițistă liniștită și mai în vârstă decât el. După ce a înșelat-o cu tot ce i-a căzut pe radar, pentru că-l plictisea groaznic viața monotonă de acasă, a părăsit-o. A trecut pe una mai tânără și sălbatică, de care s-a îndrăgostit nebunește. Înainte de divorț nevastă-sa i-a produs primul copil, cu care are foarte relații bune si de care se ocupa activ, dar care nu l-a împiedicat să se despartă. Cu partenera nebunatică și iubăreață a trăit câțiva ani buni, frumoși, dezechilibrați și foarte motorizați. Până într-o zi, când și-a pierdut cumpătul, si sătul de crizele ei de gelozie și personalitate, a lăsat-o printre certuri și amenințări. Spre surprinderea-i proprie, nu și-a înșelat partenera țicnită, dar a lăsat-o însărcinată cu al doilea copil, deși, cică, nu putea rămâne din cauza unei probleme medicale. Vechea momeală, mușcată cu brio de bărbații. Momentan posedă o nouă gagică în dotare, liniștită, ca prima nevastă. Mi-a spus-o cu o privire de inocentă, că la spovedanie. Mi-a mărturisit cu zel ca, fostele cu copii sunt ambele libere de contract, adăugând modest ca după el, nici unul nu mai vine.

Mecanicului meu, de 40 de ani, îi plac BMW-urile, are vreo 14 mașini și câteva motociclete, a plecat din miliția poloneză din cauza banilor, insuficienți să țină doi copii, la două gagici diferite, și pe el. Trăiește în chirie, iar astă vară, când eu o ardeam prin Iugoslavia pe motocicletă, el o ardea la fel prin Maroc. Are copii blonzi și frumoși, dar nu m-am putut decide dacă îi seamănă prea mult la păr, că el  îl mai are doar în barbă.

După ce am făcut frigul în mașină la aburit parbrizul, mi-a pupat mâna și eu m-am întors acasă intrigată. Pentru că nu sunt o doamna respectabila, a trebuit să nu-i mulțumesc cum se cuvine, cu un sms:

„Mulțumesc pentru ajutorul de azi ;).”

„Toată plăcerea a fost de partea mea 😆.Încă odată îmi cer scuze pentru că ți-am ocupat atâta timp.”

„Toată plăcerea a fost de partea mea😉.”

„Păcat că atât de puțin 😇.”

„Poate cu ocazia următoarei reparații, continuăm discuția.”

„Bucuros. Doar că mașina aia se strică rar 😉.”

Mă gândesc să-i accept o potențială invitație, in caz ca o înaintează, nu de alta, dar  măcar să-mi scot investiția, căci după abureala aferenta, m-a încasat fără jenă. Ce să-i faci? Si 6 guri de hrănit, cer mâncare.

Mașina și mecanicii

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Ii urăsc pe gunoaiele care repara mașini, pur și simplu nu ii suport, chiar dacă îs de la servisul din colț sau de la cel autorizat – care te muiesc și mai tare, așa de bună ziua, noi suntem autorizați sa-ti da-m muie. Toți put la fel și sunt dintr-o bucata, mare și stricata de gunoi, a căror singur țel e să te futa pe banii tai, in toate găurile disponibile. Ii urăsc, pentru ca știu ca vor sa ma țepuiască și pentru ca, oricât as fi de atenta, sunt convinsă ca, oricum mă țepuiesc. La prima mașina, un idiot specialist in Mercedesuri, mi-a futut ceva la ea, că i-se părea lui că nu pornește imediat la cheie. Am luat-o pe lavetă de la el, ca să o duc la alții, să repare ce a stricat muistul care ulterior a avut tupeul, sa-mi ceara bani pentru laveta. I-am zis ca-i dau o muie, așa ca s-a calmat. Când i-am zis ca ar trebui el sa ma plătească pe mine, s-a domolit de tot.

Cu a doua mașina am nimerit intr-un service la schimbat de roți, unde proprietarul îmi zice ca un client i-a cerut sa-i schimbe cauciucurile lui uzate cu ale mele noi (?). Apoi in alt service, unde a trebui sa o repar pe asigurarea uneia, ce m-a lovit in spate. Și cum vede tipul de la service masca din fata cu vopseaua stricata pe mașina mea, îmi zice ca mi-o repara el pe banii mei! Lol, dacă voiam sa o repar, o reparam de mult, i-am trântit-o nervoasa, dar nu ma pun sa-mi bag banii in vopseaua unei mașini de 15 ani, pe care nu ii scot in veci. S-a șocat gagiul ca nu ma taxează si pe mine si s-a limitat la reparațiile din asigurare, fără sa-mi facă ce l-am rugat adițional, tot din asigurare. Nu mai zic a a tras rău bani de la aia, ca așa e la obigatorie, faci plângeri pana îți mai dau. Pe a treia am dus-o la început la servisul autorizat, pana când a vrut un murit sa-mi vândă cu 50% n-ai acum un acumulator cu parametrii mai slabi. Recent am reparat-o pe auto-casco, și îmi zice tipul o suma, iar apoi alta. Ii spun de la început care sunt condițiile din asigurare și îl atenționez ca nu vreau sa plătesc nimic extra. El zice bine, și la final îmi cere banii, pe care i-am zis ca nu vreau sa ii plătesc. Îs curioasa câta benzina mai am in rezervor și câți km a făcut cu mașina mea la plimbare. Dacă îmi dispar și CD-utile e beton. In rest, in stație o doamna îmi întinde un fluturaș.

– Despre ce e? o întreb politicos.

– Credite, îmi raspunde cu buzele înroșite de la serile cu prea mult alcool.

– Nu merci, nu iau credite, ii răspund indiferenta, gândindu-ma la absurditatea de a lua credit, ca sa îmi repar mașina.

Gomboti cu prune vs gagiul agatat in masina

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Ma suna gagiul ala agatat in masina. Eu am si uitat de el, nici macar nu-i trecusem numarul in telefon si tipul ma suna, miscat, de parca a descopert Amercica, sa ma intrebe obsesiv, daca mergem la el sau la mine, la vin (bine ca nu cu mana goala). Ca el vrea sa ma vada acum, macar pentru o jumate de ora. Say what? Lol.

Mi-ar fi fost greu sa ii explic adevarul, ca eu sunt deja fututa pe luna asta si acuma imi astept toata zen ciclul. Si pe deasupra, ma mai si uit la un fil misto cu mafia din NY, si mai gatesc si gomboti cu prune. Adica, hai sa fim seriosi, gomboti cu prune vs un gagiu cu ceva barba, ce imi cersea un sarut cand ne-am cunoscut? Adica alegerea e logica! Pana si la barbati dragostea trece prin stomac, iar a mea pentru gomboti cu prune e puternica.